Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Ţipoia şi Tzipoďa de Pavel Şuşară

Deschisă de curînd, mai exact în ziua de 1 martie, la Muzeul de Artă din Cluj, într-un spaţiu pe cît de seducător, pe atît de autoritar, expoziţia Alexandru Ţipoia-George Tzipoia reconstituie, oarecum, acţiunea de acum cîţiva ani de la Palatul Mogoşoaia şi constituie, fără îndoială, un important eveniment al acestui început de primăvară.

Tată şi fiu, într-o continuitate firească şi zbuciumată prin datele naturii şi prin capriciile istoriei, Alexandru Ţipoia şi George Tzipoia demonstrează că vigoarea creaţiei, rectitudinea morală, substanţa spirituală şi libertatea limbajului nu sînt realităţi antinomice şi, cu atît mai puţin, date ireconciliabile în constituţia aceleiaşi prezenţe artistice.

Textul care urmează, scris cu prilejul expoziţiei de la Mogoşoaia, este perfect valabil şi acum cînd cei doi artişti şi-au început, la Cluj, un amplu traseu transilvănean care mai include oraşele Dej şi Bistriţa.

Mulţi dintre artiştii români stabiliţi în străinătate înainte de 1989 şi care, într-un fel sau altul, se resemnaseră la gîndul că regimul comunist le-a blocat definitiv accesul la istoria artei româneşti, s-au întors, după 1990, în ţară. Unii definitiv, integrîndu-se chiar profesional în diferite instituţii, alţii doar prin vizite repetate care au inclus şi organizarea unor expoziţii de o mai mică sau mai mare anvergură. În această situaţie sînt sculptori precum regretatul Paul Neagu din Anglia, Ingo Glass, Peter Jacobi şi Bata Marianov din Germania, Doru Covrig şi Nicolae Fleisig din Franţa, pictorii Roman Cotoşman din S.UA., Cristian Paraschiv din Franţa, Diet Seiler din Germania şi alţii. Alături de aceştia, un loc special, prin conţinutul relaţiilor sale cu fenomenul artistic românesc, dar şi prin implicarea directă în dinamica acestuia, îl are pictorul George Tzipoia, stabilit de mai bine de douăzeci de ani în Elveţia, la Geneva. El a revenit în România de nenumărate ori după 1989, atît pentru a se racorda din nou la un spaţiu artistic de care ultimile două decenii ale comunismului l-au despărţit în mod brutal, cît şi pentru a iniţia un act de justiţie în istoria artei noastre contemporane: readucerea în actualitatea artistică românească a lui Alexandru Ţipoia, unul dintre cei mai importanţi artişti din generaţia formată în ultimii ani interbelici.

Alexandru Ţipoia: Stins din viaţă la Geneva, în anul l993, el nu a părăsit România decît spre a părăsi lumea însăşi, ceea ce înseamnă că întreaga sa activitate artistică s-a consumat în aceleaşi condiţii politice, psihologice şi morale în care au trăit şi cunoscuţii apostoli ai realismului socialist şi toţi apologeţii urii de clasă ca prim pas către o lume fără clase sociale. Numai că în timp ce mai marii sau mai modeştii săi colegi de generaţie participau cu penelul şi cu şpiţul la muncile cîmpului sau la treburile oţelăriilor, în timp ce ei alungau chiaburii şi pictau în transă voioşiile colectivizării, artistul se interesa de lucrurile mărunte, cum ar fi, de pildă, geometria ascunsă şi eternă a obiectelor perisabile, armonia formelor nespectaculoase în care se reflectă, însă, marile armonii ale universului însuşi.

George Tzipoia: Modern fără a părăsi convenţia tabloului, diversificat fără a trăda continuitatea unor motive, riguros în construcţia imaginii fără a neglija forţa de seducţie a culorii, exact ca un geometru în reprezentare, dar de o mare sensibilitate în realizarea propriu-zisă, pictorul se comportă ca un spirit clasic transplantat în plină agitaţie preapocaliptică. Echilibrul compoziţiilor, seninătatea atemporală a desenului şi a construcţiei cromatice, absenţa oricărui artificiu decorativ şi căutarea unei exprimări laconice şi definitive îl apropie de modelele gîndirii greceşti, după cum extrema codificare a imaginii, absenţa oricărui retorism, încărcătura spirituală a semnului şi puritatea abstractă a culorilor îl apropie de imaginea-hieroglifă, de lumea în epură din viziunea bizantină şi postbizantină.

Alexandru Ţipoia: Problemelor imediate, legate de comanda oficială şi de promisiunea unei poziţii sociale şi a unei cariere profitabile, artistul le-a preferat austeritatea, rigoarea morală şi prezenţa publică discretă pînă la marginea anonimatului. Profesionist fanatic şi conştiinţă artistică insaţiabilă, el a încercat, cu toate riscurile imediate care ţineau de perioada anilor 50 şi cu cele pe termen lung, derivate din informarea aproximativă (dată fiind izolarea informaţională a României), să-şi sincronizeze opţiunea estetică şi actul artistic cu mişcarea de idei din Europa şi din lume. Cînd în estul Europei şi, în particular, la noi, se făceau îndeobşte compoziţii musculoase şi se cînta patetic eroismul proletaro-colectivist, el vedea metafizic şi compunea abstract, construia arhitecturi vizuale suficiente sieşi, rememora codurile reprezentării bizantine sau intra în psihologia demersurilor constructiviste. Într-un cuvînt, scria în variate limbaje vizuale o amplă enciclopedie a modernităţii europene.

George Tzipoia: Pînă la un punct, pictorul preia mesajul purist şi gîndirea de tip constructivist ale lui Alexandru Ţipoia din ultima sa perioadă, dar este solidar în mod direct şi cu experienţele bidimensionalului de factură modernistă, în general, cu tendinţele de opacizare a imaginii şi cu dematerializarea acesteia ca alternativă la retorica nenumăratelor naturalisme. însă George Tzipoia nu ajunge la aceste reprezentări prin retrospecţie culturală, prin citat sau prin colaj de motive, ci printr-o decantare lentă a propriei sale gîndiri şi printr-un proces continuu de negare a anecdoticului.

Alexandru Ţipoia: Secvenţa sa din actuala expoziţie de la Muzeul de Artă din Cluj reprezintă deopotrivă, într-un rezumat sever, coordonatele majore ale unui program estetic şi înalta vocaţie a libertăţii pe care o presupune actul creator, dacă privim lucrurile într-o perspectivă morală. Schiţele, desenele, pictura, indiferent dacă sînt realizate în cheie figurativă sau nonfigurativă, dacă înfăţişează peisaje italiene, arhitecturi sacre, instrumentele muzicale sau, pur şi simplu, construcţii plastice în sine, autonome şi abstracte, constituie, în acelaşi timp, o mărturie a refugiului din faţa unei iconografii aberante şi dovada unei căutări febrile a echilibrului, a tihnei contemplaţiei şi a împăcării cu lumea exterioară, altfel spus, un amplu proiect de refacere a unităţii pierdute ori doar temporar neglijate.

George Tzipoia: A pornit, pe lîngă propriul său efort de reintegrare în spaţiul cultural românesc, şi o acţiune complexă, aşa cum am amintit deja, de readucere în actualitate a operei şi a personalităţii ilustrului său părinte. înfiinţarea Fundaţiei Alexandru ŢIPOIA, editarea unui important album şi, mai ales, organizarea la Muzeul Naţional de Artă a retrospectivei Alexandru Ţipoia sînt doar cîteva repere ale unei activităţi de promovare publică a unei surprinzătoare personalităţi artistice, activitate în care devoţiunea filială nu este decît o componentă a unui mai cuprinzător şi mai riguros proiect cultural.

Iar dacă punem la socoteală şi faptul că Fundaţia pictor Alexandru ŢIPOIA acordă anual cîte un premiu pentru cea mai bună expoziţie realizată de către un artist tînăr şi că în cele şase ediţii de pînă acum el a fost acordat Ioanei Bătrânu, Danielei Făiniş, lui Alexandru Rădvan, Danielei Chirion etc., anvergura acţiunii lui George Tzipoia, în memoria personalităţii şi în spaţiul operei lui Alexandru Ţipoia, se defineşte cu o şi mai mare claritate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara