Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Ingineriile ficţiunii de Codrin Liviu Cuţitaru

De vreo doi ani încoace, toată lumea vrea să afle cîte ceva despre viaţa şi familia scriitorului american Bret Easton Ellis. Motivele acestui interes unanim vor deveni explicite puţin mai jos. Deocamdată, să observăm faptul că Ellis, conştient de hipnotismul pe care l-a exercitat asupra publicului său, măcar cu două dintre cele cinci romane tipărite pînă în prezent, speculează un asemenea ascendent psihologic cu metodă şi - imposibil de ascuns - voluptate. Cine va intra pe pagina personală (oficială) de web a scriitorului, va fi confruntat cu o imagine neconvenţională. Îl vedem pe Ellis într-o fotografie secţionată, unde jumătate de chip se distinge cu claritate, în culori vii, pe cînd cealaltă jumătate este descompusă, prin haşurare, pînă la confuzie şi indistinct. Surprinzător, în dreptul fiecărei "secţiuni" a portretului apare cîte o biografie succintă a scriitorului. Dacă, la început, bănuieşti o inexplicabilă redundanţă informatică - o reflectare "în oglindă", aşa-zicînd, a cv-ului lui Ellis -, la o privire mai atentă, ajungi să fii profund nedumerit. Acolo sînt, de fapt, doi autori Bret Easton Ellis, cu date de identitate comune, însă cu vieţi ... diferite.

Amîndoi sînt născuţi în 1964, la Los Angeles, şi au ca părinţi pe Robert Martin Ellis şi Dale Ellis (divorţaţi în 1982). Amîndoi au două surori şi trăiesc, succesiv, în California şi Long Island. În sfîrşit, amîndoi au publicat şase cărţi (aceleaşi!), pînă astăzi, dintre care cinci, cum spuneam, sînt romane: Less Than Zero/Mai puţin decît zero (1985), The Rules of Attraction/Regulile atracţiei (1987), American Psycho/American Psycho (1991), Glamorama/Glamorama (1998), Lunar Park/Lunar Park (2005) şi The Informers/Informatorii (povestiri, 1994). Totuşi, parcurgînd cu răbdare "biografiile", realizezi că există, curios, şi diferenţe notabile între cei doi. Dacă primul Ellis îşi asumă statutul de burlac fără copii, al doilea ne mărturiseşte că a fost căsătorit cu star-ul hollywoodian Jayne Dennis (un link al site-ului ne trimite la pagina de web a actriţei pe care o vedem, strălucitoare, mergînd pe covoarele roşii ale Oscar-ului, în lumini de blitz-uri şi reflectoare, sau zîmbind în compania altor vedete californiene, precum Keanu Reeves, ca să dau un exemplu). Cu Jayne, acest al doilea Bret are un fiu, Robby, şi o fiică (provenită dintr-o altă legătură a actriţei), Sarah. Ellis unu nu are animale de casă, Ellis doi are un cîine, Victor. Ambii Ellis au studiat la colegii de arte liberale, numai că primul la Bennington, din Vermont (acolo unde s-a format şi Donna Tartt, altă celebră prozatoare a Lumii Noi), iar al doilea la Camden. Ce se întîmplă aici, te întrebi imediat, în absenţa oricărei explicaţii din partea site-ului? Există gemenii Ellis, cu aceleaşi prenume şi aceeaşi profesiune scriitoricească, ori eşti victima unei farse ambigui?

Deşi mi-e greu să o accept integral, voi spune că varianta a doua se apropie cel mai mult de adevăr. Nu avem de-a face cu o farsă, în sensul rudimentar al termenului, dar, cu siguranţă, sîntem în faţa unui exerciţiu de ficţionalizare care, iată, iese din paginile cărţilor şi pătrunde, nonşalant, în existenţa autorului lor. Citind ultimul roman al lui Ellis, Lunar Park, tradus recent şi în România, observi, cu uşurinţă, că a doua "biografie" (un Ellis - tată divorţat) aparţine unui Bret Easton Ellis devenit protagonist al propriului său epic. Mulţi critici au trecut prin clipe de nedumerire, lecturînd cartea. Ei au fost tentaţi (ca şi mine, de altfel) să ia datele existenţiale ale lui Ellis din roman drept bune (capcana vine şi din coincidenţa unui număr semnificativ al acestor "date" cu cele reale, din viaţa propriu-zisă a scriitorului). Şi totuşi, nu există un Colegiu Camden, nu există, la Hollywood, o actriţă cu numele de Jayne Dennis (pagina ei de web a fost creată, cu imagini trucate şi filmografie inventată, de către Ellis însuşi!), nu există doi copii în trecutul scriitorului şi nu există nici măcar un cîine cu numele de Victor în vreuna dintrea multiplele locuinţe ale prozatorului. Cu toţii apar însă, ca personaje, în Lunar Park. Bret Easton Ellis nu-şi ficţionalizează, în consecinţă, doar existenţa în roman (inducînd, repet, fie şi numai aşa, pe mulţi în eroare), ci lasă ficţiunea ca atare să-i pătrundă în biografie şi să-l transforme în eroul puseurilor sale de imaginaţie.

Autorul ne confruntă cu un "caz" rar întîlnit în literatură: acela de "materializare", de "întrupare" chiar, a ficţiunii. Se vorbeşte de sute de ani, în proză, despre "ficţionalizarea realităţii", dar puţini scriitori au avut inspiraţia să se proiecteze (pe ei înşişi, împreună cu "realitatea" biografiei lor) în ficţionalul pur şi să şi-l asume ca pe o natură secundă. Nu întîmplător, pe site, cea de-a doua fişă biografică a lui Ellis este expusă în dreptul secţiunii haşurate a chipului. Ea constituie, în fond, o metaforă a disoluţiei identităţii auctoriale undeva în magma imaginarului genuin. Bret Easton Ellis nu e numai personajul ficţiunii lui, ci funcţionează, concomitent, în postură de ficţiune el însuşi. Se adresează cititorului ca narator (deci, un construct ficţional) şi nu ca autor, vrînd să fie perceput astfel şi la sfîrşitul cărţii, prelungind actul lecturii ad infinitum. Cu alte cuvinte, prozatorul urmăreşte să-l transplanteze pe acest al doilea Ellis - inventat, ficţional, "haşurat" - în viaţa propriu-zisă, care se deschide, prin urmare, aidoma paginilor unui roman. Indubitabil, la originea noii "identităţi" se află sentimentele, viziunile, concepţiile şi impulsurile lui Ellis cel real, dar ele suferă mutaţii, "primesc" nuanţe ficţionale, se convertesc în literatură. Părăsesc, altfel zis, rigorile lumii reale, pentru a putea fi "semnificante", pentru a putea fi "citite" şi, implicit, "descifrate". În fond, aici găsim esenţa "ingineriei ficţionale" a scriitorului. Ea se ascunde în obsesia lui de a fi înţeles mediat, prin mijlocirea unui cod estetic. Nu mi s-ar părea exagerat să afirm că Bret Easton Ellis reprezintă, la limită, chiar codul în chestiune, fiind propria sa operă de ficţiune.

Originalitatea autorului nu a fost pusă la îndoială, se înţelege, de nimeni, niciodată. Critica s-a obişnuit cu strategiile narative ale lui Ellis, căutînd să-i decripteze mesajele absconse înainte ca scriitorul să vină cu explicaţii prin interviuri. Astfel, s-a observat că o tehnică recurentă a prozatorului este aceea de reluare a personajelor în mai multe romane (care devin, prin urmare, piese dintr-un puzzle uriaş, cu sens lizibil numai pentru iniţiaţii în lectură). De asemenea, unii exegeţi au remarcat faptul că imaginarul (cel mai frecvent, maladiv) joacă un rol crucial în naraţiunile lui Ellis şi, ca atare, orice eveniment (prezentat ca "real" în roman) trebuie privit cu circumspecţie. Ideea a dus la aprecierea controversatului American Psycho (interzis, în unele ţări şi chiar în unele state americane, pentru violenţa sa!) drept relatarea ficţională a unui psihopat captiv în interiorul viziunilor sale morbide (Patrick Bateman, naratorul-protagonist, ne povesteşte, cu amănunte terifiante, multitudinea de crime săvîrşite într-un fel de transă psihotică; funcţionar de bancă în timpul zilei, el devine un Mr.Hyde postmodern noaptea, ucigînd femei frumoase, parteneri de afaceri, homeless people, indivizi întîlniţi ocazional etc. şi căzînd, pe rînd, în necrofilie, canibalism sau sado-masochism; se poate totuşi ca întreaga poveste să nu fie decît delirul unei minţi bolnave, defulate în epic!). Şi primul roman al scriitorului, Less Than Zero, se focalizează pe un univers halucinant, ieşit din creierele narcotizate ale studenţilor-protagonişti, expuşi exceselor în vacanţa de Crăciun. În Glamorama, naratorul şi personajul principal, Victor Ward, pleacă în căutarea unei foste iubite (în Europa), sfîrşind în plin delir existenţial, în compania unor terorişti londonezi (aici nu se exclude însă, pe lîngă motivul imaginarului atotguvernant, şi tema conflictului tată-fiu - recurentă, la rîndu-i, în opera lui Ellis -,Ward fiind urmărit, ca de o fantomă, de spectrul autorităţii paterne, autoritate derivată şi din statutul părintelui de congressman şi virtual candidat la preşedinţia Americii). Ficţiunea constituie, de aceea, un fel de element universal al aliajelor acestor texte, depăşind, prin importanţă, simpla funcţionalitate tehnică sau decorativă. Lunar Park nu face excepţie de la regulă. Privit de la distanţă, el e un horror halucinant (cu filiaţie în romanele şi scenariile lui Stephen King), dar intriga propriu-zisă ar putea fi, ultimativ, imaginată doar de către Bret Easton Ellis (personajul, "ficţiunea", naratorul, "haşuratul"), consumator notoriu (în carte) de alcool şi stupefiante. Căsătorit cu actriţa Jayne Dennis, el (Bret, personajul) nu se poate adapta la viaţa domestică şi intră, treptat, în criză psihologică şi biologică. Începe să fie urmărit de fantoma tatălui, cîndva autoritar, şi de un Patrick Bateman (propriul lui erou din American Psycho) semi-real (cu valenţe onirice, dar şi cu reprezentare concretă, în final) care pune în scenă, cu adevărat, crimele din carte. Casa în care locuieşte eroul-narator ajunge să fie bîntuită (aluzie la filmul Poltergeist), împingîndu-l pe Bret la disperare şi la stări demenţiale. El este atacat constant de jucăria malefică a fiicei sale (Sarah). Jucăria în cauză se numeşte "Terby" (aluzie la popularele jucării electronice "Furby", apte de a comunica şi de a adopta fizionomii variate) şi sugerează o combinaţie teratologică de pasăre şi animal. Cîinele familiei participă şi el la coşmarul naratorului, devenind un depozitar al demonilor strecuraţi în clădire. Bret descoperă că reuşeşte să exorcizeze duhurile necurate prin scris, aşa că începe să-şi re-scrie finalurile de romane, ucigîndu-şi criminalii. Trimiterea - subtilă - este, de fapt, la ceea ce aminteam mai devreme. Ficţiunea a scăpat de sub control, ameninţînd să anihileze realitatea. Mircea Cărtărescu vorbea, cred, undeva despre "texistenţă" ca fenomen cultural postmodern. Aceasta este adevărata dramă a lui Bret Easton Ellis (personajul, dar, pînă la un punct, şi autorul) - "texistenţa". Scriitorul şi personajele lui nu mai pot evada dintr-un univers hibrid, în care textul şi existenţa s-au amestecat pînă la indistinct. Bret nu mai trăieşte decît prin paginile romanului său: îşi îmbrăţişează copiii şi soţia cu ajutorul lor, pricepe lumea prin ele, îşi asumă trecutul numai prin intermediul lor. Se revelă, el însuşi, inteligibil alterităţii prin semiotica textuală, care ne apare astfel ca o veritabilă maşină de tradus universală, din filmele de science-fiction. Recunosc, aceasta e doar o inginerie ficţională, pînă la urmă, dar o inginerie absolut sclipitoare, ce l-a transformat pe Bret Easton Ellis în scriitor internaţional.