Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Interviu cu Ioan Es. Pop: „Sînt un ins care în Sparta ar fi fost aruncat de pe stînci“ de Vasile Proca


Vasile Proca: Dragă Ioan Es. Pop, cum ai ajuns la poezie?

Ioan Es. Pop: La cinci ani şi jumătate voiam să scriu şi nu ştiam scrie. Am suferit doi ani de zile extraordinar de tare pentru faptul că nu am putut scrie, deoarece nu ştiam literele. Ulterior, însă, n-am mai vrut să scriu, pentru că am început să învăţ aceste litere, dar nu îmi spuneau nimic. Eu credeam că odată cu literele vin şi înţelesurile, vine şi ceea ce visam eu să scriu la cinci ani şi jumătate. A trecut o bună bucată de vreme, cam până prin clasa a VII-a, a VIIIa, când, după mari lupte cu limba română, pe parcursul cărora am rămas şi repetent din cauza aceleiaşi limbi, în clasa a VIII-a m-am pomenit visând să scriu proză. Asta după nişte lecturi extraordinar de intense şi de îndelungi. A trecut desigur şi clasa a VIII-a, şi clasa a IX-a. Ajungând în clasa a X-a, îmi aduc aminte cum comiteam încercări de proză poliţistă şi de roman rebrenian. Asta s-a întâmplat până în jurul vârstei de 16 ani, când am descoperit că proza nu este un lucru foarte îndepărtat de poezie şi că nu e imposibil să aduci în poezie ceva din narativitatea prozei. S-a întâmplat ca, intens magnetizat de Eminescu, apoi de Lucian Blaga şi ulterior de Nichita Stănescu – asta între 16 şi 20 de ani –, să încep să scriu mai degrabă imitând. Am imitat cu fervoare, crezând că scriu propriile mele poeme, dar aceasta a fost o treaptă necesară. 4-7 ani mai târziu, m-am trezit că scriu ceea ce pot numi poezia mea originală. Acela a fost începutul. Nu pot spune însă, din punct de vedere metafizic, care a fost rostul acestor căutări. Am realizat doar, la un moment dat, că nu sunt în stare de altceva decât de a încerca o cale nepământeană de a mă salva. Nu sufleteşte. A mă salva trupeşte. Altminteri, eram prin construcţie, prin constituţie, un ins care în Sparta ar fi fost aruncat de pe stânci.

Cine îţi citeşte poezia, descoperă un spectacol al angoaselor. Eşti regizorul care compune şi descompune un real straniu. Opresc nevinovatele mele consideraţii, pentru a nu fi înjurat de vreun critic literar. Aşadar, îţi voi adresa câteva întrebări de încercare: de ce Ieudul fără ieşire? De ce Porcec? De ce Pantelimon 113 bis?

Sunt cărţi despre descompunerea a ceea ce trebuie descompus pentru a înţelege întâi de unde ţi se trage un rău, un eşec (sau toate), o neputinţă, un trecut ratat şi un viitor fără speranţă. Când vorbesc despre descompunere, vorbesc despre o operaţie cumva matematică: a desface în părţi elementare ceea ce este excesiv împletit şi de aceea e nerezolvabil. Până şi abisul, dacă poate fi cumva parcelat, aproximat, pus în cuvinte, devine măsurabil şi, în felul acesta, controlabil. Încetîncet, marele necunoscut care ne înconjoară şi ne cutremură a fost domesticit nu doar prin evoluţie istorică, ci şi prin poezie.

Ai fost la Rotterdam, ai fost la Madrid, ai fost la Praga, ai fost la München, ai fost în alte multe locuri, pentru a-ţi rosti poezia. De asemenea, ai primit multe şi prestigioase premii literare. Spune-ne ceva despre toate acestea, Ioan Es. Pop. Şi mai spune: te sperie succesele, te sperie înfrângerile, ratarea? Dar tăcerea, tăcerea în poezie, ce rol are ea?

De curând, am fost invitat, în calitate de nominalizat, la decernarea premiilor unei importante publicaţii culturale. Anterior, vreme de o săptămână, dădusem curs mai multor invitaţii la manifestări publice, numai că pe mine acestea nu mă încarcă, ci mă sleiesc. Aşa m-am trezit atât de stors de puteri, încât a trebuit să-mi declin participarea. Uneori, ieşirea în lume mă dezumanizează, pur şi simplu. Trebuie să par într-un fel, să mă port într-un fel, iar gândul la „trebuie” mă paralizează. Bolesc psihic cu câteva zile înainte, mă încolţesc depresiile, atacurile de panică se înteţesc, iar în cele din urmă trupul devine şi el bolnav şi se comportă în consecinţă. Din acest punct de vedere, dincolo de recunoştinţa pentru faptul de a-l fi primit, fiecare premiu din viaţa mea a fost o traumă. Iar tăcerea nu este doar în poezie cea mai audibilă dintre vocile mele, ci şi în viaţă.

Ai ameninţat că o să te laşi de poezie. Tu, care, vorba lui Kierkegaard, consumi starea de absurd, fiindu-ţi dor de casă când eşti în casă, eşti capabil de această renunţare? Ce gândeşti despre tine ca poet? O să te apuci de scris proză?

Cărţile mele de poezie îşi conţin propria proză, pe care am socotito implicită poeziei şi deci inseparabilă de aceasta. Numai că „bucuria spiritului” te poate aduce uneori în pragul disperării, al nebuniei şi al morţii. Nu înduri fără urmări ceea ce înduri atunci când vezi „lumile livide” ale poeziei. Nu ieşi obligatoriu purificat din infernurile prin care scormoneşti. Şi nu mai e neapărat poet cel care iese, dacă mai iese.


Mulţumesc, Ioane.


Post Scriptum

Dacă tot a fost zgârcit cu răspunsurile, sărind cu graţie peste unele întrebări, să ni-l imaginăm pe Ioan Es. Pop în patru ipostaze:

1. Iulie 2006, Rotterdam, Ioan l-a cunoscut pe poetul Seamus Heaney. Au făcut şi poze împreună. Îmi imaginez că laureatul Premiului Nobel pentru Literatură (1995) i-a şoptit celui care a scris Ieudul fără ieşire următoarele: „Că e vorba de haiku, ori de epopee, poezia este sub specie aeternitas, deci, ca poet te simţi legat, obligat să spui ceva unic”;

2. Iaşi, 20 aprilie 2007, Ioan Es. Pop, având în mâini o carteobiect, cu file din lemn, legate în aramă, zice: „Exact două vorbe am de spus: Că volumul meu se numeşte şi cei din urmă vor fi cei din urmă, că este o reunire între un pustnic şi uniforma unui general de Armată”;

3. În mai 2007, după o lansare la Librăria „Cărtureşti”, Ioan îmi mărturisea: „Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Sociu şi Cosmin Perţa au vorbit atât de frumos despre mine că mi-au căzut picioarele”;

4. 15 ianuarie 2012, primind Premiul „Cartea de Poezie a anului 2011”, pentru volumul Unelte de dormit, Ioan a spus: „Mulţumesc. Acest premiu îl primesc ca pe o uriaşă povară.”



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara