Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Interviu inedit cu Vlaicu Bârna despre Ion VINEA - poet, prozator şi ziarist de mare clasă de Nicolae Tone


Interviul de faţă l-am desprins din tomul: ALDEBARAN. Amintiri despre Ion Vinea, inedit încă, pe care îl vom publica în curând. Face parte dintr-o serie întreagă de dialoguri cu cei care l-au cunoscut şi preţuit pe autorul Paradisului suspinelor. Ţin să amintesc, cu acest prilej, de căldura deosebită cu care Vlaicu Bârna m-a primit (convorbirea s-a desfăşurat într-o zi de luni, 23 noiembrie 1994, în apartamentul său dintr-o clădire din vecinătatea Foişorului de Foc) şi mi-a vorbit despre cel căruia i-a fost deosebit de apropiat. De altminteri, toţi cei cărora m-am adresat cu întrebări despre Ion Vinea - de la N. Carandino la, să zicem, Anton Dumitriu (şi acest interviu este inedit) - m-au primit cu braţele deschise.
încă o scurtă (şi absolut necesară) precizare. Am renunţat, cu o singură excepţie, la stufoasele note însoţitoare, care lungeau foarte mult textul iniţial al interviului. Ele se vor găsi, însă, la locul lor în ediţia pregătită pentru tipar. De asemenea, am transcris, în afara interviului propriu-zis, o scurtă scrisoare, precum şi o carte poştală primite de Vlaicu Bârna de la Ion Vinea.
Am găsit, la doamna Vinea, între manuscrisele care nu au fost cedate Muzeului Literaturii Române, şi o carte poştală, datată 5 august 1963 şi semnată de dv. V-o citesc, pentru a v-o reaminti:
"Mult iubite nene Ioane / Nene Ioane Silioane, / Aruncaşi odată discu / Şi la mulţi ruptu-le-ai pliscu. / Tannenbaumii ce să facă? / Au să-nghită şi să tacă / Iar pociumbii vor rînji / Acru. Sînt şi ei pe-aci. / Al dumitale cu afecţiuni, Vlaicu / iar ca morală cu aplicaţie la vocile critice de după interview, aş zice: / Pentru harul prozei tele / Nu-s de lipsă temenele".
Vă amintiţi în ce împrejurări le-aţi scris?

De obicei, când plecam în Transilvania sau la mare, îi scriam lui Vinea câteva rânduri. El n-a prea plecat din Bucureşti în perioada de după război. Scrisoarea aceasta, cred că îmi aduc bine aminte, i-am trimis-o de la mare, de la Eforie.

Catrenele din ea par a avea un tâlc anume...

într-adevăr. Aruncarea discului, din textul cu pricina, trebuie să se refere la un interviu dat pe atunci de Ion Vinea revistei Steaua de la Cluj. Era prin 1963 şi însemna prima lui apariţie în presă după o lungă absenţă. Tot acolo i-au apărut, mai pe urmă, şi o seamă de materiale pe care Vinea le oferise întâi Gazetei Literare, dar fuseseră supuse acolo unei lungi aşteptări şi apoi refuzate.

Cine erau, în realitate, "tannenbaumii" şi "pociumbii" de care amintiţi în textul versificat?

Erau, e adevărat, termeni cifraţi, pot să vi-i decriptez. "Tannenbaumii" o desemnau pe Constanţa Crăciun (fosta mea colegă de facultate) şi ajutoarele sale de la Ministerul Artelor, care a devenit pe urmă Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Iar "pociumbii" erau Zaharia Stancu şi Paul Georgescu, conducătorii Gazetei Literare. Să mă explic însă, fiindcă povestea e mai lungă. Actorul Iancovescu, om de spirit şi detractor al regimului comunist, bun prieten cu Vinea şi cu subsemnatul, lansase la cafenea o butadă. Zicea: "Aţi văzut cine conduce Teatrul Naţional? Ăla cu Desculţ, care pune pociumbul pe Calea Victoriei!" Imaginea era foarte plastică, Stancu şchiopătând de un picior, mersul lui semăna cu al ţăranului care se apleacă într-o parte, pentru a însămânţa câte un bob de porumb pe urma lăsată de un ţăruş, numit şi pociumb. Paul Georgescu era şi el şchiop, aflat toată ziua în compania lui Stancu, la redacţie, la restaurant şi la cafenea. între noi, pluralul "pociumbii" îi indicau pe cei doi care tăiau şi spânzurau pe atunci în lumea literelor şi a presei. E cinstit să spunem că Stancu, pe atunci, era socotit câinele rău al regimului, atacând în dreapta şi în stânga, cu un zel exagerat, sacrificându-şi, astfel, relaţii şi prietenii de o viaţă. Ajuns la conducerea Uniunii Scriitorilor, a luptat, însă, pentru drepturile breslei şi a obţinut între altele o lege a pensiilor pentru scriitori. Atitudinea lui de la început a fost amendată la urmă de iniţiative şi acte generoase faţă de confraţi, perioadă pe care Vinea, care-i fusese prieten, n-a mai apucat-o. Ignorarea totală a lui Vinea, de către Stancu şi Bogza, din 1944 până la moarte, se explică firesc prin spaima de a nu fi socotiţi duplicitari, "duşmani ai clasei muncitoare".

Putem trage concluzia, din ceea ce mărturisiţi, că legăturile dv. cu Ion Vinea erau extrem de strânse.

în perioada aceea eram foarte apropiaţi şi ne vedeam foarte des. Ne reîntâlnisem pe la începutul anilor '50. Mai precis, la sfârşitul lui 1949 ne-am revăzut într-un tramvai. Da, eram în tramvaiul 5 şi eu mă duceam spre Călinescu. Vinea era cu un sac gol, împăturit pe mână, în nişte haine destul de ponosite. Spunea că vine de la muncă. Fusese exclus din 1944 din Sindicatul Ziariştilor, n-avea voie să scrie în presă şi o ducea foarte greu. Şi atunci, prietenul nostru comun, sculptorul Oscar Han, care avea o comandă de la stat, cu organizarea unei expoziţii, la Fundaţia Dalles, l-a angajat pe Ion Vinea pe post de ipsosar. Lucra, adică, la prepararea ipsosului. Vinea mi-a spus atunci că nu mai locuia pe Strada Bateriilor, unde rămăsese doar mama lui, şi că s-a mutat pe Strada Braziliei. Atunci am reluat legătura, după întâlnirile din timpul războiului, când ne vedeam îndeosebi la Capşa sau la redacţia Evenimentului zilei, ziarul pe care-l conducea. Pe urmă, cum v-am spus, am început să ne frecventăm regulat. îl căutam şi îl găseam acasă, în Braziliei, la d-na Oghină, viitoarea doamnă Vinea, dar mai avea încă nişte prieteni în apropierea mea: doamna Stahl şi Petru Dumitriu. Aşa că ne vedeam des, comentând evenimentele, aşteptând să se întâmple ceva...
Ţin minte - era anul când a fost la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului -, mi-a dat telefon într-o dimineaţă şi mi-a zis că trece pe la mine. Era pe la ora 9 şi jumătate sau 10 fără un sfert, când era deja prezent la uşă. I-am deschis, el a intrat şi, ridicând mâna ca un gladiator, a spus: "Habemus papam!". Fusese scrutin general în America cu o zi înainte şi se dăduseră rezultatele cu alegerea ca preşedinte a lui Eisenhower. Ne-am pus mari nădejdi atunci în alegerea acestuia, s-a crezut că se va întâmpla şi în România "ceva" la care spera multă lume, dar nu s-a întâmplat nimic, bineînţeles.

Aţi amintit de întâlnirea cu Vinea din tramvaiul 5, când eraţi în drum spre Călinescu. I-aţi vorbit despre el?

Ajungând acasă la marele critic, i-am spus: "L-am întâlnit pe Ion Vinea în tramvai şi am aflat că s-a mutat în cartierul dv.". Călinescu, nu ştiu de ce, avea un dinte împotriva lui Vinea, crezând că-i este ostil. I-am spulberat această impresie reproducându-i discuţia cu Vinea din care reieşea că acesta îl preţuieşte foarte mult. Călinescu era extrem de influenţabil şi, probabil, o întâmplare mai de mult sau cine ştie ce lucruri care-i fuseseră spuse de cine ştie cine, cu privire la Vinea, îi provocase impresia de care v-am vorbit. în fine, am încercat şi am reuşit să-i spulber rezervele pe care le avea. "într-o zi am să vi-l aduc, i-am zis, să staţi cu el de vorbă".
Şi, într-adevăr, într-o zi, nu peste mult timp, l-am adus pe Vinea la Călinescu acasă. Am stat de vorbă despre cele mai diverse lucruri cu putinţă. După aceea, am revenit de două-trei ori în alte vizite. O dată ştiu că nu l-am găsit. Era totul încuiat. Nu era nici doamna Vera acasă.

Cum au fost, în esenţă, aceste întâlniri cu Călinescu?

Plăcute, pentru ambele părţi. Ţin minte că la un moment dat doamna Vera - eram în biroul lui - a intrat şi avea în mână o tavă plină cu alune americane. Călinescu a apucat tava din mâna ei: "Luaţi, luaţi, ne-a îmbiat el. Ştiu că vă plac americanii". Apoi a făcut semn cu mâna soţiei, să ne lase. N-aş putea spune că s-au discutat chestiuni extraordinare. Era vorba de lucruri ale momentului, legate mai ales de predicatorii ideologiei marxiste, Nicolae Moraru şi Mihail Novicov, şi de referinţele cu privire la istorie ale lui Roller. Circula şi un calambur al lui Lemnaru, care-l numea pe istoricul oficial de atunci al Academiei, nu "Roller", ci "Cont - roler", adică cel care controla totul. Altceva, în legătură cu întâlnirile Vinea - Călinescu nu văd ce aş mai putea adăuga. Important este faptul în sine, că s-au întâlnit.
în ce mă priveşte, v-am spus deja că mi-a fost dat să citesc în premieră absolută romanul Bietul Ioanide. Am avut ocazia apoi să-l dau la copiat la editură în mai multe exemplare, care au circulat apoi la Iaşi, la Cluj, în Bucureşti etc. Circulaţia aceasta a manuscrisului a adus după sine o slăbire a rezistenţei pe care o opuneau, la tipărire, "înţelepţii" regimului comunist şi cartea a apărut până la urmă. S-a întâmplat şi un mic accident cu aceasta. Eu, după ce am citit materialul: trei caiete manuscrise, am făcut un referat extrem de favorabil - lucram la EPLA - fiind convins că Bietul Ioanide poate să apară, să fie publicat. Ţin minte că acel referat făcut de mine avea vreo şapte pagini şi cuprindea numeroase citate şi detalii. L-am dat directorului Rosetti, dar mai trebuia şi un referat politic, cerut unui om cu pregătire marxistă, ceea ce s-a şi făcut. M-am pomenit într-o zi, la editură, cu un om de serviciu de la Academie, care a intrat în biroul meu şi a întrebat: "Cine este dl. Vlaicu Bârna?". "Eu", am răspuns. "Aveţi o scrisoare de la dl. Călinescu". Am luat scrisoarea - era într-un plic cu antetul Academiei - şi am citit-o imediat. Era scrisă pe un ton extrem de civilizat, dar aşa, cum să spun, cam amar. Autorul mă ruga să-i înapoiez manuscrisul, lăsând să se înţeleagă că el n-a dorit să-l depună la editură, ci că mi l-a dat mie, ca persoană particulară, să-l citesc. în sfârşit, ceva de genul acesta. Scrisoarea o mai am. M-am speriat puţin şi am mers, imediat, la Rosetti, să-l întreb cui îi ceruse cel de al doilea referat. M-am lămurit: manuscrisul fusese dat lui Eugen Schileru, care era atunci director al Bibliotecii Academiei. Am înţeles că George Călinescu aflase printr-o dactilografă de la Academie că acesta îi făcuse un referat nefavorabil şi, ca atare, a reacţionat prompt, cerând înapoi manuscrisul. Am luat, prin urmare, în aceeaşi zi, maşina editurii şi m-am dus la Călinescu acasă. M-a primit foarte amabil. I-am explicat că făcusem un referat pozitiv şi sunt sigur că vom mai avea şi altele la fel şi că ar fi bine să lase manuscrisul mai departe la editură. Lucrurile aşa s-au şi întâmplat în cele din urmă şi cartea s-a tipărit. Ce pot să vă mai spun, despre Călinescu din perioada aceea, este că el vorbea cu totul altfel decât scria în Contemporanul sau în Naţiunea. "Ruşii - zicea - or să plece, or să meargă la ei acasă, or să ne lase. Da, poate şi regele o să se întoarcă mai târziu..."
Revenind la Vinea, îmi amintesc că am făcut, în acei ani, mai multe Revelioane împreună cu familiile şi cu prieteni apropiaţi.

Unde au avut ele loc?

Acasă la Vinea sau la Ioana Petrescu, vecina lui. îmi aduc aminte că la unul din ele a venit şi Jacques Costin, prietenul din tinereţe al lui Vinea şi colaborator al lui. Tot în seara aceea am adus-o cu noi pe Maria Botta, care era o artistă de întâia mărime a Teatrului Naţional. Era soţia prietenului nostru, profesorul Alexandru Balaci, plecat atunci într-o delegaţie în Rusia. Ioana Petrescu îl invitase la acel revelion şi pe Ion Hobana, care era tânăr redactor la Editura Tineretului. Era prezent, în aceeaşi seară, şi Petru Comarnescu. Deci, cam aceştia erau, plus gazda, inginerul mecanic Gh. Petrescu şi fratele său, vestit medic la sanatoriul Dr. Lupu de la Colentina, cu soţia, tot medic.

Cum se discuta, în acei ani, la un Revelion între prieteni?

Toată lumea se ferea să facă, la aceste întâlniri, comentarii politice. Noi, toţi cei prezenţi, ne cunoşteam bine, dar nu puteai să ştii niciodată ce servitori ai în casă, la cine puteau să ajungă cele spuse acolo. Se discutau, în linii mari, chestii de literatură, mici cancanuri din viaţa literară. Ne aduceam aminte de alte Revelioane din alţi ani, de întâmplări cu haz ai căror martori fusesem. La Revelionul de care vă vorbesc îmi amintesc că, la un moment dat, Jacques Costin, care ne uimea uneori cu umorul lui negru, a apărut, în uşa salonului, cu o umbrelă deschisă în faţă şi cu o mimică pudibondă. Căci după ce a ridicat umbrela, am văzut că era îmbrăcat doar în indispensabili scurţi, iar pe ciolanele lui păroase erau întinse până la genunchi jartiere de modă veche. S-a râs în hohote, ca la un moment comic foarte reuşit.
O altă petrecere sărbătorească din casa poetului a fost în '54, în seara de Ajun, cu invitaţii de bază copii între trei şi şapte ani. între cei mai mult de zece mici oaspeţi, băiatul meu - în vârstă atunci de patru ani şi trei luni - era invitatul de onoare cu care Nenea Ion purtase înainte nenumărate dialoguri. Legate de conversaţiile lor se născuse şi ideea acestui Moş Ajun, de a cărui organizare se ocupase o nepoată a doamnei Oghină, Voica, şcolăriţă în primii ani de liceu, pe care mai târziu Vinea a adoptat-o. A fost adus şi un Moş Crăciun cu barbă albă şi manta roşie, actor de la teatrul unde mama Voicăi, doamna Mariorica, lucra ca peruchieră. Astfel sufrageria, salonul şi camera lui Nenea Ion, toate odăi mari, cu uşile deschise între ele, din casa doamnei Oghină, s-au umplut de oaspeţi şi de luminile multicolore ale unui pom care atingea tavanul. Moş Crăciunul - actor a fost încuiat de unele întrebări pe care cei mici i le-au pus după ce ei i-au răspuns la cele obişnuite ale lui. Iar Nenea Ion jubila văzând ce încurcat era Moş Crăciun în a da explicaţii cât de cât onorabile unor inocente chestionări.

În afară de Călinescu, aţi mai mers cu Vinea şi la altcineva?

Când a ieşit din închisoare Voiculescu, singurul om pe care l-a chemat a fost subsemnatul. M-am dus, l-am văzut în casa de la Cotroceni, unde locuia cu băiatul, cu nora lui şi cu două surori mai în vârstă decât el, şi la vizita următoare l-am dus şi pe Vinea la el. Bătrânul era întins la orizontală, avea o vertebră mâncată de tuberculoză, pe care o luase în închisoare, nu se putea ridica decât în capul oaselor. Ştiu că Vinea a mai fost o dată la Voiculescu, fără mine.

S-au închegat, prin urmare, bune relaţii între ei.

Da, se poate spune şi aşa, deşi ei se cunoşteau dinainte. Numai că din bunii prieteni ai lui Voiculescu, cum erau Oscar Walter Cisek, Ion Marin Sadoveanu şi Tudor Vianu, nici unul nu i-a mai călcat pragul după ieşirea lui din închisoare. Mi-au cerut fiecare din ei să le dau amănunte despre ce face şi cum se simte, dar nu le puteam spune decât că zăcea pe o saltea într-un colţ de odaie, nemaiavând putere să stea ridicat, decât doar sprijinit între perne, atunci când i se dădea hrana.

Pe Marcel Iancu l-aţi întâlnit?

în acea perioadă era plecat din ţară. L-am cunoscut înainte, dar nu la Vinea. Ei erau foarte buni prieteni, se cunoaşte lucrul acesta, au fost legaţi o viaţă întreagă. Pe Marcel Iancu l-am întâlnit într-o zi, la Lovinescu. El îl vizita din când în când pe Lovinescu, dar în acei ani rareori mai făcea câte un desen, câte o schiţă, lucra în schimb foarte mult arhitectură. Toţi bogătaşii îşi ridicau case şi el le făcea planurile, se ocupa cu lucrările de construcţie etc.

Tristan Tzara s-a înapoiat, la un moment dat, după război, în România. S-a reîntâlnit cu Vinea, v-a povestit Vinea ceva în acest sens?

Nu, nu ştiu nimic despre o asemenea întâlnire. îmi vorbise doar de petrecerile lor din copilărie şi tinereţe, la ţară, făcând călărie şi alte sporturi. Tzara a venit în România, s-a scris despre vizita sa, dar nu-mi amintesc ceva în legătură cu revederea sa cu Ion Vinea. S-ar putea să fi avut loc, dar Vinea nu mi-a vorbit despre ea. Să ştiţi că toţi cei care veneau din Apus în ţară nu erau, în genere, priviţi cu ochi buni şi contactele cu ei erau periculoase şi ele. (n.n. N.Ţ. - Vinea s-a întâlnit cu Tzara.)

Vinea, în afară de a fi fost angajat de Oscar Han, a mai lucrat undeva?

Un fost gazetar, de mâna a şaptea, mă rog, unul Alicu, l-a angajat pe Vinea, cred, la acel atelier de fabricat lumânări de la Patriarhie. Acest Alicu a umblat şi a racolat oameni, mai ales de prin familiile scăpătate şi ale celor puşi la index, şi le-a dat câte o mică întrebuinţare. La acest atelier de lumânări Vinea a lucrat un timp, dar nu mult. Tot aici au mai lucrat şi nişte foşti gazetari, din presa de dreapta.

Cine anume?

Unul Stănescu, reporter economic la ziarul Calendarul, al lui Nichifor Crainic.

Mai trăieşte?

Nu, de mult a dispărut. Cancer.

Dar Alicu?

Nu l-am mai văzut. S-a dovedit a fi fost agent al Securităţii. Doamna Vinea într-o zi mi s-a plâns: "Ne-a făcut Alicu un mare pocinog, Ion a fost reţinut la cercetări...". Acesta îi daduse o întâlnire undeva în oraş, la un garaj al prefecturii poliţiei, şi Vinea s-a pomenit cu nişte securişti acolo. Mai târziu chiar Vinea mi-a povestit, în legătură cu o altă întâmplare, tot atât de neplăcută. Fusese "invitat" mai întâi la circumscripţia de Miliţie, de unde a fost luat într-o maşină şi dus la o vilă în apropiere de Băneasa, unde l-au ţinut până la 11 noaptea. L-au adus îndărăt, acasă, iar a doua zi a fost ridicat iarăşi, seara fiind din nou adus acasă. Şi era foarte înspăimântat de aceste două vizite, pentru că ştia prea bine că în vremea aceea cine apuca să fie, indiferent de motiv, ridicat de Securitate, numai ca prin minune scăpa de ani grei de puşcărie.

Şi nu v-a spus ce i-au cerut?

Mi-a spus că i-au arătat fel de fel de lucruri, articole scrise de care el uitase. Erau acolo articole ale lui contra ruşilor (1), din Evenimentul zilei. întrebat despre oameni cunoscuţi, despre alţi confraţi din presă, l-au sfătuit să nu spună nimănui nimic despre ancheta respectivă. L-au lăsat liber pe urmă.
Un alt necaz a fost ceva mai târziu, prin '58 sau '59, când a fost închis o bucată de vreme şi deţinut la sediul acela al Jandarmeriei, de pe Ştefan cel Mare. Atunci i s-a adus şi învinuirea că ar fi vândut nişte "cocoşei", bani de aur, care erau ai viitoarelor lor rude, din familia Rizescu. El ar fi făcut pe intermediarul între aceştia şi câţiva cumpărători, între care se afla şi Petru Dumitriu. A rămas închis câteva luni de zile. Trăia Dej şi într-o zi m-am pomenit cu un telefon al unui om, nu mai ţin minte cum îl chema - Sârbu, sau cam aşa ceva - care mi-a spus că are să-mi comunice ceva din partea unui prieten bun al meu, Ion Vinea. L-am primit la mine acasă şi mi-a destăinuit că fusese închis în celulă cu Vinea şi că acum era eliberat. Mă roagă Vinea, prin el, să mă duc la Rosetti şi acesta să meargă să-l roage pe Arghezi să pună o vorbă la Gheorghiu-Dej, pentru că ce i s-a întâmplat lui nu-i un lucru aşa de grav. I-am mulţumit acelui om. M-am dus la Rosetti, i-am spus: "Uite, prietenul nostru Vinea are nevoie de ajutor ş.a.m.d.". "Bine, a zis, mă duc la Arghezi imediat". Şi s-a dus la Arghezi, iar a doua sau a treia zi mi-a dat răspunsul: "Am vorbit cu Arghezi. Nu poate merge acum la Gheorghiu-Dej, dar urmează ca foarte curând să fie chemat la el şi atunci, sigur, îi va vorbi şi despre Vinea". Şi aşa a rămas, deci, ca Arghezi să intervină la Gheorghiu-Dej. Nu peste mult timp Vinea a fost eliberat, dar nu am cunoştinţă dacă Arghezi a apucat sau nu să vorbească despre el cu şeful partidului.

Doamna Petrescu mi-a mărturisit că s-a intervenit, în cele din urmă, la Gheorghiu-Dej, dar prin dr. Lupu.

Se poate, da. Mai mult decât v-am spus, eu nu cunosc. Cert este că, apoi, toată lumea din oraş a aflat că Vinea a fost reţinut pentru chestia asta cu cocoşeii.
O altă secvenţă de care-mi amintesc, în această clipă, este aceea că am fost invitat într-o seară, împreună cu soţia, la Balaci la masă. Şi era invitat şi Petru Dumitriu. Cu Irina, soţia lui. Era prin '60. Eram toţi acolo, la Balaci şi la Maria Botta. A venit, la un moment dat, vorba de Vinea, şi Petru Dumitriu a ridicat mâinile în sus, iritat: "Lăsaţi-mă cu Vinea...Vinea... Nu vreau să mai aud de Vinea...". N-au trecut trei luni de zile de la această întâlnire şi am aflat că Petru Dumitriu a rămas dincolo...

Să ne oprim la relaţia aceasta a lui cu Ion Vinea.

Vinea nu era totdeauna prea încântat de relaţia cu Petru Dumitriu. Ţin minte, se plângea că pentru traducerea lui Hamlet, semnată de Dumitriu, nu încasase nimic. în orice caz, în chestia cu "ajutorul" dat de Dumitriu poetului şi gazetarului aflat la ananghie, acesta a fost real şi de mare însemnătate, pentru că Dumitriu, ca director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă şi, mai ales, ca om de încredere al regimului, a fost cel care îi obţinuse lui Vinea dezlegarea de a traduce şi a contracta un număr de piese ale lui Shakespeare. Şi ele sunt azi adevărate podoabe ale genului. Cât despre socotelile cu cuplul Stahl - Dumitriu, Vinea era sigur că Henriette era comandantul administrării banilor şi al situaţiilor din casă.

Lucraţi, cum aţi precizat, la EPLA. I-aţi dat, şi dv., cărţi la tradus, la stilizat?

Când s-a tipărit ultima ediţie din Mizerabilii - era o ediţie comandată sub regimul comunist şi făcută de trei autori: Lucia Demetrius, Tudor Măinescu şi Jacques Costin, am luat eu lucrarea pentru redactare şi punere în acord a celor trei stiluri de traducere, pentru a le acomoda, pentru a atenua diferenţele. Şi atunci am dat cartea s-o lucreze efectiv lui Vinea. Banii pe care i-am luat i-am înmânat, imediat, celui care făcuse munca.

Când l-aţi cunoscut pe Vinea? Primele întâlniri cu el cum s-au derulat?

L-am cunoscut mai bine, mai apropiat, în anii când ne întâlneam la braseria Floarea Soarelui. Aceasta era lângă Athénée Palace, clădită de Consiliul de Patronaj, unde găseam cafea foarte bună. Aici veneau mulţi gazetari, mai ales de stânga, şi români şi evrei. Se făceau şuete, se comentau emisiunile de la Radio Londra. Radio Londra era, în acea perioadă, la modă, nu apăruse încă Europa Liberă. Ţin să precizez că acel Consiliu de Patronaj de care vorbeam era o instituţie cu caracter social din timpul guvernării lui Antonescu, pusă sub patronajul soţiei mareşalului. Erau patronate magazine, cantine şi ajutoare pentru lumea săracă, pentru orfani etc. Braseria Floarea Soarelui era un local pentru lumea bună, de primă mână, şi în acel timp singurul loc din Bucureşti unde se putea bea cafea adevărată, naturală. în rest erau surogate de cicoare şi altele... Vinea venea acolo pentru cafea, de fapt el nu era un om de cafenea, ca, de pildă, Ion Barbu, la masa căruia, la Capşa, îl şi întâlnisem prima oară.
După acel prim contact, dacă-mi aduc bine aminte,ne-am revăzut la şuetele din redacţia Faclei, în care aveam prieteni şi cunoscuţi, eu lucrând pe atunci la revista lunară Azi şi la ziarul Rampa, din vecini, suprimat mai târziu de guvernul Goga - Cuza. La una din acele şuete ştiu că l-am întâlnit şi pe Marcel Iancu. Dar à propos de guvernul de tristă amnintire Goga - Cuza, să nu uit să spun că în cei doi ani care au urmat de la instalarea şi căderea acestuia, până în septembrie 1940, cînd Facla a fost suprimată de regimul legionar, ziarul condus de Vinea a trăit zile grele. Mai întâi în loc de patru pagini Facla a început să apară doar în două, adică o simplă foaie. Apoi din zilnic s-a transformat în săptămânal, apărând duminica, în patru pagini, şi purtând data de a doua zi. în această perioadă în pagina întâia a publicaţiei apărea câte un desen semnat de Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu sau Ion Anestin, iar între articlieri figurau nume ca Tudor Teodorescu-Branişte sau Anton Dumitriu.

Ce alţi gazetari de la Facla aţi mai cunoscut?

Eram prieten bun cu Carandino, cu Davidescu, cu Radu Popescu. Câţi n-au scris la Facla atunci! Bibiţă Constantinescu era secretar de redacţie. Dintre ei, numai Carandino a rămas în viaţă. A, mai trăieşte Petre Boldur, dar e în Israel. A venit în ţară acum un an.

Poate-i găsim adresa, să-l rugăm să ne lase amintirile sale despre Vinea.

O putem găsi, cred, fără mare greutate, la Comunitatea Evreiască. Petre Boldur Potasmann, acesta era numele său. Vinea venea atunci mai rar la redacţie. Avea faima de a fi un fel de "prinţ al presei".

De la Facla, interzisă, a trecut la Evenimentul zilei...

Evenimentul zilei a apărut, dacă nu mă înşel, în 1939, dar directoratul lui Vinea a început în timpul celui de-al doilea război mondial şi funcţiona în cadrul trustului Curentul. Curentul făcea politica regimului, pe când Evenimentul zilei a fost pregătit special pentru omul de stânga Vinea, ca un fel de ediţie democrată a trustului, contându-se că după război se va reveni la ceea ce a fost înainte.
Redacţia Faclei era în corpul unei clădiri de pe Sărindar - un apartament, două odăi la mezanin - la mezanin, care iniţial fusese împărţit prin glasvand. în acest spaţiu erau puse mai multe mese, cu una mare la mijloc, la care scriau redactorii. Administraţia gazetei o făcea mama lui Vinea, madame Iovanache. De multe ori ea încurca treburile şi-mi aduc aminte că Vinea era odată foarte supărat: "Uite, zicea, ce mi-a făcut mama". Pe vremea aceea hârtia şi tiparul erau ieftine, dar şi tirajele erau limitate, aşa că nu se putea să trăiască o gazetă numai din vânzare.
Vinea, înainte de război şi, poate, şi la începutul războiului, mai la fiecare sfârşit de săptămână, pleca la Braşov, unde avea închiriată o casă, în care era angajată permanent o servitoare. Mergea, deci, aici, vinerea sau sâmbăta şi stătea până lunea. Lua cu el şi invitaţi pe care îi găzduia acolo. îmi povestea chiar el, cu haz, ce ziceau vecinii, când apărea însoţit pe uliţele Braşovului: "Iar a venit Vinea cu "Kindergarten-ul" lui". Era vorba de nişte june copile, cu vesela lor societate, care-l însoţeau uneori.
în jurul ziarului Facla şi al directorului său a circulat o anecdotică bogată, dar îmi amintesc şi de întâmplări care s-au uitat. Astfel, unul dintre cei angajaţi, care semna C. Cristobald, a strecurat într-o zi o notiţă în ziar, care suna cam în felul următor: "Caut post de câine la casă mare, mă puteţi găsi la redacţie", şi semna Cristobald. Anunţul rima cu faptul că Vinea avea un superb cîine de rasă, hrănit de obicei cu muşchi de vacă, în tovărăşia căruia ieşea la plimbare prin Cişmigiu, dar şi cu situaţia că de multe ori chenzinele se plăteau cu mare întârziere la Facla. De altfel, Cristobald era un ranchiunos, un om rău, deşi mai talentat decât mulţi din proletarii breslei. L-a înjurat în scris pe Vinea, pe Carandino, m-a înjurat şi pe mine, pentru că fiecare din noi i-am dat să mănânce o pâine, cum se zice.

O broşură, unde îl face praf pe Carandino, am văzut-o şi eu.

Da, da. Şi acestui Cristobald, mai mult bine decât Carandino nu i-a făcut nimeni.

Care au fost relaţiile lui Vinea cu Şeicaru? Cum le-aţi perceput, în timp, dv.?

Cu Şeicaru Vinea era în relaţii amicale dintotdeauna. Ei au fost în aceeaşi echipă mai demult, pe la mijlocul deceniului trei, când au lucrat cu Nae Ionescu la ziarul Cuvântul. Erau toţi acolo: Nae Ionescu, Vinea, Şeicaru, Cezar Petrescu, Crainic. îmi povestea Vinea că odată, un prinţ Sturdza a venit la redacţia gazetei şi a sărit să-l bată sau chiar l-a lovit pe Şeicaru, care-l atacase în scris. Fiind toată echipa de faţă, Cezar Petrescu a fost cel care a sărit la gâtul acelui prinţ şi l-a bumbăcit bine. Aceştia toţi s-au simţit, într-o vreme, foarte apropiaţi. Pe urmă s-au despărţit şi au scos fiecare în parte propria lui gazetă. Foarte bun prieten Vinea a fost şi cu Nicu Cocea. Acesta i-a cedat Facla. Cocea ştia mai bine decât oricine că Vinea este un condei de mâna întâi. Se mai făceau şi unele lucruri în numele lui. De pildă, un doctor Lieblich, prieten apropiat al poetului - a murit şi el acum zece ani, poate mai mult - mărturisea că de câteva ori, când Vinea a întârziat să dea articolul la ziar, şi era musai să fie numele directorului în gazetă, fiind număr de Crăciun sau de alte mari sărbători, a aşternut el, în stilul patronului, editorialul respectiv. Adevărul adevărat este, însă, că gazetarul Vinea a scris foarte mult. Iar gazetăria sa este de o mare calitate, inconfundabilă. De altminteri, şi ca prozator este autor de patentă, Paradisul suspinelor fiind o capodoperă. Şi celelalte, Lunatecii şi Venin de mai se-nscriu, prin valoarea lor, la acelaşi capitol, deşi se bănuie unele intervenţii străine în text, la editare, după moartea sa.

în timpul războiului, îl întâlnim pe Vinea la Constanţa. Sunt fotografii pe un vas, cu comandorul Mocanu. Ce ştiţi în privinţa aceasta?

Vinea era un îndrăgostit de mare. A fost, în timpul războiului, concentrat acolo, deşi era director la Evenimentul zilei. Despre comandorul Mocanu l-am auzit povestind, dar nu-mi mai aduc aminte ce.
Alţi prieteni ai lui...

Foarte bun prieten era cu Aurel Buteanu - care fusese la Cluj director al ziarului Patria, iar după 1944 director al Teatrului Naţional din capitala Ardealului. Se mutase la Timişoara, după cedarea Ardealului de Nord. Alţi prieteni apropiaţi au fost Zaharia Boilă, G. Jurjea - Negrileşti, Corneliu Coposu, N. Davidescu, profesorul Sânzianu, Şerban şi Radu Cioculescu, Victor Eftimiu, Nichifor Crainic, D. Ciurezu şi Nae Ionescu.

Pe mama lui aţi cunoscut-o?

Da, am fost o dată sau de două ori la ei acasă, în Bateriilor. Mama lui era o persoană plină de energie şi de idei. Ea făcea administraţia ziarului şi a casei pe care o locuiau şi de unde Vinea, aşa cum am mai precizat, s-a mutat înainte de moartea ei, pentru a-şi pierde urma. Cu ea a rămas un chiriaş prieten, pe nume Bejan, de meserie ziarist. Dar Vinea o vizita foarte des.

Când aţi aflat de boala incurabilă a lui Vinea?

Mi-a spus într-o dimineaţă, la telefon, doamna Vinea. După o săptămână în care poetul s-a simţit rău, doctorul Petrescu, palpându-l, a pus cu precizie fatalul diagnostic. Era o întăritură în zona ficatului. De mirare, pentru că prietenul nostru ducea, dintotdeauna, o viaţă foarte cumpătată.
Vinea a avut obsesia cancerului. Mi-a povestit că într-o vară fusese la Piatra Neamţ, la un prieten al său - era vorba de fratele avocatului şi omului politic Adrian Brudariu - care avea o grădină şi cultiva aloe, din care se prepară un leac pentru cancer. Asta îmi vorbea Vinea cu ani înainte de a se îmbolnăvi. Când i-am spus eu că mama mi-a oblojit o rană cu o buruiană care se numea racoină, de la rac, pe care a fiert-o în lapte şi mi-a pus-o pe braţ, iar efectul a fost vizibil, el a susţinut că ar trebui făcută o experienţă de laborator cu planta respectivă. Era foarte sensibil la astfel de probleme.
Odată mi-a mărturisit cum a scăpat el de închisoare. Era, după 23 August, într-un birou, la sediul Partidului Naţional Ţărănesc, unde şedea de vorbă, la o cafea, cu Corneliu Coposu, cu Emil Serghie şi cu alţii. A venit cineva, cu un pachet de ţigarete americane, Pall Mall, tocmai când Vinea era pe picior de plecare. "Stai, stai, i s-a zis, să iei o ţigare". "Nu, eu nu mai fumez", a răspuns el şi a plecat. Peste o jumătate de oră au venit securiştii şi l-au arestat pe Corneliu Coposu şi pe Serghie. Asta mi-a povestit-o Vinea, adăugând că dacă rămânea să fumeze acea ţigară americană, îl ridicau şi pe el. Atunci, după război, se lăsase de fumat şi nu l-a mai reluat niciodată.

Ce date cunoaşteţi cu privire la epurarea din presă a lui Vinea?

Vinea fusese preşedintele sindicatelui ziariştilor sau, cum se numea exact, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, şi după 23 August, la prima adunare generală, el a fost debarcat. Nu numai debarcat, a fost exclus din sindicat. Şi, îmi spunea el, cineva ceruse nu numai să fie exclus, ci să fie trecut pe lista criminalilor de război, pentru că fusese director la Evenimentul zilei.

Unde se găsesc arhivele Uniunii Ziariştilor Profesionişti? Unde ar trebui ele căutate?

Cred că numai la Arhivele Statului. Vinea a fost atacat pe urmă vehement în câteva publicaţii, în România liberă şi în altele. Carandino, în Dreptatea, a publicat, pe pagina întâi, o poezie a lui Vinea, care sfârşea cu versul: "şi goarna iar îşi drege glasul". Atunci Scânteia a reacţionat imediat, zicând că abia s-a sfârşit un război - era prin vara anului 1945 - şi reacţionarul Ion Vinea anunţă altul. De fapt, Carandino reprodusese o poezie veche, demult publicată.

Dv. aţi fost de faţă la acea şedinţă de excludere a lui Vinea?

Nu. Eu eram membru în Uniunea Scriitorilor şi în Sindicaul Ziariştilor din Transilvania şi Banat, unde era Buteanu preşedinte.

Deci, Vinea a scăpat ca prin minune să nu fie închis.

Da, cu siguranţă. Era un subsecretar de stat, Ionescu, de la social-democraţi, care cerea ca Vinea să fie neapărat pus pe lista criminalilor de război. Dar nu s-a ajuns până acolo. Vinea îmi mai spunea că Pătrăşcanu, care-i fusese prieten, n-a mişcat nici un deget atunci, pentru că în perioada lui de ilegalitate avusese impresia că îl evitase sau se ascunsese de el.

în legătură cu volumul de poezii Ora fântânilor, care e opinia dv. A mai fost Vinea conştient că i s-a adus cartea?

Este adevărat că el era aproape dus de pe lumea asta când Bănuţă, directorul editurii, a venit să-i predea primul exemplar ieşit de sub tipar. Dar era, totuşi, conştient şi a mai trăit un număr de zile după ce i s-a adus cartea.

într-o scrisoare către Aurel Buteanu, Ion Vinea îi spune acestuia că i-aţi fost naş, că l-aţi cununat cu Elena Oghină. A fost o nuntă târzie, la bătrâneţe.

Doamna Oghină n-a consimţit la acest act, de a-l lua de bărbat, deşi trăiau împreună de ani de zile, pentru că ea avea pensie după fostul ei soţ, colonelul Oghină. Din această cauză, n-au oficializat legătura. Şi-n 1963, în decembrie - în vară, în 1964, avea să se sfârşească - m-a chemat la el şi m-a rugat: "Dragă Vlaicule, uite, am vorbit cu Leana, ne căsătorim şi ne-am gândit ca dumneata să ne fii naş". Mi-am luat soţia şi ne-am dus, într-o dimineaţă, în Piaţa Amzei, unde era Primăria şi am vorbit cu ofiţerul stării civile. într-un taxi, cu un braţ de crizanteme, împreună am mers în strada Braziliei. Vinea era în pijama, nu se simţea bine, era deja după prima operaţie. N-a fost o nuntă, ca să zic asa, a fost o cununie civilă, fără alţi martori decât membrii familiei

La moartea lui, cum s-au derulat lucrurile?

A fost expus la Casa Scriitorilor, pe Calea Victoriei. Parcă Ion Brad a vorbit din partea Uniunii, dacă ţin eu bine minte.

S-au făcut fotografii?

Nu ştiu, nu cred. Pe urmă, toată treaba era strict controlată, ca de obicei când era vorba de nume cu rezonanţă sau cu un trecut glorios, cum era cel al lui Ion Vinea, poet, prozator şi gazetar de mare clasă. Deja a fost lucru deosebit că i-au acordat onorurile respective. A fost o mare îngăduinţă că s-a permis să fie expus la Casa Scriitorilor.

(1994)



Note
1) Este celebru pamfletul Lenin călătoreşte, pe care Vinea l-a publicat în Evenimentul zilei, an III, nr. 894, 2 nov., 1941. Cităm, spre edificare, câteva suculente paragrafe din el:
"N-a fost cine ştie ce arătos Wladimir Ilici Ulianoff, cu toate că masca lui asiatică nu era lipsită de forţă. Sculptorii însă, sub influenţa legendei lui, i-au speculat pleşuvia, ţuguiată şi lucie, ochii oblici, pomeţii agresivi şi bărbia lui prognată, acoperită de fire de păr rare. Astfel s-a popularizat o imagine pentru posteritate, a unui răzvrătit mongol, înalt şi pietros, dominând, cu mai mult de un cap, popoarele pestriţe şi nenumărate pe cari le conduce, prin furtuni de flăcări şi peste râuri de sânge, spre victoria socială [...].
Retras într-o cameră mobilată de undeva din Europa, înclinat sub abajurul lămpii care-şi juca reflexele pe chelia lui tot atât de lucie ca şi sărăcia exilului, Lenin a lucrat ca o cârtiţă la demolarea imperiului moscovit, artificial şi putred. A putut să-şi aleagă o mie de disperaţi, de imbecili şi de fanatici. Fiindcă aceasta este metoda răzbunătorilor: să organizeze în jurul lor o mie-două de aventurieri cărora restriştea le-a dat curajul disperării şi, printre aceştia, câteva zeci de debili mintal, estropiaţi fizic şi moral, în sufletul cărora prinde rădăcini, cu uşurinţă, aberaţia măsluită de ideal. Orice răzvrătitor are nevoie, pe lângă declasaţi, de fanatismul disciplinat, de devotamentul orb, gata de crimă al semi-nebunilor şi semi-responsabililor .
[...] Din acest Lenin, reformator social, distrugător de idoli, inamic al oricărei evlavii şi al oricărei idolatrii, n-a mai rămas, după moarte, decât o momâie. O momâie cenuşie şi pipernicită, expusă într-un sicriu de cristal, singură, la o ameninţătoare înălţime, sub cerul nepăsător, la Moscova, în Piaţa Roşie.
[...] Copleşit de moştenirea haosului revoluţionar, Stalin s-a priceput să o reducă la cultul lui Lenin. Şi, în ochii maselor proletare, a devenit păstrătorul şi preotul sfintelor moaşte ale ideologului marxist, puse în raclă şi cocoţate pe un eşafodaj roşu. Pentru o societate nouă, bazată pe inteligenţă şi ştiinţă, o mumie cu ţăcălie e totul, restul e inutil. Cetăţeanul Stalin a tras consecinţele. Toţi tovarăşii de conspiraţie, de lupte, de ideal şi de guvernare ai lui Lenin şi-ai domniei sale au fost mai întâi dezonoraţi şi apoi ucişi până la unul. Cel mai prudent şi mai primejdios, Leon Trotzky, sfetnicul şi mâna dreapta a lui Vladimir Ilici a căzut cel din urmă, după 46 de încercări de asasinate neizbutite. Stalin, se vede bine, posedă ceea ce se numeşte spiritul de suită.
Şi-acum, când Moscova e ameninţată, sarcofagul cu mumia lui Lenin, mumia adorată!, a fost demontat şi pogorât, din ordinul Marelui Preot: Iosif Stalin.
Un tren blindat, păzit de gărzi militate, îl transportă spre marile capitale de retrageri ruse, nu cumva să cadă în mâinile profanilor, acest modern Tutankamon. Şi astfel, printre ruini fumegânde, Lenin călătoreşte. E singurul şi ultimul erou al Revoluţiei din Octombrie, pe care Stalin îl admite, dar numai sub această inofensivă formă şi cu condiţia să-i mai servească la ceva. E supremul simbol a ceea ce a fost şi a ceea ce rămâne de pe urma socialismului încăput pe mâinile grosolane şi asasine ale lui Iosif Stalin: un biet cadavru chircit şi hurducat, fără ruşine, pentru liturghiile profane şi sângeroase ale moscovitismului."
2) în momentul în care i-am prezentat d-lui Vlaicu Bârna dactilograma interviului copiat după banda de casetofon, mi-a înmânat o scrisoare a lui Ion Vinea, primită de la acesta cu puţin timp înainte de moartea sa: "Frate Vlaicule şi dragă naşule, / Mi-e gândul la tine, la ai tăi. / V-am iubit şi vă iubesc şi vă iubesc. / Te rog să ai grijă de Leana şi de Voica. / Rămâneţi cu bine şi sănătate. / Ion Vinea / Buc. 11 Mai ş1964ţ", precum şi o carte poştală cu următorul conţinut: "Frate Vlaicule, te văd pe afişele teatrului de aici. Rătăcesc în jurul bătrânului meu oraş prin adopţiune şi întineresc făcând reportaj ca la optsprezece ani. / Doamnei tale sărutări de mâini şi lui Puck urările cele mai bune. Cu dor, / Ion". Ea este adresată: -Domnului şi Doamnei / Vlaicu Bârna / Str. Traian 177 / la etaj / Bucureşti".
Stampila poştei menţionează: -Braşov / 25 / 4 / 62"; -Bucureşti / 27 / 4 / 62". Puck este fiul scriitorului, Nicolae Bârna.