Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Ioan Moldovan sau deontologia blazării de Mihók Tamás

Poet al rostirii izolate, Moldovan reușește să topească ostentațiile alienante ale socialului în substanța unei individuații cvasiconstante. Drept consecință, puseurile din exterior capătă în lăuntricitatea poetului o alură benignă, ba chiar senină. Resemnarea este la acest poet atât un parazit imposibil de înlăturat („azi e ziua de ieri și mainimicul a rămas / în cartier / ca un incendiu nereușit” – Euforii), cât și alibiul întinselor solilocvii.
Timbrul său poetic presărat cu bemoli pendulează, asemeni tonalităților darkjazz, între note grave respectiv ludice. Această sobrietate funciară pe care autorul urmărește cu prisosință să o dinamiteze din interior face ca sincronicitatea dintre debutul său cu Viața fără nume și cel al lui Mircea Cărtărescu cu celebrul volum Faruri, vitrine, fotografii... în anul 1980 să fie o simplă coincidență. Eterogenitatea estetică dintre cei doi a fost remarcată de criticii de serviciu ai vremii, Romulus Bucur, de pildă, afirmând cu maximum de convingere că Ioan Moldovan „se desprinde de la început de optzeciști prin indiferența totală față de truculența și rumoarea acestora”, adăugând că, deși „în aparență nu e preocupat de scriitura textualistă sau nu se arată interesat de procedeele așa-zis inovatoare, el scrie un discurs postmodern sobru, emancipat de sechelele localiste ale provinciei noastre literare.”1 Pesemne că, în acest caz, criticul se referă inclusiv la textualismul specific postmodernismului, trăsătură camuflată la Ioan Moldovan într-o seamă de maniere metapoetice.
Este clar, deci, că autorul Artei răbdării nu se revendică de la principiile estetice ale avangardei nucleului optzecist format la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Făcând parte din al doilea val de echinoxiști (împreună cu: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Alexandru Vlad, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Ion Cristofor etc.), Ioan Moldovan scrie o poezie mai așezată, și, de ce nu, mai transilvăneană, nu doar ca temperament, ci și din punct de vedere structural. De aceea, izomorfismele cu colegii de generație trebuie căutate sub fusuri mitteleuropene. Florin Mugur ne propune în acest sens un posibil congener al lui Moldovan2, iar observația este reluată de Al. Cistelecan într-un extras critic: „premierea lui Moldovan cu o prefață era, pentru Ion Pop, și un bun pretext – și prilej – de a se autoprefața printr-un intermediar”3.
S-a mai spus și că aparenta lipsă de participare a vocii lui poetice îl apropie de nume șaptezeciste precum Mircea Ivănescu sau Virgil Mazilescu. Inserția de personaje reale și pasajele de intertextualitate4, la care se adaugă conexiunile lexicale latente, le dau într-adevăr textelor optzecistului o notă mirceaivănesciană. Cu toate acestea, versurile lui Ioan Moldovan se caracterizează printr-o concizie net superioară autorului poemelor cu Mopete, cel din urmă cultivând deliberat estetica prolixității. Totodată, poetul ardelean mizează pe un tip de burlesc absent la Mircea Ivănescu. Cât despre înrudirea estetică a poetului cu Virgil Mazilescu, elementele comune din care pornesc și celelalte asemănări sunt secvențialitatea abruptă a frazei și focalizarea pe spațiul citadin.
Luând în considerare evenimentele prezentate mai sus, adunarea și publicarea întregii sale activități poetice sub forma unei cărți masive în colecția „Opera poetică” a Editurii Paralela 45 a venit cumva firesc.
Privită din unghiul retrospectiv al Operei Poetice de autor recent apărute5, vocea poetică a lui Ioan Moldovan se dovedește a fi, nu doar sub raport stilistic, cât, mai ales, din perspectivă ontologică, de o continuitate flagrantă. De-a lungul celor 10 volume de poezii pe care le recapitulează Opera Poetică, revelațiile poetului – căutate cu o comoditate specifică blazării precoce – se declanșează mai cu seamă concentric, decât algoritmic.
Nu puțini exegeți ai autorului Mainimicului au subliniat neîntrerupta dedublare a eului poetic, marea majoritate identificând în această trăsătură marca autentică a poetului6. Lehamitea manifestată în gesturi ardelenești get-beget are ca sursă de alimentare primordială evenimente cotidiene aparent insignifiante. Din exploatarea eficientă a acestor spații poetice se naște un tip de minimalism propriu reverberărilor meșteșugite. Formulele concise obținute, pe ale căror pârghii se bazează poezia optzecistului orădean, vor fi botezate însemnări primitive7 de către autor8.
Putem vorbi, așadar, de o perpetuă reprimare voită a imploziilor venite dinspre fondul temperamental de tip dionisiac al poetului. Evenimentele de zi cu zi declanșează goana după himere, traseu parcurs în mod exclusiv textual. Marea istorie, precum și idealurile social-etice respectiv proiecțiile artistico-poetice exprimate sunt învăluite (și, de cele mai multe ori înăbușite) de spleen-ul cotidianului. Ține de domeniul măiestriei felul în care Ioan Moldovan integrează nume de personaje și concepte generice (v. Maica Tribului, Mélancholy, docta puella, mainimicul) pe mica scenă a gesturilor provinciale. Reușita acestui colaj rezidă în dozarea optimă a tropilor, simbolurilor și referințelor livrești. Iată, de pildă, o parodie eminesciană care nu cade în derizoriu, decât în direcția în care a fost înzestrat să o facă: „Vreau să-mi iau un ceas de mână / Vreau să-mi iau un ceas de masă / Și mai vreau o săptămână / Să mă duc. Să fiu frumoasă. / Astfel zise mititica / Și bondoaca muncitoare. / Era într-un cârd. Nimica / Nu ningea, nu era soare. / Iar eu trec de-a lung de maluri / Mă îndrept și mă deștept / Viața asta face valuri / Însă-ntr-un concept / Inept”9(romanță).
Mărunțișurile invocate completează laolaltă grila deontologiei blazării pe care poetul o costruiește poem cu poem, nu înainte însă de a proba disponibilitățile limbajul privind temele grave ale literaturii. Interesant este faptul că Moldovan nu apelează la o ironie percutantă atunci când alege să se joace cu tenebrele existenței, procedeul preferat fiind un soi de detașare bonomă. Octavian Soviany are dreptate când spune că, în această poezie, „locul afectelor e luat, ca la Bacovia, de inflamări ale nervilor, declanșate de teroarea nimicului, de prezența golului, care devorează în egală măsură lucrurile și oamenii (...) Referințele livrești și jocurile intertextuale (...) [se leagă] de obsesia atotprezentă a morții”10. Ne putem închipui această devorare din interior a ființei ca pe niște refugii ce se includ după logica structurală a păpușilor Matrioșka. Numai că, odată cu trecerea dintr-o oază a resemnării într-alta, spațiul mântuirii se îngustează până în pragul aneantizării complete. Ultimatumul este totuși amânat, salvarea temporară petrecându-se mai mereu sub zodia unui cuvânt, citat sau gest textual.
Vorbim, așadar, de actele unei demitizări irevocabile ce nu de puține ori adoptă un ton confesiv: „Ce vrei să faci cu mine, Doamne, nimic nu-mi mai rămâne treaz – / Timpul ca o mâzgă pe obraz / Mă bălăcesc în propriu-mi sânge gros / Decât e porcu-n baltă, sunt mult mai mocirlos.”11 (În sus) Deși apocalipsa nu pare să se prezinte în plenitudinea ei, aceasta este pregătită cu migală în cadrul unor lucrări la care principalul actant respectiv elementele din decor participă cu o empatie împărtășită. Himerele care se resimt la tot pasul deseori poartă măști feminine, precum Maica Tribului, femeile Tribului, Dânsa, docta puella, madame Butterfly sau Fiara. Totodată, laitmotivul gunoiului grupează în jurul său câini vagabonzi și oameni ai străzii, panorama stradală fiind completată de porumbei, un fel de mici slujbași ai destinului.
Nu în ultimul rând, artificiile lingvistice se pliază mereu fără vreo marjă de eroare pe angoasele și lehamitea afișate. Sunt preferate aliterațiile, omonimiile (iarbă – iar, bă) și paronimiile (după-amiaza unui fan [s.n.]), rețeaua de rime fiind cea care dă tonul acestor exhibații ludice.
Poezia lui Ioan Moldovan poate fi împărțită în trei etape de creație, în funcție de două mari criterii – atitudinea poetică și fluxul discursului – după cum urmează: 1) Refugii și subterfugii livrești (primele 3 volume), 2) Poetica oboselii și a resemnării (cele 4 volume mediane) și 3) Fațetele mainimicului sau resemnarea resemnării (cele mai recente 3 volume publicate). Sigur că tendințele dominante ale celor trei faze poetice se întrepătrund, de unde și omogenitatea versurilor și, în consecință, receptarea critică favorabilă.

______________________________
1 Romulus Bucur, în Arca, nr. 10-11-12/1999 apud Ioan Moldovan, Opera poetică, Editura Paralela 45, Pitești, 2016 (ediție coordonată și îngrijită de Călin Vlasie; prefață de Al. Cistelecan).
2 Florin Mugur, Schițe despre fericire, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 334.
3 Ioan Moldovan, în Prefață la op. cit., p. 5.
4 Alexandru Vakulovski, de pildă, vede poezia lui Ioan Moldovan ca fiind „prin excelență intertextuală” (în revista „Apostrof”, nr. 6/2000 apud Ioan Moldovan, în Prefață la op. cit., p. 7).
5 Ioan Moldovan, Opera poetică, Editura Paralela 45, Pitești, 2016 (ediție coordonată și îngrijită de Călin Vlasie; prefață de Al. Cistelecan).
6 Dintre toți, numai Alex Ștefănescu îi impută autorului „lipsa de exuberanță stilistică” (Ioan Moldovan, op. cit., Referințe critice, p.346).
7 Însemnări primitive este, totodată, titlul celui de-al șaptelea volum publicat de Ioan Moldovan (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005).
8 Ioan Moldovan este, în fond, un poet preocupat de încadrări (făcute, de altfel, cu haz).
9 Ioan Moldovan, op. cit., p. 321.
10 Octavian Soviany, în Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală. Volumul I. Lirica ultimelor decenii de comunism, 2011, apud Ioan Moldovan, op. cit., p. 352.
11 Ioan Moldovan, op. cit., p. 311.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara