Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Ion Agârbiceanu inedit de ---

între articolele şi volumele „de sertar” ale lui Ion Agârbiceanu se numără şi câteva titluri cu profil religios, care nu au putut apărea în timpul regimului comunist, din motive lesne de înţeles. Una din aceste lucrări se numeşte Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion, manuscrisul aflându-se în posesia profesorului şi editorului clujean Radu Creţu, care l-a primit de la fiica autorului, Maria Magdalena Agârbiceanu, în 1992. Este o lucrare cu reflecţii şi întrebări ale scriitorului despre viaţă şi moarte, despre menirea omului pe pământ, despre începutul şi sfârşitul lumii etc.
Textul a fost stabilit cu respectarea riguroasă a normelor ştiinţifice de transcriere, actualizând ortografia, dar păstrând toate formele specifice epocii şi scriitorului.
Apariţia acestui volum în anul Centenarului este un omagiu postum adus lui Ion Agârbiceanu, care a dorit din toată fiinţa sa realizarea Marii Uniri, în favoarea căreia a scris sute de articole, pentru care şi-a riscat viaţa sa şi a familiei sale (suportând şi ocara superiorilor săi, fiindcă, în toamna anului 1916, ca preot, s-a refugiat, împreună cu familia, alături de armata română, care se retrăgea din Ardeal şi care era considerată „armată duşmană”, la Râmnicu-Vâlcea, iar de acolo la Roman şi apoi în Rusia, îndurând privaţiuni greu de imaginat, oglindite în trilogia Vremuri şi oameni). (Ilie Rad)

II. Sfârşitul lumii

în vremea noastră nimeni nu-şi mai bate capul şi nu se mai teme de coada veacului şi sfârşitul pământului. În destule veacuri ce s-au scurs de la anul Mântuirii, au fost însă răstimpuri când neamurile creştine au clănţănit de groază, aşteptând, la o dată anumită, sfârşitul lumii. Aşa a fost la anul una mie după Hristos, la ivirea unor comete, la vremuri de războaie mari.

Spaima ce înteţea pe unii până la nebunie, aruncându-se singuri în focul uriaşelor ruguri, să ardă înainte de coborârea focului din cer, pornea din tâlcuirea unor scripturi, a unor proorocii, atât din Vechiul Testament, cât şi din cel Nou. Tâlcuirile erau făcute de către cei cari, citind Scripturile, îşi închipuiau că le pot explica cu mintea şi raţiunea omenească. Aceştia, în vremurile depărtate, erau mai ales clerici, preoţi şi călugări, căci Biblia nu era încă la îndemâna oricărui creştin, şi chiar să fi fost, puţină lume ştia citi pe atunci. Mulţimile nu cunoşteau Scripturile nici chiar din cetitul lor în biserici, la slujbe, pentru că slujbele dumnezeieşti erau în limbi străine, în limbi moarte. Dar clerul le tâlcuia în limba credincioşilor, şi aşa puteau înspăimânta şi pe cei mulţi cu vestirea sfârşitului lumii. În zilele crezute cele din urmă se ridicau adeseori predicatori înfocaţi, fanatici, cari vesteau pocăinţa pentru grozava zi a judecăţii.

Este adevărat că Biserica, în chip oficial, n-a fixat niciodată anul, luna şi ziua sfârşitului, nici n-a primit tâlcuirile unora şi altora, ci de multe ori a pus subt anatemă pe cei ce îngrozeau creştinătatea cu asemenea prăpastii. Biserica lui Hristos a ştiut totdeauna că ziua judecăţii nu se poate cunoaşte şi tâlcui din Scripturi, pentru că însuşi Mântuitorul, la întrebarea ucenicilor când va fi sfârşitul lumii, le-a răspuns: ,,Ziua aceea nu o ştiu nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Adică nici Mântuitorul, ca om, nu o putea şti, ci numai Dumnezeu.

E mare mirare, deci, de îndrăzneala unor clerici – şi în vremurile din urmă şi laici –, cari deschid Scripturile cu proorociile despre sfârşitul lumii, şi încearcă să le tâlcuiască. Ei trebuiau să cunoască doar cuvintele Domnului. Şi mai trebuiau să ştie şi ce a scris Sf. Apostol Petru în scrisorile lui: „Aceasta să o ştiţi mai înainte de toate, fraţilor, că nicio proorocie nu se tâlcuieşte de la sine, ... căci mânaţi de Duhul Sfânt au vorbit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu.” Adică, prorocii.

Este adevărat că lumea nu poate fi vecinică – lumea, adică tot ce există, tot ce este creaţie: cerul şi pământul şi toate câte sunt pe cer şi pe pământ. Universul întreg. Tot ce-i în lume se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare, şi floare, şi pasere, şi om, şi stea. Până şi munţii şi dealurile, izvoarele şi râurile, pietrele şi stâncile. „Toate ca o haină se vor învechi”, zice psalmistul, mânat şi el de Duhul Sfânt.

Mântuitorul a spus însuşi: „Ceriul şi pământul vor trece”, adică se vor sfârşi. Iar Apocalipsa, singura carte de prorocie din legea nouă, vorbeşte aproape numai de sfârşitul lumii, în vedenii şi icoane însă, pe cari nimeni nu le poate tâlcui, nu le poate lega de o vreme oarecare. Şi totuşi, mulţi dintre cei cari au îngrozit lumea cu sfârşitul ei apropiat, s-au luat mai ales după proorociile din Apocalipsă.

Sfârşitul lumii este, deci, sigur. Nu de mult învăţaţii erau de părerea că materia nu se poate nimici, şi că pământul şi stelele, fiind din materie, nu pot avea un capăt. Ei erau de părerea că materia e vecinică, fără început şi fără sfârşit, ca însuşi Creatorul. De aceea ei au şi confundat mereu lumea cu însuşi Dumnezeu.

Dar azi ştiinţa, prin cercetările făcute, a ajuns la încheierea că materia nu este decât energie, putere închegată în diferite forme; că prin căldură, prin ardere, materia se schimbă iar în energie: căldură, sunet, lumină, electricitate, magnetism, şi că toate acestea sunt, la urma urmelor, acelaşi lucru: o energie, o putere.

Mâne, cine ştie ce vor mai spune oamenii de ştiinţă! Un lucru nu l-au putut spune însă până acum, şi nu vor putea să-l afle în vecii vecilor, dacă izgonesc pe Ziditorul din univers, dacă nu vreau să creadă în Dumnezeu: ce este această energie şi de unde vine ea?

De-aceea eu mă razim pe revelaţia dumnezeiască, cea din Scripturi, şi nu mă clatin după bătaia vântului: Dumnezeu a făcut lumea. „Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate printr-însul s-au făcut, şi fără de dânsul nimica nu s-a făcut ce sa făcut.” Şi dacă nu mă cobor în Scripturi, am la îndemână mărturisirea Bisericii: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţinătorul, Făcătorul ceriului şi al pământului.”

Şi mă razim aici nu pentru că mi-ar porunci slujba, pentru că sunt un ieromonah, ci pentru că aici e adevărul la care trebuie să ajungă orice gând sănătos, şi pentru că pustii şi neînţelese rămân toate teoriile filosofice şiale oamenilor de ştiinţă, fără Dumnezeu. M-am pierdut odată şi eu, mai de mult, în aceste pustiuri îngheţate, în cari bat numai vânturile nebuniei.

Pe cât e de sigur sfârşitul lumii, pe atât e de necunoscut ceasul lui. „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi ziua, nice ceasul în care Fiul Omului va veni!”, spune Mântuitorul. Atâta e sigur, altceva nimic!

Se pare, totuşi, că mulţi dintre primii creştini aşteptau a doua venire a Domnului, până se aflau încă ei în viaţă. Pe aceştia îi face băgători de seamă Sf. Apostol Petru, când scrie: „Dar aceasta să o ştiţi, fraţilor, că o mie de ani înaintea Domnului e ca o pază în noapte”, ca o clipă. Deci când Scripturile vorbesc despre Domnul Isus, că va veni în grabă, aceasta e spus în Duhul Domnului, care este vecinicie, pentru care nu este timp.

Dar Scripturile, în aceste proorocii, nu vorbesc numai de sfârşitul lumii, ci şi de sfârşitul fiecărui om, de moarte. Căci pentru fiecare om în parte, sfârşitul lumii este şi moartea lui. Cu moartea, lumea se sfârşeşte pentru noi. Şi moartea e aproape de fiecare om, şi după moarte – judecata. „Scris este omului să moară, iar după moarte – judecata”, zice Scriptura. Pentru fiecare om însă nu este de vro importanţă când va fi sfârşitul lumii, ci când ne va bate ceasul morţii. Se vede limpede din parabola Domnului cu cele cinci fete nebune, şi cinci înţelepte. Şi din pilda cu bogatul şi Lazăr cel sărac. Îndată după moarte a ajuns fiecare la locul lui: unul în focul cel vecinic, altul în „sânul lui Avram”. Pentru fiecare din noi moartea e sfârşitul lumii.

***

azi oamenii nu se mai gândesc, nici nu se mai tem, cum s-a întâmplat de câteva ori în trecut, de sfârşitul lumii. De fiecare dată, când a fost prevestit, nu s-a întâmplat nimic, şi lumea s-a cuminţit. Apoi, cei mai mulţi nici nu mai cred în Scripturi şi în proorocii. Astronomia şi toate ştiinţele văd desfăşurarea universului ca într-o vecinicie. Căci ce alta sunt socoţile cu mărimea stelelor şi mişcările lor, cu depărtările lor una de alta sau de la pământ, decât încercări de a calcula şi măsura vecinicia? Cine-şi poate închipui o depărtare de mii sau milioane de ani-lumină, între aştri şi pământ? Până unde ar fi să străbaţi spaţiul cu o asemenea distanţă, dacă nu până-n infinit? Ce altă ar putea fi milioanele şi milioanele de ani necesari unei stele să se nască, să se dezvoalte şi să moară, decât cufundare în eternitate?

Şi totuşi şi astronomii spun că este un început şi un sfârşit pentru fiecare stea, ca şi pentru pământ. Şi totuşi se pot măsura şi depărtările cele mai prăpăstioase. Aşa că vecinicia lumii create tot nu-i vecinicie, şi spaţiu infinit tot nu poate exista. Dar, oricum, ştiinţa e bună să ne obicinuiască, în măsura posibilului, cu felul de a lucra în vecinicie al lui Dumnezeu, de a ne putea face o idee vagă despre eternitate. De câte ori mă gândesc la calculele astronomilor, la lărgimea ameţitoare a universului prin aceste calcule, simt parcă fiorul nesfârşitului, al veciniciei. Şi, mai ales, mă încredinţez şi mai mult de atotputernicia şi preaînţelepciunea Ziditorului. Şi de puţinătatea pământului nostru, şi de nimicnicia noastră.

Şi de câte ori mă gândesc la aceste calcule şi la ceea ce au putut descoperi în astre până acum oamenii de ştiinţă, un alt gând mă înfioară: cum se face că între atâtea mii de stele, lumi şi universuri, numai pe globul nostru există viaţă? Cu zeci de ani înainte mai erau oameni de ştiinţă, cari afirmau existenţa vieţii şi pe alte planete din sistemul nostru solar. Pe Marte, îndeosebi. Azi nu mai crede nimeni. Cel puţin după cunoştinţele şi cercetările de până acum, nimeni nu mai susţine existenţa vieţii, nici a celei vegetale cel puţin, pe alt corp ceresc. Stelele – se spune – sunt sori, în plină fierbere, ca şi al nostru, pe ele nu poate trăi nimic...

Mi-am însemnat acest amănunt pentru că pe vremea când se vorbea de locuitorii din Marte, multă lume lua această posibilitate ca un argument împotriva adevărului revelaţiei Divine, judecând simplist ca tot omul mărgenit: „Biblia spune că Dumnezeu a făcut pe om pe pământ, că aici a fost raiul. Pe vieţuitorii din Marte cine i-a făcut? Este aceeaşi evoluţie naturală a sâmburelui vieţii şi pe pământ, şi în aştri: din celulă la organismul cel mai complicat! Nu există niciun creator!”

Eu sunt însă încredinţat că, chiar dacă fiecare stea ar fi locuită de fiinţe raţionale, adevărul creştin nu numai că ar rămânea în picioare, ci ar fi confirmat şi mai mult. Căci mai degrabă mă clatină întrebarea: ce rost au milioanele de stele deşarte de viaţă, decât dacă toate ar fi populate. Căci rostul creaţiei, după revelaţie, este preamărirea Creatorului: „Ceriurile spun mărirea lui Dumnezeu”. Dar nu lucrurile moarte, fără viaţă raţională, pot spune mărirea lui Dumnezeu. Ci numai îngerul, sau omul, sau fiinţe raţionale, asemenea lor. Numai ele pot vesti mărirea lui Dumnezeu din lucrurile zidite de El. Numai prin fiinţele înţelegătoare „ceriurile” pot slăvi mărirea Lui. Dar dacă sunt goale, pustii de asemenea fiinţe, ce rost pot avea? Căci noi, oamenii, nu le putem vedea şi cunoaşte pe toate, ca prin noi, văzându-le pe ele, să fie El preamărit. Şi chiar sistemul nostru solar, lumea noastră, întrucât o cunoaştem?

Mă bate gândul că, dacă nu sunt locuite de fiinţe raţionale, vor fi, cu timpul, toate corpurile cereşti. Poate succesiv, şi poate aceasta ar fi vecinicia. Poate aici va fi ceea ce vede în Apocalipsă Sf. Ioan Evanghelistul: „Şi am văzut ceriu nou şi pământ nou, căci ceriul cel dintâi şi pământul cel dintâi nu mai erau”...

Am auzit spunându-se că Evanghelia cea nouă, care va propovădui omenirii înaintate în cultură existenţa lui Dumnezeu, va fi astronomia.

Nu-mi pare cu neputinţă. Căci marii cunoscători ai universului au ajuns în chip firesc şi necesar la cunoştinţa sau, cel puţin, la presupunerea Fiinţei Supreme. Când toată lumea va cunoaşte tainele universului...

Ci iar mă întorc şi zic: chiar cunoscândule, mulţi ar putea rămânea necredincioşi. Este de-ajuns să se îmbrace în superbie, pentru a li se împăinjeni ochii minţii. Şi să spună, mai degrabă, că omul e Dumnezeu...

Oricum ar fi, ceva e sigur: cunoştinţele astronomice au contribuit în cea mai mare măsură ca omul să nu se mai teamă de un apropiat sfârşit al lumii. Astronomia ne-a dat câteva apropieri de vecinicie, de felul în care lucrează Atotputernicul. „O mie de ani... o pază în noapte!” Un milion de ani-lumină vor fi tot „o pază în noapte” pentru Cel Vecinic.

Şi aşa e cu putinţă ca pământul nostru să mai ţină încă milioane de ani, ca venirea „degrabă” a Domnului, adică a doua venire a lui Hristos, ca Judecător, la capătul lumii, să fie numai peste milioane şi milioane de ani.

După cum tot aşa de cu putinţă este ca sfârşitul să vie în orice „clipă” a lui Dumnezeu. Căci „ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Un lucru e sigur din proorocii: pământul se va prăpăsti prin foc. Şi ştiinţa ceriului e înclinată să vestească acelaşi lucru. Poate o cădere în soare, poate o izbire cu alt corp ceresc...

Dar azi pe oameni nu-i mai doare capul nici de-o asemenea eventualitate. S-au făcut prognosticuri şi calcule despre asemenea ciocniri în comete. S-au şi întâmplat unele, şi tot n-a mai sosit coada veacului.

***

tot gândindu-mă la semenea proorocii şi la calcule astronomice, eu unul am ajuns să spun că şi alte motive şi pricini hotărăsc pentru un foarte îndepărtat sfârşit al pământului.

Mai întâi Scripturile ne spun că Dumnezeu a făcut raiul pe pământ. Tot ele ne spun că Adam şi Eva au fost scoşi din rai, dar nicăiri nu ne spun că raiul a fost desfiinţat de pe pământ.

Eu înclin să cred că raiul e tot aici, şi anume pământul întreg, dar că omul, deşi trăieşte pe pământ, după păcat, nu mai trăieşte în rai. Lumea zidită de Dumnezeu nu s-a schimbat pentru că s-a schimbat omul. Ci omul nu se mai poate bucura de ea, pentru că şi-a pierdut nevinovăţia. În rai nu poate trăi, nu poate fi fericit decât omul nevinovat.

De aceea pruncii nevinovaţi trăiesc pe pământ ca şi în rai.

Pământul şi „ceriurile” pe cari le cunoaştem noi sunt tot aşa de frumoase ca şi în clipa zidirii lor. Puţine umbre de îmbătrânire se văd pe pământ.

Şi mă întreb acum: Pentru ce s-ar grăbi Dumnezeu să strice lucrarea mânilor sale, pământul şi ceriul nostru, când ele sunt încă tot atât de „bune” cum au ieşit din mâna Lui? Pentru ce ar grăbi sfârşitul lumii? Omenirea poate vesti şi acum mărirea Lui din lucrările sale cunoscute de noi. Şi El se poate bucura şi acum de opera sa, văzând-o frumoasă şi plină de armonie. El s-ar putea bucura de pământ, de soare, de lună şi de stele, chiar când n-ar mai fi niciun om viu în lume. Cum se poate bucura un artist de creaţia sa, chiar când niciun alt om nu i-ar cunoaşte-o. Cum se bucură Atotputernicul şi de întreg universul cu sorii şi stelele în cari nu este viaţă conştientă, raţională, ori niciun fel de viaţă. Are de ce se bucura, căci nesfârşite şi iscusite, măreţe şi uimitoare sunt toate legile materiei – în toate stările ei de agregaţie –, cari ţin în vecinică activitate toate corpurile cereşti, în drumul lor neobosit.

Pentru ce s-ar grăbi, deci, Dumnezeu să pună capăt lumii noastre? Ea are încă o nemăsurată misiune: să fie bucuria Domnului şi să fie prilej pentru tot alte rânduri de fiinţe raţionale, să-L cunoască, să-L slujască şi să i se închine, recunoscându- L Creator şi Părinte.

Dacă în realitate fiinţe raţionale nu există decât pe pământ, şi slava Domnului, conştientă, se ridică numai prin gândul şi inima omului, pentru ce s-ar grăbi Dumnezeu să pună capăt rândurilor din viitor ale adoratorilor Săi?

Apoi, în al doilea rând, mă întreb: pentru ce ar veni degrabă capătul lumii, şi s-ar încheia naşterea fiinţelor raţionale, când omul e menit de Dumnezeu să trăiască şi după moarte, în eternitate? Nu ar mai spori numărul celor ce, în viaţa viitoare, în veci de veci, ar slăvi pe Atotputernicul, şi Domnul nu poate avea dorinţa ca cei ce-L slăvesc în veci să fie puţini, ci cât mai mulţi. Căci, deşi raiul pământului a rămas tot aici – lumea cu frumuseţile sale –, ştim, tot din revelaţia divină, că mai este un rai şi în cer, în vecinicie. Şi mai ştim că, dacă în lume nu mai poate trăi ca în rai decât omul nevinovat, apoi în raiul cel ceresc nici nu poate intra decât nevinovatul.

Şi mai ştim că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”; că puţini trăiesc nevinovaţi pe pământ, şi că puţini intră în fericirea vecinică.

Se cade, deci, şi este firesc, ca lumea noastră să ţină cât mai mult, ca dintre cei „puţini” să se facă mulţi, ca fiecare generaţie nouă pământească să-şi dea partea sa de populare a raiului ceresc.

În al treilea rând: nu-s nici două mii de ani de la venirea Mântuitorului în lume. Un fapt aşa de extraordinar, o minune mai mare şi mai necuprinsă decât zidirea lumii întregi, să fi fost făcut numai pentru câteva mii ori sute de mii de ani? Greu de primit, greu de purtat! Mântuitorul a venit să dea prilej omului să trăiască iarăşi nevinovat pe pământ, să intre iar în raiul pământesc, şi aşa să-i asigure şi intrarea în raiul cel ceresc, din viaţa de după moarte. Să-i dea putinţa să se desăvârşească, să se sfinţească, şi aşa să vină împărăţia Tatălui Ceresc, „precum în cer, aşa şi pe pământ“. Când omul reuşeşte prin adevărul adus în lume de Domnul Hristos şi prin puterile harice, lăsate pentru noi în cele şapte sfinte Taine, să „sfinţească numele lui Dumnezeu, să facă voia Lui, cum se face şi în cer“, el realizează împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ. Intră iar în raiul pământesc, şi apoi, după el trece în cel ceresc. Aşa drum au făcut toţi nevinovaţii, toţi sfinţii. Dar pentru a se sfinţi, pentru a se desăvârşi omenirea întreagă, nu oameni singuratici, pentru ca să vină pentru toată lumea împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, e nevoie de multe milenii şi milionimi de ani.

Din fiecare generaţie, din mulţi chemaţi puţini sunt aleşi. Chemaţi la desăvârşire, la sfinţenie sunt toţi, din fiecare rând de oameni, nu numai „mulţi“. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să mântuiască pe toţi. „Ci El a fost frânt pentru păcatele noastre, şi fărădelegile noastre. Şi cu rana Lui, toţi ne-am vindecat.“ spune Isaia proorocul.

Totuşi puţini sunt aleşi, puţini ajung nevinovaţi, pentru a fi cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu în lume, pentru a trăi în raiul pământesc. Căci desăvârşirea se ajunge numai prin multă vitejie, prin multe şi grele lupte, prin îndelungă răbdare. Şi cei mai mulţi oameni n-au curajul, sau plăcerea, să poarte această luptă, de când au ajuns la conştiinţa de sine şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, până la moarte.

După legile naturale ale firii omeneşti ştim că copiii moştenesc nu numai însuşirile biologice şi fiziologice ale părinţilor, sau peste tot ale înaintaşilor, ci şi pe cele sufleteşti, pe cele spirituale. Aceasta – în regulă generală, pentru că ştim că sunt şi excepţii.

Pentru a veni împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este nevoie, deci, ca tot mai mulţi copii să se nască din părinţi nevinovaţi, din generaţie în generaţie. Şi pentru a se umplea lumea de ei, desigur că nu sunt de ajuns câteva mii sau zeci de mii de ani.

Ce reprezintă două mii de ani de creştinism? Ce urme a putut lăsa el în lume, într-o vreme atât de scurtă, când nici azi marea majoritate a omenirii încă nici nu este botezată? Şi când, de la a fi botezat până la a trăi creş- tineşte, până la a te sfinţi, e o depărtare nespus de mare?

P e n t r u izbânda mântuirii prin Hristos, pentru a crea împărăţia lui Dumnezeu, adică raiul, şi pe pământ ca şi în cer, este deci nevoe de o... aproape vecinică durată a neamului omenesc în lume. Pentru că, pe de-o parte, tot mai mulţi din fiecare generaţie viitoare să se pătrundă de adevărul creştin şi să trăiască morala creştină, iar, pe de altă parte, să moştenească tot mai mulţi însuşirile de sfinţenie, de nevinovăţie de la înaintaşii lor, şi aşa mai uşor să poată ajunge şi ei nevinovaţi.

Dacă în două mii de ani, dintre milioanele şi milioanele de botezaţi, ce au trăit pe pământ, numai puţini au ajuns la sfinţenia vieţii, nu însemnează că tot aşa trebuie să fie şi în generaţiile viitoare. Două mii de ani omenirea s-a zvârcolit, s-a izbit cu capul de mulţi pereţi ai filosofiei şi ştiinţii, căutând adevărul. Să presupunem că se va izbi încă o sută de mii sau un milion de ani. La urma urmelor, aceste drumuri de căutare a adevărului nu sunt nenumărate, infinite. Cel puţin pentru marea majoritate a omenirii va veni odată vremea să recunoască, cu convingere de neclintit, că în marile şi ultimele probleme ale vieţii nu există alt adevăr decât al lui Hristos. Şi din clipa aceea marea majoritate a oamenilor va lua drumul desăvârşirii.

Pe de altă parte, fiul unei familii nevinovate, sfinte, mai uşor se va desăvârşi decât cel răsărit din părinţi blestemaţi şi necuraţi. Cu o bună moştenire vor putea ajunge şi ei mai uşor mai buni, şi în chipul acesta numărul celor drepţi în lume va creşte...

Ar fi o nebunie să cutez a intra în planurile Domnului, şi pe de-asupra şi o zădărnicie, ştiu bine. Şi departe de la mine un gând de-o mândrie diavolească, de-o superbie nebună ca aceasta. Dar judecând numai cu mintea mea firească, nescrintită, aşa aş crede, şi aia aş dori eu: ca Atotputernicul să ţină încă multe mii şi milioane de ani pământul şi pe oameni, pentru ca opera de mântuire prin Isus Hristos să se lucreze în tot mai mulţi, pentru a spori din veac în veac numărul închinătorilor Lui pe pământ, numărul cetăţenilor împărăţiei Sale în lume, şi numărul fiilor lui Dumnezeu în raiul cel ceresc, în împărăţia cea de vecinică viaţă.

E nevoie de o lungă, foarte lungă experienţă şi experimentare a creştinismului, pentru ca el să-şi poată da roadele.

Căci, deşi el este un adevăr dumnezeiesc, un adevăr vecinic, se adresează unor fiinţe raţionale muritoare, mărgenite şi înclinate din firea cea stricată prin păcat, spre rău, spre minciună, egoism şi mai ales spre superbie şi vanitate. Dar trăirea creştinismului nu este o impunere, ci o acceptare benevolă, convinsă...

Apoi însăşi evoluţia continuă a culturii, a ştiinţii, năzuieşte să-l smulgă pe om tot mai mult din viaţa instinctuală şi să-l treacă în cea spirituală, aşa că, şi din această latură, se poate crede că trăirea creştinismului în mileniile viitoare va putea fi mai generalizată şi mai uşoară...

Împărăţia lui Mesia e văzută de prooroci ca o împărăţie a păcii. Venirea lui în lume e salutată prin cântarea îngerească: „Mărire întru cele de sus, lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire“. În împărăţia lui Mesia „lupul va paşte alăturea de miel“, „scuturile vor fi sfărmate şi săgeţile vor fi arse pe foc“. Legea de temelie a împărăţiei lui Mesia, temeiul însuşi al ei va fi proslăvirea lui Dumnezeu şi dragostea între oameni.

Acesta e idealul, e chiar scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume. „Umanitarismul“ de care se tot vorbeşte nu-i decât un picur din iubirea de oameni a doctrinei şi moralei creştine, deşi mulţi nu vor să recunoască, mândrindu-se că ar fi un fruct al evoluţiei culturale. Omenirea n-a făcut poate niciun pas întreg în creştinism ca până acum, în totalitatea ei. Pentru că, din singuratici, a biruit desăvârşindu-l în toate veacurile, începând cu apostolii, cu martorii şi toţi sfinţii cari au strălucit ca luceferi până azi, în cele două milenii de creştinism.

...Nesiguranţă şi nedumerire este însă şi aici, ca în toate proorociile. Nu se poate anume şti dacă unele din proorocii, cari vorbesc de împărăţia lui Mesia, când „lupul va paşte cu mielul“, privesc desăvârşirea vieţii aici, pe pământ, împărăţia actuală a lui Dumnezeu pe pământ în sfinţii Lui, oameni muritori, ori se referă la împărăţia Domnului după judecata din urmă, alcătuită din sufletele drepţilor împreunate cu trupurile lor glorificate şi nemuritoare...

...După capul meu, o mare primejdie îi poate paşte pe oamenii tot mai plini de ştiinţă, tot mai evoluaţi prin cultură în timpurile viitoare: creşterea superbiei omeneşti. Ea ar putea să se pună greu în calea desăvârşirii omului din viitor prin creştinism... Şi de multe ori mă tem să nu se întâmple aşa...

În proorociile despre sfârşitul lumii se spune anume că el nu va veni înainte de „a se propovădui Evanghelia în toată lumea“, şi iarăşi că sfârşitul nu va veni până nu se va face „lepădarea de credinţă“. Aşadar, cu toată vestirea Evangheliei la toate popoarele, potrivnic aşteptărilor fireşti, va veni odată o lepădare de credinţă, va veni vremea celui din urmă Antihrist.

Dar această apostazie şi ateism nu se vor putea [înfăptui] decât tot numai prin mândria omenească generalizată.

Şi, în asemenea împrejurări, sfârşitul lumii ar putea veni şi mai în grabă, ca o pedeapsă pentru răutatea oamenilor. Cum tot pentru mândrie s-a isprăvit degrabă şi cu raiul strămoşilor Adam şi Eva.

Înaintarea în ştiinţă şi cultură poate avea, într-adevăr, două rezultate: sau să-i apropie pe oameni de trăirea creştinismului, convingându-se de deşertăciunea căutării adevărului asupra marilor întrebări ale existenţei, ajutaţi numai de raţiune, şi să se întoarcă la adevărul revelat sau să-i umple de o şi mai mare mândrie. Este dată probabilitatea şi pentru viitor să fie ca şi azi: unii, cei puţini, să creadă şi să se sfinţească, alţii să respingă credinţa – şi anume cei mai mulţi, ca şi azi, să se umple de mândrie drăcească şi să se cufunde în fărădelegi.

De aceea rămânem, în concluzie, tot la adevărul vecinic al Scripturii: „Ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii lui Dumnezeu, nici Fiul, ci numai Tatăl“.

Căci „vremile le ţine Tatăl întru a sa putere“...

Deşi e sigur că azi nu mai pot fi înfricaţi oamenii prin vestirea unui apropiat sfârşit al pământului, mai sigur încă este că el poate veni în orice clipă; în clipa pe care o va hotărî Atotputernicul.

(Din vol. Cutezări cu gândul, ale ieromonahului Visarion, în curs de apariţie)


Text stabilit de Ilie Rad şi Radu Creţu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara