Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Inteligența sardonică de Sorin Lavric

Dacă adevărul despre tine se dezvăluie în ceea ce spui despre alții, atunci cartea în care Horia Pătrașcu își face portretul interior e Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, București, 2014) unde cititorul dă peste o minte elastică a cărei principală trăsătură stă în răsturnarea locurilor comune.
E un poncif să spui că Cioran e un autor de fragmente cărora le lipsește coerența, întrucît precizia cu care dă glas intuițiilor nu e însoțită de o concepție proprie. Cioran are stil, dar nu are viziune, de aici predilecția pentru texte scurte în dauna suflului pentru demonstrația întinsă. Împotriva acestui poncif, Horia Pătrașcu desfășoară o întreagă panoplie de argumente pe care le extrage din cele șapte cărți scrise în limba română, spre a trage concluzia că Cioran, departe de a fi un stilist bezmetic suferind de fugă de idei, e un filosof sistematic. Mărturisesc că, citind concluzia volumului Terapia prin Cioran, am tresărit: mi se cerea să renunț la părerea pe care o socoteam un adevăr evident, numai că demonstrația lui Horia Pătrașcu mă convingea. În ciuda risipei exterioare, al cărei rezultat sunt cele șapte volume scrise întrun galop nefiresc, Cioran are pe dinlăuntru o rigoare tematică. Nu e pînă într-atît de dezorganizat pe cît lasă impresia la prima vedere.
Atunci am intuit în Horia Pătrașcu o vînă de dialectician căruia îi plac controversele, genul de gînditor a cărui motivație îi vine din pofta de altercație. Impresia de atunci mi-a fost confirmată de volumul de față, Pustiul binelui, o antologie de eseuri în marginea celor mai diverse teme, de la sensul expresiei „a face un pustiu de bine“ (de unde se inspiră titlul cărții) și pînă la cauzele spirituale ale obezității. Autorul e opusul unui filosof ex catedra, la care rutina de a digera laitmotive luate din cărțile altora ține loc de gîndire proprie. Horia Pătrașcu e viu, spontan, prezent cu mintea în fiecare pagină, de aici tenta răspicat personală a rîndurilor pe care le scrie. E un rebel deștept lăsînd deoparte superstiția notelor de subsol, încredințat că la excesul de bibliografie nu recurg decît inșii atinși de sterilitate speculativă. Nu mi l-aș putea închipui scriind articole seci pentru reviste ISI, irosindu-și talentul în genul acela de calupuri sterpe în care autori fără nici o idee se tîrăsc cu morgă în chenarul unor texte inepte, pe care nu le citesc decît alți estropiați, suferind de aceeași morgă. Dimpotrivă, la Pătrașcu filosofia e reacție directă la întîmplările vieții, o frămîntare continuă sub imperiul unei curiozități nesățioase.
Autorul e omul observației trecute prin filtrul unor scheme abstracte: constată ceva punctual, de pildă că, în limba română, despre un om care a murit se spune că „s-a curățat“, pentru a se întreba imediat ce viziune se ascunde în spatele acestei banale vorbe. Ce urmează este o analiză perspicace a relației dintre curățenie și moarte, cu verdictul că puritatea o întîlnim numai la sfîrșitul unui proces, niciodată la începutul lui.
Mintea autorului e alertă, mișcînduse întruna ca sub imperiul unui sindrom hiperactiv, ceea ce înseamnă că Pătrașcu nu are o natură meditativă pentru care contemplarea să fie ținta predilectă, ci e un polemist care gîndește bine atunci cînd atacă. Pentru el, a gîndi e condiția beligerantă a inteligenței sarcastice, și mi-e cu neputință să-i atribui o însușire atît de moale precum filantropia. Sunt gînditori la care inteligența, dacă atinge un anumit prag de acuitate, capătă neapărat o tentă mizantropă. Din această categorie face parte Horia Pătrașcu. E prea deștept ca să se complacă în iluzii cu privire la contemporani. De aceea nu-i cruță administrîndu-le porții de luciditate malițioasă. De aici ochiul sarcastic cu care supune analizei temele asupra cărora se apleacă.
Lămurit în privința semenilor, Pătrașcu își face un principiu din a le vitupera obișnuințele de gîndire. Ultimul lucru pe care îl poți aștepta de la el e să-i flateze. Dimpotrivă, le servește constant o porție de analiză dialectică: e vorba de „analiză“, fiindcă autorul împarte tema în nuanțe, și e vorba de „dialectică“, Întrucât e căutată contradicția dintre ceea ce știe cititorul despre temăși ceea ce vede autorul în ea. Făcînd uz de paradox, ca de o spelcă ascuțită, Horia Pătrașcu își înțeapă cititorul, vrînd să-l scuture de poncifele cu care și-a ticsit mintea. Și deseori, reușește. Culmea e că volumul de față e o colecție de dezvățări săvîrșite cu un izbitor aer didactic, căci Horia Pătrașcu e meticulos ca un profesor dornic de a-și convinge auditoriul de justețea punctului de vedere. Are minuția unui felcer care își pune la bătaie toată iscusința retorică pentru a arăta că nou-născutul ce tocmai sa ivit pe lume e deja o ființă stricată. E profesorul care predă dezobișnuirea, năzuind ca elevii să se lepede de concepțiile aflate în vogă.
Iată, așadar, calitățile de căpătîi ale autorului: ofensivă dialectică sprijinită pe analiză minuțioasă, ochi sarcastic fără complezențe tactice, imboldul de a sfida adevărurile definitive, și un talent vădindu-se în expresia clară, a cărei concizie merge pînă la zgîrcenie expresivă. Din îmbinarea lor iese o eseistică a cărei lectură place, chiar dacă plăcerea e însoțită deseori de consternare teoretică. Cauza stă în pofta autorului de a biciui opiniile curente. Hiba de care genul acesta de scriere nu scapă e că, arătînd golurile epocii, nu poate să le umple cu miezul unei viziuni încurajatoare. Horia Pătrașcu ne arată fisurile din caldarîmul pe care ne ducem viața, fără ca în locul lor să pună o proptea pe care să ne sprijinim moralul. Autorul e un critic sardonic, iar efectul paradoxal al eseisticii cu tentă cinică e demoralizator: la sfîrșit rămîi cu buzele strepezite de atîta inteligență corozivă. Horia Pătrașcu te încîntă estetic și te descurajează moral. E ca un satir căruia îi place să jubileze pe răni pe care tot el le deschide.
Mai mult, fibra cinică îi împrumută un accent tăios, de spirit care se pronunță aspru, pe un ton apodictic, din care orice clemență a fost izgonită. Paradoxul e că, atunci cînd lasă deoparte vituperația, autorul devine zglobiu, fiind aproape pus pe șotii, ca un miștocar dornic de a-și îngropa în diatribe semenii. Din amestecul acesta de maliție și veselie iese un spirit înzestrat cu vehemență euforică. Dacă poate exista o intransigență glumeață, o cruzime șugubeață în judecarea contemporanilor, pe ea o găsim la Horia Pătrașcu. Este exaltarea judecătorului care, înainte de a repezi ciocanul spre a da sentința, hohotește cu poftă pe seama aberațiilor din lume. Iată cum înțelege autorul destinul: „Cine spune destin, spune tragedie. Destinul asigură circuitul lacrimii în natură. Este izvor nesecat de amărăciune, tolbă astronomică de vești proaste, olimpiană fabrică de doliu. Stabilitatea lumii e dată de greutatea sorții, cea care face din nefast punct de atracție universală. Un univers a cărui lege ar fi bucuria s-ar dizolva cu evanescența surîsului și volatilitatea parfumului. Eternitatea lui e inseparabilă de negativitate, căci a fi înseamnă a nu fi bine.“ (p. 49)
Pe excelentele demontări ale prejudecăților aflate la modă le parcurgi cu voluptate, atîta doar că sentințele finale te golesc de entuziasm. E prețul pe care îl plătește orice eseu în care cineva scrie cu ambiția de a isca controverse. Horia Pătrașcu e un zbuciumat talentat, un spiriduș vitriolant rostind vorbe memorabile, un apucat vînînd asociații nemaiîntîlnite, într-un cuvînt unul din cei mai buni eseiști de idei pe care îi avem în clipa de față.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara