Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Ion Marin Sadoveanu de Vlaicu Bârna




Oratorul, cărturarul si romancierul * Istoric pasionat al teatrului si apostol al culturii germane * Toate veniturile cheltuite pe cărti * Un mariaj de intelectuali * Iancu Urmatecu, eroul care reprezintă o epocă * Un mare prieten, Tudor Vianu.


Prin anii de după 1930 numele de Ion Marin Sadoveanu ăntrupa imaginea unui conferentiar de mare clasă, pretuit si răsfătat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. ăn acel timp el putea fi ascultat ăn fiecare duminică, ăn marea sală a Teatrului National din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românesti si universale. La orele 10 dimineata sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru si foarte multi studenti si elevi. Când apărea la fată de cortină, postându-se ăn picioare, ăn dreptul unei măsute, ropotele de aplauze ăl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerete la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, ăntr-o tinută vestimentară impecabilă, cu guler alb si plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea si dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstratia operată ăn fata auditorilor strălucea prin ănlăntuirea de date si argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului ămbrăca la el, ăn modul cel mai fericit, o mare bogătie de idei si conferentiarul se vedea urmărit de o ăntreagă sală cu răsuflarea oprită.
Au făcut epocă acele conferinte duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului National. Iar cele mai gustate si mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferintă publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferintei nu era legat de o premieră ăn pregătire, se puneau ăn scenă special fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise.
Renumitului conferentiar i-am făcut cunostintă mai târziu, când eram redactor la cotidianul de teatru, muzică si arte Rampa, condus de Scarlat Froda, om de teatru si sot al artistei Leni Caler. Ion Marin Sadoveanu functiona atunci ăn capul Directiei Generale a Teatrelor si Operelor din tară, de unde a trecut apoi la directia Teatrului National. Concomitent cu directoratul de la National el a ocupat un scurt timp, spre finele deceniului patru, postul de ministru al Cultelor si Artelor.
Dacă am ăncercat să schităm cât de cât imaginea strălucitului conferentiar si a functionarului public să ne ăntoarcem acum la datele de ănceput ale biografiei si operei valorosului scriitor si om de cultură. Desi născut ăn Bucuresti (1893) si ănregistrat cu numele Iancu-Leonte Marinescu, cel care se va numi Ion Marin Sadoveanu si-a făcut anii de scoală si copilăria la Constanta, unde tatăl său, medic chirurg, se mutase ăntre timp. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din Bucuresti luându-si licenta ăn drept si litere. ăn acelas timp si-a ănceput activitatea literară debutând ăn revista Flacăra si colaborând apoi si la alte prestigioase publicatii. Tot ăn acea perioadă va fi inaugurată si cariera lui de cronicar dramatic, desfăsurată pe trei decenii ănainte.
După momentul fast al Marei Uniri din 1918, România Mare de atunci a trimis la Universitătile din apus un număr de tineri valorosi, ăntre care a figurat si Ion Marin Sadoveanu. El a ales Sorbona, universitatea pariziană ănfiintată pe timpul lui Ludovic cel Sfânt unde si-a luat un doctorat ăn drept, urmând concomitent cu studiile juridice si o seamă de cursuri avansate de germanistică.
Revenit ăn tară cu această pregătire, omul si-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu si memorialistică. Figura lui ăl recomanda pe intelectualul de rasă si a fost trimis de multe ori să ne reprezinte tara la conferinte si congrese ăn străinătate. Scria acum la cele mai de seamă reviste ca Viata Românească si Gândirea, ăn al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu si altii. De Tudor Vianu, ăn mod special, l-a legat o statornică prietenie si buni amici i-au fost V. Voiculescu, Emanoil Ciomac si Petru Comarnescu.
Ca autor de teatru Ion Marin Sadoveanu a semnat drama ăn versuri Metamorfoze si piesele Anno Domini si Molima, aceasta din urmă jucându-se cu succes ăn 1930 pe scena Teatrului National din Capitală. ăn acelasi an i-a apărut si volumul de versuri Cântec de rob, o poezie de fractură traditionalistă, unica editare ăn acest gen.
ăn lumea intelectuală a micului Paris, Franta si cultura franceză erau modelele propuse si cultivate ăn mod curent. Cultura germană, introdusă ăn tară de junimisti, avusese o mai modestă deschidere, alimentată apoi pe parcurs de cercurile de gimnastică, cu restaurante si săli de spectacol, ănfiintate pe timpul regelui Carol I. Dar pozitia României de mai târziu, cu intrarea ei ăn primul război mondial alături de aliati, apoi bombardarea si ocuparea Bucurestilor de trupele nemtesti din acelasi război, au produs ăn public o vădită ostilitate fată de tot ce era german. Astfel că, după ăntregirea tării, ăn 1918, putea fi usor observat aici un gol al culturii germane, care direct sau indirect, ne alimentase ănainte decenii ăntregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, si a fost ideea lui să se aplice la punerea ăn lumină si răspândirea valorilor literaturii si artei germane, clasice si moderne, ăn cadrul unei tări ca România Mare de atunci. A scris si a tinut conferinte ăn acest sens, făcând apoi călătorii ăn tările germanice pe a căror limbă si cultură se simtea stăpân. Pus la curent cu tot ce era nou ăn acele zone, ca realizare artistică sau ca miscare de idei, i-a informat si pe cei de acasă, stimulându-le interesul ăn această directie. Să nu uităm că pe acel timp Bucurestii erau vizitati regulat de mari personalităti ale culturii, care se produceau aici, cum au fost celebrul actor Alexander Moissi, cântăretul Saliapin, scriitorul indian Rabindranath Tagore sau germanul Hermann von Keyserling, filozoful de la Darmstadt.
Personalitate marcantă a vietii culturale bucurestene, ăntr-o perioadă când teatrul si opera au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Ion Marin Sadoveanu si-a ăntemeiat si o familie căsătorindu-se cu artista Marieta Sadova, de la Teatrul National, pretuită ăn egală măsură ca interpretă si ca regizoare. S-a spus că mariajul lor n-a fost un simplu act de stare civilă ci un mariaj intelectual, spiritual, de afinităti elective. Artista s-a si mărturisit unor colegi care se miraseră că nu vedeau niciodată acest cuplu ăn cercul lor de boemi impenitenti prin bodegi si baruri. Ea le-a arătat că viata ei si a cunoscutului om de teatru era profund casnică, pentru că atunci când nu se află ăn teatru putea fi găsită ori ăn bucătărie, ori ăn biroul de acasă studiind ămpreună cu sotul ei cărti si autori. Mai târziu exemplara pereche s-a despărtit, Marieta Sadova făcând o pasiune pentru mai tânărul regizor Haig Acterian, afirmat si el ca poet si eseist, un alt mare studios.
L-am cunoscut mai bine pe Ion Marin Sadoveanu si i-am devenit apropiat pe când era director la Teatrul National si mai târziu, ăn timpul războiului, aflând abia atunci că ăsi petrecuse copilăria si adolescenta la Constanta si era chiar prieten cu familia sotiei mele. Despre orasul si portul de la Marea Neagră, fundat ăn antichitate a scris si o carte.
Cu doi ani ănainte de ănceperea războiului din urmă, când eram redactor la ziarul România unde ăl aveam coleg pe Ion Sava, valorosul regizor si grafician, atunci venit de la Iasi si stabilit ăn Bucuresti, ăn repertoriul primei noastre scene fusese programată celebra piesă a lui Paul Claudel: L-annonce fait à Marie. A fost si prima punere ăn scenă operată de Ion Sava la National. Invitat de regizor să iau parte la ultimele repetitii ale acelui spectacol, am avut surpriza de a-l ăntâlni acolo, de fiecare dată si pe I.M.S. El nu era atunci numai directorul Nationalului ci si sotul de curând anuntat al interpretei rolului principal feminin din piesa lui Claudel, artista cu mare personalitate Marieta Anca.


Alte activităti care completează opera scriitorului sunt cele de memorialist, eseist si traducător. Cităm din prima categorie volumul Pe urme de pietre si amintiri de oameni, apoi eseurile Teatrul medieval si De la mimus la baroc precum si tălmăcirile din Shakespeare (Richard III), Stendhal (Rosu si Negru), H. von Kleist (Ulciorul sfărâmat), Goethe, Schiller, Lenau, Heine etc. Nu durase mult nici mariajul al doilea cu Marieta Anca si de la această despărtire pasionatul cititor si iubitor de carte a rămas singur ăntre aceste nesfârsite teritorii de gând si simtire pe care poporul le-a imaginat ca pe niste câmpuri albe cu oile negre... Cărtile! Pe ele ăsi cheltuise, o viată ăntreagă, tot venitul de functionar superior de stat. ăn odăile pe care le ocupa ăn blocul Wilson, cărtile care nu mai aveau loc ăn rafturi erau masate ăn grămezi geometrice arătând ca niste enorme picioare de pod. Pe coperta fiecărui volum gazda ăsi gravase eleganta semnătură cu cele trei nume, asta si din ratiuni lesne de explicat.
Anul 1940 adusese peste tară vântul pustiitor care ne surpase graniti si ne răpise teritorii ăn directia celor patru puncte cardinale, măturându-l si pe Carol al II-lea de pe tron si statornicind mai apăsat dictatura sub noii stăpâni: Antonescu-Sima. A urmat cârdăsia cu hitlerismul, apoi războiul din răsărit care după trei ani de pierderi de vieti omenesti si sacrificii dădea câstig de cauză dusmanilor nostri din veac, cotropindu-ne tara. Fusese sortit ca una din biruintele lui Ion Marin Sadoveanu să aibă loc ăn atmosfera tensionată a ultimului an de război, această reusită fiind romanul la care demult se stia că lucrează. El se numeste Sfârsit de veac ăn Bucuresti si a fost clasat de la ănceput ăntre creatiile memorabile ăn care fictiunea reconstituie o perioadă din trecutul marelui oras de pe Dâmbovita. Păstrate ăn tiparele aducerii aminte vor fi figurile unora din personajele care mobilează acest cadru de viată. Eroul principal al cărtii este Iancu Urmatecu, personaj impunător si complex care marchează chipul omului modern ce va ocupa locul de prim plan ăn lumina de amurg a unei boierimi scăpătate. Profilul original al cărtii se caracterizează printr-o naratiune care evocă personagii, fapte si descrieri ăntr-o factură traditională de mare rafinament. ănregistrarea acestei capodopere a coincis astfel cu revărsarea peste tară a trupelor rusesti.
ăn noua ordine impusă de ocupatia comunistă si pentru lumea literară, ca pentru toti, timpul dădea semne de ăngrijorare. Se auzea că la Societatea Scriitorilor, unde presedinte fusese ales Victor Eftimiu, birourile erau pustii, ca si când aceasta nici n-ar mai fi existat. Că ăn mod conspirativ cei câtiva scriitori membri de partid, mai putin de zece ca număr, ăsi tineau săptămânal sedinta ăn altă parte, iar acolo luaseră ăn studiu lista de membri a confratilor din S.S.R., hotărând cine va fi păstrat si cine dat afară. De altfel se si ănfiintase o nouă grupare sindicală purtând numele de U.S.A.S.Z. care ăi ăngloba ăntr-o singură uniune pe artisti, pe scriitori si pe ziaristi, ca elemente de bază pentru propaganda de partid. ăn anii războiului păstrasem legătura cu el si ăi făceama des vizite la domiciliu. Mi-a si colaborat de multe ori la o revistă de teatru pe care o scoteam atunci. Ne-am văzut si după Noembrie 1947 când fusesem concediat de la Ministerul de Externe iar după un an de somaj angajat de Al. Rosetti la casa de editură E.P.L.A. El mă felicitase atunci zicând că e o plăcere să mai auzi si o veste bună ăntre atâtea rele si sinistre care abundau. Una din acestea, cea mai recentă, fusese articolul lui Sorin Toma din Scânteia despre Arghezi.
La editură răspundeam si de o colectie intitulată Cartea Poporului si nu era din ăntâmplare ca unul din numerele acelei colectii să-l aibă de autor, chiar pe marele predicator al realismului socialist, Mihai Novicov. Era un fel de povestire scrisă rudimentar si amatoristic intitulată Legenda unui pustiu. Pentru a netezi asperitătile acestui text trebuia intervenit serios si eu personal ca redactor urma să rezolv problema, dar mi-a venit o idee. Trecusem cu câteva zile ănainte pe la I.M.S. si ăl găsisem slăbit, nedormit si destul de ăngrijorat. Ocupase un post de ministru sub dictatura lui Carol al II-lea si se putea astepta la orice. Mă gândeam atunci că se ivise momentul să-l scot pe autorul Molimei din starea ăn care se afla, propunându-i o modestă colaborare cu o stilizare a respectivului text. Am pus mâna pe telefon si m-am auzit spunându-i:
- Nene Ioane, vă telefonez de la editură să vă spun că avem o mare rugăminte la dumneata.
- Ei, nu mai spune, a venit replica lui, pe un ton de ironică persiflare, care-l caracteriza. Apoi, cu vocea schimbată, ca o mustrare: Lasă gluma si spune-mi ce vrei?
- Nu-i nici o glumă, vă rugăm să ne faceti o usoară stilizare a unui material, operatie bine plătită... am apăsat eu pe ultimele cuvinte.
Răspunsul a ăntârziat câteva clipe, apoi cu glas molcom, pocăit, l-am auzit rostind:
- Bine mă, dacă zici tu!....
ăn aceeasi seară am trecut pe la el si i-am dus lucrarea. L-am găsit ăn cu totul altă stare de spirit si a tinut să-mi spună că nu plata ăl interesa. O stiam prea bine si mă bucuram să-l văd iesit din angoasa care-l muncea. Nu i s-a ăntâmplat nimic, nici atunci nici mai târziu, din fericire. A dus-o greu ănsă, multi ani, până la votarea legii pensiilor pentru scriitori. Din locuinta pe care o ocupa ăn blocul Wilson fusese evacuat la un moment dat si mutat ăntr-o jumătate de apartament din alt bloc de pe strada Aurel Vlaicu. Acolo i-a fost transportat si uriasul depozit de carte din care a trăit, când anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. Peste câtiva ani, când s-a reclădit blocul Carlton de pe strada Regală, un mic apartament de două camere i-a fost repartizat si Uniunii Scriitorilor. Prin grija presedintelui Zaharia Stancu, ăn acel apartament a fost mutat Ion Marin Sadoveanu, ca o reparatie pentru evacuarea fortată din Wilson.
ăncă din 1944 scriitorul ăsi pusese ăn gând să continue firul tors ăn Sfârsit de veac ducând mai departe destinele unor eroi ca Matei si Ion Sântu. Lucrul n-a fost usor ăn atmosfera bântuită de ăndrumările si propunerile pentru o proză realist-socialistă cu exemplificări din scrisul autorilor sovietici si cu recomandările scoase din culegerea Lenin despre literatură. Au trecut 13 ani, până când cel de al doilea roman, intitulat Ion Sântu a văzut lumina tiparului ăn 1957, bine ănteles după o foarte atentă cernere a lui prin toate sitele ideologice. Scris ăn maniera unui bildungsroman, cartea este interesantă mai ales prin datele care se leagă de biografia autorului dar si prin cuprinderea unor evenimente din epocă, răscoala de la 1907 si ănceputul primului război mondial. Acest roman pare mai laborios construit dar nu atinge nivelul Sfârsitului de veac. ăn proiect autorul avea o trilogie epică ce s-ar fi ăncheiat cu Desăvârsirea lui Ion Sântu, din care n-au rămas decât titlul si niste pagini răzlete.


ăn ultimii lui ani de viată ne ăntâlneam zilnic la restaurantul Academiei (C.O.S.) unde luam atunci prânzul. El nelipsit de la masa bunului său prieten Tudor Vianu si a sotiei sale Lilica, subsemnatul de la altă masă de vis à vis, ăn compania profesorului Al. Rosetti si a doamnei Maria Rosetti. Acolo am văzut ăntr-o zi că locul lui de la masa Vienilor e liber si mi s-a spus că Ion Marin Sadoveanu plecase fără veste din această lume. Menajera care se dusese, ca de obicei, dimineata, să-i ducă pâinea si să-i servească ceaiul, ăl găsise teapăn, cu capul căzut pe masa la care lucrase până târziu ăn noapte... Pe atunci ăl ănsotisem de multe ori de la restaurant până acasă, schimbând păreri ca de obicei si uneori oprindu-ne la standurile si vitrinele librăriei de sub Hotel Ambasador, care purta numele celuilalt Sadoveanu. Parcă-l văd si acum, cu capul pe spate, păsind maiestos pe trotuarul ăntesat de lume...
La putin timp după discreta lui plecare, ăn acelas an, 1964, s-a ănbolnăvit si Tudor Vianu. ăncă ănainte de a se ămbolnăvi, chipul apolinicului mare profesor de la catedra de estetică suferise o schimbare. Se pare că ceva ăl roade ăn secret si de multe ori ăl surprindeai cu ochii ăn lacrimi. Internat la Spitalul Elias, medicii de acolo si-au dat toată silinta să-i fie de ajutor dar vestile bune nu se arătau. ăntr-o zi, când unul din mai tinerii săi prieteni si fosti asistenti de la catedră, Valentin Lipatti, l-a vizitat la patul de suferintă, bolnavul era ăn stare de inconstientă si aiura. Vizitatorul a fost socat de inconfundabila voce a profesorului care repeta mereu: Mă cheamă Ion Marin, mă cheamă Ion Marin. Si n-a mai fost cale de ăntoarcere pentru marele profesor!