Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Interesul naţional de Livius Ciocarlie


Mă culc devreme, la unsprezece şi un sfert, ca să evit cercul vicios de la miezul nopţii: nu adorm de teamă că nu pot să adorm. N-am noroc. Pe ecranul de sub frunte apare scris cu litere de-o şchioapă: TÂRG. Au fost ani când, chiar şi ţinându-se târgul la douăzeci de minute de mers pe jos, am putut să nu mă duc. E drept că acolo era infernul. Pe unele porţiuni trebuia, ca să treci, să te freci de burţi. Dar, când puteam să stau acasă, nu-mi păsa. Acum, fac acelaşi drum, însă în loc să intru în clădirea Teatrului, cobor la metrou. Aş putea să mă duc la Romană, cu zece minute mai mult, iar de acolo, cu 331, direct. Numai că, Ştiinţe economice, Dorobanţi, Confederaţiei, clădirea Televiziunii şi aşa mai departe, nu ştiu, în plin trafic, când ajung. Şi nu trebuie să fiu acolo când o fi; trebuie să fiu la o oră anumită fix. La ora când am treabă, vreau să zic. Deci, metrou. La Aviatorilor, n-am ce face, trebuie să cobor. Urc abia acum în 331 şi mai durează, cât a rămas, între zece minute şi jumătate de oră. Ceea ce înseamnă că îmi iau o marjă, ca să fiu sigur că mă prezint la timp: la ora când am de vorbit eu însumi sau, pe principiul nu se face să nu vin, numai de ascultat. Străbat, de obicei pe un soare de te înmoaie ori, după anotimp, pe un vânt de te îndoaie, interminabila esplanadă şi deja încep să apară semi-cunoscuţii şi cunoscuţii vagi. La primii, mă întreb: îi salut şi trec sau mă şi opresc? La ceilalţi: îi salut sau nu? Poate m-au uitat. Rezolv problema într-un fel sau altul, urmând ca greul abia să vină. Urc treptele, intru, dau să-mi cumpăr bilet. Domnişoara de la casă mă înştiinţează: persoanele de vârsta a treia, nu! Pătrund sub cupola vastă şi simt imediat senzaţia aceea, n-o mai numesc, la vederea atâtor cărţi. Cu gânduri dintr-astea, n-am cum să adorm. Somnifer. Mă trezesc buimac, mă uită la ceas. E abia ora cinci. Mai pot să dorm o oră, o oră şi ceva. Adorm şi visez. Pe cine îl visez? Pe unul din angajatorii mei de la târg. Sar din pat ca ars. Cobor la ceai-cafea şi îi spun lui T: ştii ce m-am gândit? Anul ăsta trebuie să mă duc (n-are rost să-i spun unde) de cinci ori; am văzut mai încolo de Casa Scânteii Libere un hotel; ce părere ai?

În conjunctura politică actuală, trei lucruri sunt sigure. 1. Nu se va putea guverna decât în alianţă. 2. Alianţa nu va putea fi decât scabroasă. 3. Argumentul constituirii ei va fi interesul naţional.

Ipocrizie răsplătită. La pâine, de câteva săptămâni, venise o vânzătoare tânără, avenante. Astăzi, cea veche, între două vârste, aşa şi aşa. Apucat de o bruscă locvacitate, îi spun: "Bine aţi revenit. Aţi simţit că ne lipseaţi." Ca urmare, când dau să ies, ce aud? "V-am pupat." Am să ţin secret faţă de T de ce pupături am parte în cartier.

Omul glumeşte, dar mai şi încetează. T a primit o scrisoare de la Profesor. Nu este scrisă de mâna lui. Înseamnă că situaţia nu s-a ameliorat.

Îi spun lui T: "-Am găsit sistemul, cum să aranjez biblioteca din mansardă. -Mai bun decât algoritmul de la Bătrâneţe şi...? -Mai. Mă duc să-l experimentez." Când cobor: "-Ei, cum merge? -Am găsit unul şi mai bun. -Adică, foarte bun? -Nu numai că e foarte bun, dar celălalt era foarte prost." Şi, ajuns la felul doi: "-Îmi vine o idee, cum să îmbunătăţesc sistemul. -Acuma trebuie să fie extraordinar!"

Ca să vezi! Chiar astăzi am scris despre vânzătoarea de la pâine, cea cu "Vă pup!", şi uite ce citesc în Lettre internationale, în articolul unui Bernd Matheus: "Cioran însuşi îşi exprimase cândva părerea că un spirit înălţat cu mult deasupra a tot ce fiinţează ar fi cu atât mai expus primejdiei să reacţioneze ca vânzătoarea dintr-un magazin, atunci când îl atinge iubirea." Dacă iubirea ce-l atinge e chiar pentru vânzătoarea care a reacţionat cum s-a văzut, or să ţâşnească flăcări, mă gândesc. Ia să nu mă mai duc eu nici la pâine! Nu pot să pun în primejdie o legătură ce durează de, azi, mâine, 50 de ani. Mai ales că nici nu pot să fac cum a făcut Cioran cu Simone Boué, adică să i-o prezint lui T pe vânzătoarea de la pâine drept biografa mea.

Seară cam tuflită, cam melancolică, bătrânească, între prieteni congeneri.

Mihai:

Laissez-moi donc toujours dans la splendeur tragique
d'un désir impossible qui va perdre ma vie
car mourir de désirs c'est mourir entre fleurs
chastement, fičrement, comme meurent les vieux vainqueurs.

Văd pe covor un cocoloş. Mă aplec, îl apuc, să-l arunc, îmi înfige în deget o ţepuşă. Viespe. În nu multă vreme, degetul se umflă, înţepeneşte, se face ultraviolet. Consultată de T, o autoritate zice duceţi-l la spitalul de urgenţă. Eu: asta-i acum! Mă culc cu o perspectivă roză, dimineaţa mă scol tiptil. Mă uit. Parcă, parcă... Parcă, dar nu e sigur, nu mai e urgent.

-De ce ai scris despre casa noastră că e tot mai bătrânească? -Aşa mi s-a părut în ziua când am scris. -Revizuieşte-ţi părerea! -S-a făcut!

Pot să dau o scurtă bătălie, când mă scoate cineva din sărite. Nu să mă angajez într-un război.

Mă duc la frizer. Acolo, un bătrân. Vreau să zic, un bătrân-bătrân. Îl adusese o tânără, care-l aştepta. Ăsta n-o mai duce mult, m-am gândit. Şi mi-am zis: e un motiv în plus ca să mă tund ca Maxone. Nu mă găseşte Ea când mă caută, aşa, deghizat în adolescent.

"-Astea-s legume?, îi spuneam lui Yves, prin 91-92. -O să le aveţi!" Astăzi, la Obor, cărăuş. Roşiile "româneşti", identice cât vedeai cu ochii. Toate cu ţugui. Consistenţa: lemn. Poţi să le pui în vitrină ca bibelourile, pe vremuri, mama şi tata, de la restaurant, după nopţile de revelion.

"Ce încurci lumea?" îmi spune - fiindcă trag după mine un cărucior - o doamnă care trage după ea un cărucior.

Începem să ne europenizăm. La doi metri de perimetrul îngăduit, o băbuţă încerca să vândă un pumn de mărar şi de pătrunjel, de pe un carton. Noroc că poliţia "comunitară" e vigilentă. A intervenit cu energie. Bineînţeles, nici ei nu poţi să-i ceri chiar totul. În aceeaşi "locaţie", vânzătorii de mobiluri, ochelari de soare, brichete şi ce va mai fi fost, mişunau.

E un fel paradoxal de a proclama dreptul de a interzice în a spune, ca în mai 1968, "E interzis să interzici!" Se pune în evidenţă faptul că, oricum ai întoarce-o, în societate vei sfârşi prin a trebui să interzici.

A fost o noapte frământată. Mai întâi, m-am "auzit" spunându-mi: "Scrii tot mai bine şi mai lipsit de substanţă." Ce era să zic? După aceea, îi spuneam doamnei S. că n-a închis apa de la baie, se aude prin perete. Ea că nu, eu că ba da. A zis să mă duc să mă conving. Am dat peste un sistem sofisticat, postmodern, iar de văzut, în încăpere, abia de se vedea. Apa curgea, într-ade­văr. Nu ştiam ce să fac. Ştiam numai că dacă pun eu mâna iese un prăpăd. Deodată, am auzit vocea domnului S. Tocmai venise acasă. El, un tip solid, supărăcios, iar eu în baia doamnei. Cum o scot la capăt? A trebuit să mă trezesc.