Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Ion Caraion de Alex. Leo Şerban

"MĂ numesc Ion Caraion şi sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi daţi afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanţe, nici de canaliile şi otrepele din presa oficială." (Insectele tovarăşului Hitler, 1982).
           
Această agresivă conştiinţă a valorii proprii reprezintă esenţa scrisului lui Ion Caraion (în acte: Stelian M. Diaconescu). Născut la 24 mai 1923 în satul Pălici, comuna Ruşavăţ (în prezent: Vipereşti) din judeţul Buzău, viitorul poet editează o revistă proprie, Zarathustra, încă din anii în care este elev al Liceului "B.P.Hasdeu" din Buzău (1935-1942), adunând în jurul său colegi de generaţie ca Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Valea, Lucian Dumitrescu, Alexandru Lungu. Volumul său de debut, Panopticum (intitulat iniţial Circul domestic), publicat în 1943, în plin război, la Editura Prometeu din Bucureşti, este considerat nu doar teribilist, ci şi periculos (în sensul că i-ar fi putut demobiliza moral pe eventualii cititori din rândurile armatei), astfel încât este interzis de cenzura militară şi retras din librării.
         
Secretar general de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu, şef al biroului de presă la Editura Fundaţiilor Regale (condusă de Al. Rosetti), editor, împreună cu Virgil Ierunca, al revistei Agora, Ion Caraion îşi neglijează studiile universitare (se înscrisese, în 1943, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti) şi publică noi cărţi: Omul profilat pe cer, 1945, Cântece negre, 1947, negativiste şi provocatoare. Fără să ţină seama de schimbările politice survenite în România, semnează în Jurnalul de dimineaţă al lui Tudor Teodorescu-Branişte două articole de critică vehementă la adresa situaţiei din ţară: Criza culturii şi Criza omului.
          
În 1950 este arestat (de pe stradă) şi condamnat la 5 ani de închisoare pentru opiniile sale nonconformiste. Îşi ispăşeşte pedeapsa la Canal şi, în continuare, la minele de plumb din Cavnic şi din Baia Sprie (unde contractează o gravă boală de ficat, din cauza intoxicării cu plumb). În 1955, prietenul său de-o viaţă, Emil Manu, îl ajută să se angajeze ca tehnoredactor la publicaţiile Societăţii de Ştiinţe Filologice şi Istorice. În 1958 este arestat din nou şi acuzat de trădare de patrie, spionaj, uneltire împotriva orânduirii de stat (pentru că a alcătuit o listă cu scriitorii români insubordonaţi regimului comunist care aveau nevoie de sprijin financiar din Vest). Tribunalul Militar din Bucureşti îl condamnă la moarte, dar, prin recurs, îi comută pedeapsa în muncă silnică pe viaţă (aceasta este versiunea scriitorului; în arhive nu s-a găsit până în prezent nici o dovadă că a fost condamnat la moarte). Cea care a dactilografiat lista, viitoarea soţie a poetului, Valentina, este condamnată şi ea la 15 ani de închisoare.
          
Eliberat în 1964, Ion Caraion încearcă, dezlănţuit, să recupereze timpul pierdut, publicând într-un ritm extenuant aproape douăzeci de volume de versuri, şase volume de eseuri, numeroase traduceri. Referindu-se la această perioadă, el se lamentează trufaş, în stilul său binecunoscut:
          
"Sub apăsarea anilor de viaţă furaţi, a manuscriselor de mai multe ori confiscate şi distruse, cu complexul sfâşietor că nu voi mai avea timp să scriu sau să spun tot ce am de spus sau de scris, obsedat de ideea că mesajul meu este ameninţat a fi încă o dată înăbuşit, o vreme de cincisprezece ani, nu aveam altă soluţie: voi lucra demenţial câte 14-16 ore pe zi, ca să las o operă. Urmarea: cad grav bolnav, cheaguri de sânge şi fragmente din trupul meu rămân pe mesele de operaţie ale spitalelor. Şi toate acestea după ce veneam din închisoare cu coastele fracturate, în urma torturii... Dar nu e mai puţin adevărat că şi coloana substanţialelor mele contribuţii literare se înalţă!"
         
Intră în repetate rânduri în conflict cu autorităţile comuniste şi, după demersuri dramatice, se expatriază, în 1981, obţinând azil politic în Elveţia. Se stabileşte la Lausanne şi, neobosit, editează două reviste, Don Quichotte şi Correspondances (devenită ulterior 2 plus 2), având printre colaboratori scriitori de notorietate internaţională ca Emil Cioran, Vintilă Horia, Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu, publică o carte incendiară, Insectele tovarăşului Hitler, 1982, traduce. În ţară începe o campanie de discreditare a lui. O adevărată consternare provoacă publicarea în revista Săptămâna a unor portrete literare defăimătoare făcute de Ion Caraion unor prieteni ai săi, ca Marin Preda, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Unii presupun că este vorba de însemnări preluate abuziv din jurnalul secret al scriitorului (confiscat de Securitate cu prilejul unei percheziţii), alţii ajung la concluzia, stupefiantă că, textele în cauză sunt rapoarte către Securitate.
          
Admirat şi dispreţuit, compătimit şi dezavuat, Ion Caraion moare (de cancer hepatic) la 21 iulie 1986, la Lausanne.

Stenograma unui delir
          
Versurile lui Ion Caraion sunt secvenţe ale unui monolog sumbru şi sarcastic, oscilând între accesele de megalomanie şi momentele de descurajare paroxistică, dincolo de care nu mai poate urma decât sinuciderea. Pasaje întregi sunt ininteligibile, ca stenograma unui delir:
          
"Ca dintr-o stirpe fără gâtlej/ te iscaseşi printre ei încai/ Spre a le privi fofigaiul - pleve nătânge -/ Ca macii printre scai/ Legănându-şi ugerul, lujerul cu ochi de sânge./ Ştiu cu câtă putere, strat, cheag/ - Timpul veşnic bolnav ce-n veac se destramă,/ Stihia veşnic zăludă ce-n veci a boghit -/ Erai Tată şi Mamă. Oricum ţi-aş fi spus. Ştiu că eraţi una./ Infinit." "[...] alte şi alte-amăgiri de-a găsi mijlocul/ Botezării aceleia ce n-are botez/ Cad una câte una din ciocul/ Unei păsări de lână care-apune pe chilim./ Eu am înviat şi-nviez/ De câte ori am să vreau. Dar nu cum ştii tu. E-o altă cale./ Meandrică. Mută. Agale./ Poţi turba. Poţi să-ncerci./ Zadarnic. Ei, hai să culegem ciuperci/ Cu toată familia, la spiriduşi!ş Lutul nu-i lut./ Ei sunt învinşi. Putrezesc./ Noi trăim de la-nceput." (Ştiu cu câtă străşnicioe m-ai chemat din vol. Postume).
          
Dacă renunţăm la ambiţia de a înţelege fiecare vers în parte, înţelegem sensul mai general al poeziei lui Ion Caraion; această poezie este un pamflet la adresa existenţei, pamflet furibund şi radical, a cărui proferare îi face mai mult rău poetului decât lumii. El ne apare ca un kamikadze, dispus să sară în aer cu tot ceea ce urăşte. Iată o colecţie de imagini-dinamită culese din mai multe poeme şi ordonate într-un posibil suprapoem, reprezentativ pentru furia neagră a lui Ion Caraion:

           "Spânzurate pe stradă:/ embleme sinistre, desene de pâini// ca nişte schelete. În fiecare-o năpârcă.";

           "Coji de coşmar duse de-un râu/ calm.";

           "Nepăsarea în strai cenuşiu/ îşi lăbărţează prăsila// Calcă urâtul prin lume buimac";

           "Nu bea din ţara aceea/ Peceţile desfrâului pe tot pământul";

           "Cetatea-i o scuipătoare/ Împodobită cu ţeste";

           "Timpu-i cât o băltoacă";

           "Când i-am tăiat primele trei degete,/ au ieşit un şoarece, o pisică şi-un câine/ care-au început s-alerge unul după altul";

           "Civilizaţia se pişă pe eroi./ Vor scrie poate proştii ce-or să vină/ la vreo beţie ode despre noi.";

           "Cerul scotea la vedere/ coropişniţi mari";

           "Lui Dumnezeu îi era teamă şi ruşine,/ căci umbla cu capul în jos,/ cu urechea pleoştită";

           "A asurzit pământul întreg şi este orb.";

           "Oraşul semăna c-un testicol/ secţionat/ Ziua semăna c-un căcat.";

           "Comerţul s-a-ntins ca o râie/ ca sulimanul peste gunoaie";

           "Şi-n geamuri: lumina handicapată./ Şi-n vază: floarea obosită.";
          
"Marea în bernă,/ mai goală, mai dezgustată/ ca oriunde, ca niciodată/ ca un tub înfundat, ca un sticlete/ fiert.";
          
"Vă vom chinui, vă vom ucide şi vom râde/ pe urmă vom fi ucişi şi se va râde." etc.
          
În aceste condiţii, pamfletele propriu-zise, de factură argheziană (deşi mult mai înverşunate şi mai neartistizate decât cele ale lui Arghezi), par, prin raportare la context, oaze de calm şi luciditate:
          
"În tigvă are paie şi-n gură are plumb/ şi-i cade câte-o prună la fiecare vorbă./ Un terci, un mleat, o zeamă, un şanţ, un maţ, o ciorbă./ Scuipiciul, sâsâiacul, pelticul, gângăvilă/ În fiecare urbe îşi are câte-o vilă./ Or să-i găsească leşul în care dintre ele? -/ puhoi de mogâldeţe, norodul numai piele/ şi ce, trimis la muncă, se-ntreabă zi şi noapte.../ A priponit prostia şi-o mulge să-i dea lapte." (A priponit prostia de stâlpul mare-al porţii, din vol. Postume).
   

Retorica disperării
          
1991, prin strădania lui Emil Manu (cel mai consecvent şi informat exeget al lui Ion Caraion), a apărut un volum - Apa de apoi - cuprinzând versuri scrise de poet în exil (ceea ce înseamnă între 1981, anul expatrierii, şi 1986, anul morţii). Este vorba de un amplu ciclu, Apa de apoi, publicat de Ion Caraion, cu o lună înainte de moarte, în revista Dialog (care apare în Germania, sub redacţia lui Ion Solacolu), de numeroase postume, dintre care se remarcă suita intitulată Nouă drame, ca şi de câteva poeme scrise în limba franceză.
          
Nu există deosebiri esenţiale între individualitatea artistică afirmată în cuprinsul volumelor - aproximativ douăzeci - publicate anterior în România şi aceea pe care o putem identifica în poemele din perioada petrecută în afara graniţelor (la Lausanne, în Elveţia). Ion Caraion a rămas acelaşi. Există doar o deosebire de nuanţă - dar nu aceea la care ne-am fi aşteptat. Copleşit de singurătate într-o lume în care s-a instalat târziu, la aproape şaizeci de ani, chinuit de sentimentul că a fost profund nedreptăţit, dezorientat din cauza despărţirii de o limbă care devenise pentru el aerul necesar respiraţiei gândirii, poetul ajunge totuşi - în mod surprinzător - la o anumită detaşare. Nici o undă de duioşie nu-i străbate - nici acum - versurile, dar în ton se simte acceptarea ireparabilului. Poetul a învăţat să moară. Răzvrătirea împotriva lumii este consacrată, irevocabilă, testamentară.
          
Iată, ca exemplu, un fragment dintr-un poem eliminat de cenzură din volumul său de debut, Panopticum, 1943:
          
"Grijania ta de dragoste, târfă, muiere,/ Care treci pe bulevarde şi puţi a tăcere/ Cum umbli-n ureche, cum râcâi în ochi.../ De-aş fi meletar, ce te-aş prinde rochi,/ Să te zgâlţâi nevastă:/ - Ascultă, cucoană, ţi s-a făcut, ori eşti proastă?/ Pe prispele casei - ştii, prispele goale.../ Mă pupau dimineţile-n creştet, mă strângeau curvele-n poale./ Degeaba... Nu auziseră de toate/ scârbele buruienii mele amare./ Credeau că am buzunarele pline şi mă căutau în buzunare./ Venea toamna cu o pâine sub pardesiu/ Şi mă întrebau pietonii:/ - Tu eşti vizitiu?/ Terfelită lehuză, plină de bube, de râie,/ Înjurătura nu mai putea să ne doară/ Gândul nu mai putea să mângâie,/ Tremura, doar, în bluzele visului/ căpiu-paparudă,/ Amintirile se uitau în fundul meu ca să râdă,/ Când scormonit de nelinişti, ca-n jug un rasteu,/ Mă mai întâlneam, uneori seara, cu sufletul meu." (Cântec de pecingine).

Poetul este implicat sufleteşte în actul contestatar, se agită, speră să fie contrazis. În poemele din volumul Apa de apoi, 1991, el continuă să refuze lumea, dar o face într-un mod constatativ, impersonal, fără iluzii:
          
"Sunt ca un oraş în care nu mai locuieşte nimeni/.../ arborii se usucă de la poartă până-n stradă/ şi fiecare gând e-o zi sau o noapte/ gata să cadă/ coşmarele mă târăsc pe uliţe fără umbră/ soarele umple din mine câte-o halcă/ iar apoi e mut/ nu ştiu cine mă calcă-n picioare/ uliii vin şi mă ciugulesc/ degeaba au trecut norii, degeaba ţipă vântul/ sunt mai trist ca pământul/ şi mai trist ca geneza" (Sunt ca un oraş în care nu mai locuieşte nimeni).
          
O problemă estetică irezolvabilă pentru cine analizează poezia lui Ion Caraion o constituie însă posibilitatea existenţei unei retorici a disperării. Disperarea este prin definiţie o stare de spirit aretorică. Teoretic, ea nu se poate exprima prin cuvinte. A o exprima, înseamnă implicit a crede încă în comunicarea cu semenii, în menirea artei, în salvare. Ion Caraion găseşte - datorită intuiţiei sale artistice, dar şi curajului de a fi el însuşi, indiferent de exigenţele esteticii - un mod de a exprima inexprimabilul.
          
Soluţia problemei estetice insolubile constă într-un permanent şi spectaculos refuz - exprimat - al retoricii. Bineînţeles că şi refuzul retoricii este tot o retorică, dar are un puternic efect artistic, creându-i cititorului impresia că primeşte un mesaj din infern, de la cineva aflat în afara oricărei vanităţi de autor. Ca şi George Bacovia în întreaga sa creaţie, dar mai ales în textele scrise în ultima parte a vieţii, Ion Caraion foloseşte în poeme un limbaj dezarticulat. Este ca şi cum, încă din momentul formulării unui apel patetic către umanitate, ar avea sentimentul inutilităţii lui.
          
Cui se adresează Ion Caraion? Semenilor - în nici un caz. Divinităţii? Cerul din poezia sa este un cer fără zei. Poetul se adresează, de fapt, nimănui, dintr-un fel de automatism, încă incomplet distrus, al comunicării. El ar fi vrut să vorbească umanităţii, dar aceasta s-a petrecut cândva, într-un trecut îndepărtat, astfel încât "acum", în prezentul etern al poeziei, compunerea de noi şi noi sintagme mai reprezintă doar o reminiscenţă a elanului de altădată.
          
Poezia lui Ion Caraion este un jurnal intim ţinut cu o sarcastică înţelegere a zădărniciei lui. Un jurnal intim pentru neant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara