Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
ION D. SÎRBU de Alex. Ştefănescu


Confuzia între balcanism şi comunism



Publicarea romanului Adio, Europa!, în 1992, la şapte ani după terminarea scrierii lui şi la trei ani de la moartea autorului, a făcut senzaţie. Paginile de critică vehementă şi ireverenţioasă a stilului de viaţă comunist provocau un fel de spaimă retrospectivă. Este adevărat că în 1992 ziarele erau pline de diatribe, unele chiar mai violente, la adresa comunismului, dar gândul că Ion D. Sîrbu îşi scrisese romanul pe vremea când PCR şi Securitatea încă existau înfiora, făcând ca gestul lui să pară de un curaj nebunesc. Teroarea ideologică din ultimul deceniu al epocii Ceauşescu era prezentă încă în mintea tuturor.

Pe ultima copertă a cărţii se preciza că la vremea respectivă autorul nu îndrăznise să predea manuscrisul unei edituri, fiindcă ar fi riscat să fie arestat. Totuşi, însuşi faptul că avusese curajul să conceapă un asemenea rechizitoriu şi să-l păstreze printre hârtiile lui era mai mult decât surprinzător.

Recitit, azi, romanul nu ni se mai înfăţişează ca un pamflet dantesc la adresa comunismului, aşa cum părea iniţial. Radicalismul viziunii este atenuat, în mare măsură, de dorinţa mereu vizibilă (dar, nu se ştie din ce cauză, invizibilă la prima lectură) a autorului de a se răfui cu nomenclatura din Craiova , oraş în care şi-a petrecut ultimii douăzeci şi cinci de ani din viaţă. Adio, Europa! este, printre altele, un roman cu cheie, în ale cărui personaje de un comic grotesc craiovenii mai în vârstă pot recunoaşte activişti, funcţionari şi scriitori locali care au existat cu adevărat (şi care poate mai sunt şi azi în viaţă, chiar dacă nu mai au influenţa de altădată). Ocupat cu portretizarea, fie şi fantezistă, a unor personaje reale şi cu reconstituirea relaţiilor dintre ele, scriitorul nu poate ajunge la esenţa comunismului.

Alt impediment îl constituie prejudecata - cu fervoare însuşită de Ion D. Sîrbu - că starea de lucruri din România comunistă se explică înainte de toate prin specificul balcanic (levantin, oriental etc.). Încercarea de a aplica ideologia marxistă, care în sine n-ar avea nimic malefic, într-o ţară pitorească şi amorală, cu o filosofie de bazar, ar fi - crede autorul - adevărata cauză a răului. Teza este promovată, tendenţios, de toţi cei interesaţi să demonstreze că vina pentru ce s-a întâmplat în România după război o poartă mai curând ţara decât ideologia. De ei şi de naivi ca Ion D. Sîrbu, al cărui amatorism în materie de filosofie, asociat cu impulsul nestăpânit de a lua în considerare realitatea imediată, îl făcea receptiv la asemenea mistificări. În Adio, Europa!, el se războieşte furibund, consumând o energie disproporţionat de mare, cu ceea ce este 'turcit' în România. Craiova apare în roman cu numele Isarlâk şi este capitala unui paşalâk, Alutania (Oltenia) dintr-o ţară condusă de Înalta Poartă, dependentă, la rândul ei, de Sublima Poartă din Răsărit. Pseudonimul romanesc al lui Nicolae Ceauşescu este magnificul sultan, iar poliţia secretă se numeşte agie. Demnitarii comunişti sunt porecliţi de autor capugii, serdari, viziri, başviziri, beglerbei etc., deşi în discuţiile dintre ei folosesc apelativul tovarăşe. În sfârşit, moravurile au parte şi ele de o descriere în terminologia balcanică de 'specialitate': superiorilor li se duc peşcheşuri, în faţa lor se fac salamalecuri etc.

În realitate, ceea ce identifică scriitorul în România ca absurd şi dezumanizant aparţine comunismului, nu balcanismului. România 'turcită' a lui Ion D. Sîrbu nu seamănă aproape deloc cu Turcia din aceeaşi perioadă. În schimb seamănă foarte mult cu China şi Cuba, cu Uniunea Sovietică şi Germania de Est. Deşi aceste ţări nu au nimic balcanic...



Carnavalul cu sfârşit tragic



'Ideologia' romanului pleacă deci de la o premisă falsă. În schimb schema epică este bine gândită. O întâmplare banală - un fost profesor de filosofie, Desideriu Candid izbucneşte în râs în faţa avizierului din centrul oraşului descoperind că, în titlul unei conferinţe programate să aibă loc la Universitatea Populară, numele scriitorului Karl May a fost ortografiat 'Karl Marx' - declanşează o uriaşă agitaţie politico-poliţienească în Isarlâk. Iniţial se crede că profesorul a îndrăznit să râdă de Karl Marx. Apoi, după ce el explică de ce anume a râs (de eroarea de transcriere şi nu de Karl Marx), se caută vinovatul pentru greşeala făcută. Nefirescul sistemului comunist, lipsa lui de priză la realitate sunt ingenios evidenţiate prin această declanşare automată, din cauza unui pericol imaginar, a unei huruitoare şi sumbre maşinării represive. Într-un roman al său, Gluma, Milan Kundera povesteşte cum o farsă nevinovată duce, în condiţiile comunismului, la distrugerea vieţii unui om. În cartea lui Ion D. Sîrbu este vorba de o întreagă comunitate, răvăşită ca de un cutremur de ecourile unui râs inocent. Modificarea numelui lui Karl May de pe afiş a fost făcută de însuşi prim-secretarul judeţului, 'marele Ilderim', din hipercorectitudine politică, şi aprobată de sfătuitorul său, mai-marele peste cultură, Caftangiu, din servilism. Lui Ilderim îi vine greu acum să-şi recunoască eroarea, astfel încât lasă un timp ca ancheta să-l aibă în vedere exclusiv pe profesor. Dar în scurtă vreme responsabilul cu ideologia, Tutilă II, naşul profesorului şi al soţiei lui, Olimpia, se pune în mişcare pentru a-şi salva finul. La rândul lui, Caftangiu, susţinut de şeful 'agiei', Osmanescu, încearcă să folosească prilejul pentru a-l distruge pe vechiul său rival, Tutilă II - ceea ce se dovedeşte a fi imposibil, întrucât acesta are un frate, Tutilă I, foarte bine plasat la 'Înalta Poartă', unde se află în graţiile 'sultanului' însuşi.

Animaţia care cuprinde întreaga protipendadă comunisto-balcanică ia o turnură burlescă şi funambulescă, în care recunoaştem lecţia învăţată de autor de la I.L. Caragiale, cel din D'ale carnavalului, dar şi ceva din posibila influenţă exercitată asupra lui de Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov. Urmăriri nocturne, încăierări, internări la ospiciu - totul sugerează o dezlănţuire fără limite şi este în mod deliberat neverosimil¸ pentru a ilustra absurditatea stilului de viaţă.

Personajul principal şi, în acelaşi timp, personajul-narator al romanului, fostul profesor de filosofie - inspector cu ortografia la Vinalcool în momentul declanşării scandalului - Desideriu Candid, este un alter-ego al scriitorului (cel care apărea şi în jurnal). El comentează neobosit tot ceea ce i se întâmplă, încercând să-şi păstreze luciditatea şi bunul-simţ şi nereuşind decât să devină şi mai suspect, până la a-i scoate din minţi pe cei din jur, cu excepţia 'Xantipei' lui, Olimpia, împreună cu care analizează fiecare întâmplare. Apar în scenă şi alte personaje: poetul-propagandist Omar Caimac, care, din oportunism, şi-a schimbat numele la un moment dat în Omar Omarovici Kaimakov, Sommer, evreul înţelept (şi el prezent în jurnalul scriitorului), Winter, fost student al lui Candid, însărcinat de poliţia secretă să-l urmărească pe Candid, în schimbul promisiunii că va fi lăsat să se expatrieze, baciul Vasile, simbol al purităţii morale şi inteligenţei nepervertite, proprii omului simplu, de la ţară (mai exact, de la munte, întrucât Ion D. Sîrbu consideră că în satele de câmpie totul e corupt).

Spre deosebire de carnavalul lui I.L. Caragiale, carnavalul lui Ion D. Sîrbu sfârşeşte tragic: Olimpia moare sub roţile unui camion, probabil din cauză că ştia prea multe despre culisele vieţii politice din Isarlîk. Această sublimare a unei mascarade în crimă seamănă cu viziunea pe care Lucian Pintilie o va avea chiar asupra comediei D-ale carnavalului, în ecranizarea sa cu titlul De ce trag clopotele, Mitică? Ion D. Sîrbu ia multe în derâdere şi imaginează partide de râs orgiastice, dar adevărata lui identitate este aceea de moralist sever şi intratabil.



O brutalitate virilă



Personajul-narator nu doar povesteşte, ci şi comentează. De fapt, mai mult comentează decât povesteşte. Fiecare nouă întâmplare survenită în viaţa lui este analizată pe larg, definită şi adnotată, devine un pretext pentru lungi consideraţii, dezvoltate uneori până la proporţiile unor dizertaţii. Se deschid frecvent paranteze şi paranteze în paranteze, care transformă proza într-un festival al stilului digresiv. Limbajul folosit este pitoresc şi caustic, savant şi vulgar. În afară de cuvintele din dicţionare, sunt aruncate în joc şi cuvinte inventate pe loc, prin deformarea expresivă a celor existente. Se apelează frecvent la citate, cele mai multe fiind atribuite unui filosof, Napocos, din Genopolis (în traducere: Lucian Blaga, din Cluj).

Surpriza constă în faptul că şi celelalte personaje vorbesc la fel de mult şi aproximativ în acelaşi stil. Vorbeşte, cu o vervă îndrăcită, Olimpia, vorbeşte Tutilă II, vorbeşte Sommer, vorbeşte Omar Caimac, vorbeşte Vasile. Până şi nepoata Olimpiei, Florica, personaj episodic, care îl serveşte la un moment dat pe Candid la masă, vorbeşte. Cartea rămâne în mintea cititorului mai mult ca un vacarm decât ca un text. Personajele monologhează interminabil fără să se asculte cu prea mare atenţie unul pe celălalt. Ele fac să se audă un amestec de peroraţii, lamentaţii şi acuzaţii care în general captivează, din când în când plictisesc şi în cele din urmă, inevitabil, devin obositoare.

Este evident că prin intermediul tuturor personajelor vorbeşte scriitorul însuşi, pe care ni-l închipuim cu buzele arse, la propriu, de erupţia de fraze incendiare. Trăirea ideilor ajunge mereu o intensitate maximă şi devine adeseori greu de suportat. Nu numai constatarea dezastrului, nu numai rechizitoriul la adresa celor vinovaţi, ci şi umorul are în romanul lui Ion D. Sîrbu dramatism.

Fiind mai mult analiză decât creaţie (analiză politică, sociologică, filosofică, morală şi nu neapărat psihologică, conform teoriei lui Garabet Ibrăileanu), cartea a fost clasificată ca roman eseistic sau chiar ca eseu romanesc. ('Ca eseu romanesc, Adio, Europa! - afirmă Eugen Simion, într-un cronică literară publicată în 1995 în Caiete critice -, este, probabil, cel mai bun din câte au apărut la noi. O suită, în fapt, de eseuri ingenioase despre disperarea noastră cosmică şi tristeţea noastră istorică.') Şi, în consecinţă, autorul a fost comparat cu Al. Ivasiuc şi Paul Georgescu. Această situare a lui Ion D. Sîrbu nu poate fi contestată. Totuşi, ar mai trebui adăugat că prin energia intelectuală ieşită din comun dezvoltată în cursul demonstraţiilor şi prin darul formulărilor şocante, printr-o brutalitate virilă în raport cu cititorul, Ion D. Sîrbu seamănă mai curând cu Petre Pandrea decât cu exsanguul Alexandru Ivasiuc sau frivolul Paul Georgescu.

Cu limbajul său tăios, Ion D. Sîrbu ară realitatea vieţii de fiecare zi, o desţeleneşte, o eliberează de poncife:

'Nu pot să sufăr pijamalele vărgate. Nu ştiu cine a fost cretinul care le-a inventat, nu ar strica să i se facă fişa psihanalitică, precis s-ar descoperi că era un sado-masochist încă nedepistat. [...] Un copil conceput de un bărbat în pijama vărgată cu o femeie care în tot timpul sarcinii se culcă lângă un cetăţean în pijama vărgată, fiind obligată să spele şi să calce aceste pijamale vărgate, nu se poate să nu engrameze în morula ce i se dezvoltă sub inimă imago-ul ameninţător al spaimei de haina vărgată, de puşcărie, de culpa leprologică.'

Se remarcă şi repetiţia obsedantă, procedeu stilistic pe larg folosit de scriitor, din dorinţa de a-şi fixa ideile în conştiinţa cititorului, pe care îl suspectează mereu de indiferenţă. În acelaşi scop recurge uneori şi la serii de sinonime:

'Eu sunt venită de la ţară şspune Olimpiaţ, la noi cine nu se descurcă, cine dă în gropi, cine îşi bate singur cuie în talpă şi cucuie-n cap, acela e mai mult decât un simplu smintit sau tont, sau tâmp, sau Bulă, sau Haplea, sau Tândală, sau nărod, sau hăbăuc, sau neghiob, sau mutălău, sau fleţ, sau găgăuţă, sau zevzec, sau lud, sau fraier, sau budală etcetera: acela e un prost-prost şi nimic mai mult.'

Descrisă în acest stil inventiv şi provocator, lumea comunistă are şanse să nu fie uitată de români, cu toată predispoziţia lor pentru amnezie:

'...membrii, nemembrii, foştii, ţiganii, ţigăniţii, popii alfabetizaţi, arhimandriţii contabili, coloneii-colonei, coloneii-berze-albastre, bârfitorii, curvele (de votcă, whisky, patrie, ciupeală, turism), fecioarele obosite, mamele divorţate, taţii muieratici, laşi şi beţivi, cei zece mii de ingineri nerentabili, cele zece mii de pupitre loto-prono, cei două sute de mii de ţărani plecaţi din sat, dar încă neajunşi în urbanitate, dascălii cenzori, dăscăliţele agitatoare, militarii-civili, civilii-militari, recruţii tunşi, recruţii netunşi, damele cu relaţii, peştii cu carnet, actorii născuţi, actorii făcuţi, actorii megafoane imnice, bătuţii la cap, bătuţii la fund, tras-împinşii, schizofrenicii de carieră, băgătorii de seamă, turnătorii de toate gradele, de toate speciile, dispecerii de prostietate, impotenţii timpurii, onaniştii convinşi, oligofrenii directori de editură, fabuliştii voiajaţi, cumnaţii, naşii, nepoţii, mătuşile bune, mătuşile nebune, muritorii de foame, muritorii sătui de viaţă, specialiştii, specialiştii cu carte, urmăriţii, urmăritorii, temuţii, temătorii, copiii, copiii educaţi, copiii just educaţi, fetele, fetele frumoase şi triste, triste şi frumoase, tovarăşii de la raia, tovarăşii din divan, tovarăşii de la Înalta Poartă, portretul Lui, portretul Ei, cărţile Lui, cărţile Ei, evul Lui, evul Ei, cuvintele Libertate, Independenţă, Demnitate, slavă, slavă, slavă...'



Alt roman fără happy-end



Scris între 1983-1986 şi publicat în 1995, romanul Lupul şi catedrala evocă starea de spirit pe care o aveau românii în 1956, când încă remarcau urâţenia stilului de viaţă comunist pentru că încă îşi aminteau cum se trăia înaintea venirii ocupantului sovietic. Din acest punct de vedere, el se deosebeşte de Adio, Europa!, unde ni se înfăţişează o lume obişnuită cu propria ei degradare. Nu întâmplător, în Adio, Europa!, personajul-narator este om cu pregătire filosofică, un expert în analiza critică a existenţei, capabil să denunţe alienarea la care sunt supuşi locuitorii Isarlâkului. Eroul romanului Lupul şi catedrala nu are o asemenea pregătire. Inginer constructor, încă tânăr, angajat ca şef de birou la ICRAL, unde completează toată ziua facturi şi borderouri, el doar simte că trăieşte fals, că, de fapt, nu trăieşte, şi încearcă să înţeleagă pe cont propriu, apoi cu concursul unor intelectuali pe care îi cunoaşte întâmplător, ce se petrece cu el şi cu cei din jur. Ceea ce este încă românesc în România, lupul românesc, mai trăieşte, astfel încât grotescul noului mod de viaţă mai poate fi respins. Iată însă că în finalul romanului, scriitorul, inspirându-se dintr-un fapt real (şi prefăcându-se că doar relatează un fapt real), povesteşte cum un lup îşi face apariţia, cu un curaj nemaiîntâlnit, în faţa catedralei din Cluj şi este împuşcat de o armată de 'patrule, vânători, pompieri înarmaţi cu căngi şi topoare'. Această încheiere simbolică şi tragică, fără să fie de un anticomunism explicit şi vehement ca eseistica din Adio, Europa?, făcea totuşi nepublicabil romanul în timpul lui Ceauşescu (deşi Ceauşescu şi nu altcineva deschisese cutia Pandorei, îngăduind scriitorilor să critice deceniul şase, mai exact perioada când la conducerea ţării se afla predecesorul lui, Gheorghe Gheorghiu-Dej).

Cu predilecţia lui pentru o simbolistică barocă, Ion D. Sîrbu îl numeşte pe protagonistul romanului Ion Lupu, iar pe partenerul său de discuţii (purtate de obicei într-un restaurant), profesor de biologie (şi de muzică!) la un liceu, Lucian Lupaşcu. Sistemul de simboluri se complică (inutil) prin supranumele biblice atribuite unor personaje (Ion Lupu - Ezechiel, Lucian Lupaşcu - Mefisto etc.), prin aducerea în scenă a unei actriţe (Estera, dar acesta nu este singurul ei nume) care prevesteşte cu mult timp înainte întâmplarea cu lupul, prin convocarea şi altor personaje-idei, ca părintele Sofronie, profesorul Ursu, doctorul Petrică-Sandu. Dacă romanul Adio, Europa! are de suferit din cauza unui exces de eseistică, romanul Lupul şi catedrala are de suferit din cauza unui exces de simbolistică.

Făcând abstracţie de ea, ne putem lăsa în voia plăcerii de a citi un text nervos şi plin de idei, care mai este şi o demonstraţie de artă actoricească, întrucât Ion D. Sîrbu intră fără ezitare în rolul de bărbat tânăr, încă în formare, capabil încă să se mire de ceea ce descoperă în jur.

Ion Lupu este căsătorit de cinci ani cu o femeie care, la cei douăzeci şi opt de ani ai ei, nu are decât liceul şi lucrează ca plasatoare la teatru. Mili (aşa o alintă el, de la Emilia) nu înţelege nimic din frământările şi obsesiile bărbatului. Momentul culminant al imposibilităţii de comunicare îl constituie experienţa cu ploşniţele. Ion Lupu este oripilat de atacurile nocturne la care este supus de aceste insecte - din care scriitorul face, bineînţeles, un simbol, al tuturor fiinţelor obscure şi sordide favorizate de comunism. Inginerul îşi cumpără o lupă, ca să le studieze, se înarmează cu otrăvuri, stabileşte o metodă de surprindere a lor în flagrant delict, prin aprinderea bruscă a veiozei. Analizându-şi relaţia cu ploşniţele, începe să devină conştient de sine, să filosofeze. Îl consultă la un moment dat şi pe un specialist în istoricul problemei, un colonel în rezervă, acum administrator al blocului. Îi consultă apoi pe prietenul lui de băutură, Mefistofel, specialist în oamenii-ploşniţă. Mili rămâne indiferentă la toate aceste demersuri, pentru că pe ea, pur şi simplu, ploşniţele o evită!

Ideile avansate în discuţiile dintre personaje au incandescenţa caracteristică scrisului lui Ion D. Sîrbu:

'Cuvintele, domnule inginer şspune Mefistoţ, nu sunt un joc cu mărgele de sticlă, nu sunt nici clăbuci de săpun ai spiritului sau focul de artificii pe care îl poate oricând realiza o minciună adevărată, dacă e spusă frumos şi dacă e, mai ales, iscălită şi cu un strop de sânge. Nu! Cuvintele sunt forţe, au magnetismul şi vraja lor: de unii se lipesc, de alţii se leapădă, în unii se zbenguie, pe alţii îi violează şi-i ucid.'

În plus, textul conţine şi pasaje poetice, de o frumuseţe sobră, inexistente în alte cărţi ale autorului:

'E trecut mult de miezul nopţii şexplică Ion Lupu, aflat în curtea blocului, fără ştirea soţiei lui, care doarme dusăţ, în blocul nostru toată lumea lucrează ziua, normal ar fi ca acum să doarmă cu toţii, să se odihnească fiecare după capacitatea sa, după meritele sale. Nu? Ei bine, lucrurile stau cu totul altfel. Privesc şi nu-mi vine să cred: lumina se aprinde când la un geam, când la altul; unele camere rămân luminate, altele se întunecă brusc, ca, numai după câteva minute, becurile să se aprindă iară. Aveam impresia că cineva, undeva, se joacă pe claviatura unor butoane ale neliniştii.'

Sesizăm fina ironie la adresa propagandei comuniste ('să se odihnească fiecare după capacitatea sa, după meritele sale'...). După cum şi-a ales subiectul (din întâmplările epocii Dej) şi, mai ales, după cum şi-a disimulat radicalismul viziunii, este evident că Ion D. Sîrbu spera să-şi publice romanul. Cenzura din anii '80 nu mai ţinea seama însă de nuanţe.





PROZĂ SCURTĂ. Concert, Buc., Tin., 1956 * Povestiri petrilene, Iaşi, J., 1973 * Şoarecele B. şi alte povestiri, Buc., CR, 1983 (cupr. pov. Compartiment, Păcatul fratelui Vasile, Enuresis nocturna, Începutul călătoriei, Doi intelectuali de rasă, Caz disciplinar, Bivoliţele, Nu ştiu cum
s-a spart oglinda', Şoarecele B, Cum se sparge gheaţa, Pisica, Cimex lectularia, Fesul sau fustanela?, Perpetuum mobile, Soluţia Omega, Colonie).

ROMANE. De ce plânge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Craiova, Scr. Rom., 1973 (ed. a II-a rev. şi îngr. de Elisabeta Sîrbu, pref. de Ovidiu Ghidirmic, cop. şi ilustr. de Eustaţiu Gregorian, Craiova, Scr. Rom., 1994). * Dansul ursului, roman pentru copii şi bunici, Buc., CR, 1988 * Adio, Europa!, Buc., CR, vol. I ' 1992, vol. II ' 1993. * Lupul şi catedrala, roman, ed. îngr. de Maria Graciov, Buc., C. Şc.,1995.

TEATRU. La o piatră de hotar, piesă într-un act, Buc., CSCA-CCCP, 1968 * Catrafusele, comedie muzicală în două părţi, Buc., CICPMAM, 1974 * Teatru (Arca bunei speranţe, Frunze care ard, A doua faţă a medaliei, Amurgul acela violet), Craiova, Scr. Rom., 1976 * Haţeg '77 (Rapsodie transilvană), Buc., CCES-ICED, 1977 * La o piatră de hotar, Buc., Em., col. 'Piese într-un act', 1978 * Arca bunei speranţe, Buc., Em., col. 'Teatru comentat', 1982 (cupr. piesele Arca bunei speranţe, Iarna lupului cenuşiu, La o piatră de hotar, Frunze care ard, Covor oltenesc, Simion cel drept, Pragul albastru; în vol. sunt inserate şi inf. bio-bibl. şi ref. cr.) * Bieţii comedianţi, comedii-eseu, Craiova, Scr. Rom., 1985 (cupr. Sâmbăta amăgirilor, farsă în trei acte, Catrafusele, vodevil cu cânticele, Bieţii comedianţi, bufonadă în două părţi, Dacia-1301, satiră fantastico-ştiinţifică, Plautus şi fanfaronii, comedie tragică.

JURNALE ŞI SCRISORI. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, glose, ed. îngr. de Marius Ghica, Craiova, Scr. Rom., vol. I ' 1991, vol. II ' 1993 (vol. I are 3 părţi: Iarna unu: 1983-1984; Iarna doi: 1984-1985; Iarna trei: 1985-1986; vol. II are 2 părţi: A patra iarnă: 1986-1987; Ultima iarnă:1987-1988; ed. a II-a, rev. şi ad., ed. îngr., tab. cron. şi ref.cr. de Toma Velici şi Elena Ungureanu, pref. de Ovidiu Ghidirmic, postf. de Marin Sorescu, Craiova, Scr. Rom., vol. I-II, 1996) * Traversarea cortinei, corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, ed.îngr. de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, pref. de Virgil Nemoianu, Tim., Ed. de Vest, 1994 * Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngr. de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996.

PUBLICISTICĂ. Atlet al mizeriei, în loc de autobiografie, ed. a publicisticii (vol. I) îngr. şi cu postf. de Dumitru Velea, Petroşani, Ed. Fundaţiei Culturale 'Ion. D. Sîrbu', 1994 * Obligaţia morală, din confesiunile unui dramaturg, ed. a publicisticii (vol. II) îngr. şi cu postf. de Dumitru Velea, Petroşani, Ed. Fundaţiei Culturale 'Ion D. Sîrbu', 1994 * Între Scylla şi Carybda, din însemnările unui secretar literar, ed. a publicisticii (vol. III) îngr. şi cu postf. de Dumitru Velea, Petroşani, Ed. Fundaţiei Culturale 'Ion D. Sîrbu', 1996.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara