Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Irina Nicolau, scriitoarea de Luminiţa Marcu


Nu mă pricep la antropologie, n-am vizitat decît în treacăt Muzeul Ţăranului Român şi, de altfel, trebuie să mărturisesc că împărtăşesc împreună cu cîţiva prieteni un fel de jenă faţă de asemenea locuri la modă printre oamenii de cultură. Cu siguranţă că la MŢR se întîmplă multe lucruri interesante, am citit despre efortul regretatului Horia Bernea de a repune pe picioare acestă instituţie, cît am apucat să văd din interiorul clădirii respiră bun-gust şi e cu totul şi cu totul altceva decît muzeele etnografice cu ştergare roşii pe pereţi. în acelaşi timp şi probabil fără vina celor care au gîndit proiectul, MŢR e şi un loc numai bun de speculat de către descurcăreţii într-ale culturii, de către cei care studiază cu frenezie ţăranul român dacă s-ar putea cît mai departe de colbul satului tradiţional.
Cum n-o cunosc personal pe Irina Nicolau şi deci n-am căzut pradă farmecului ei despre care am auzit şi nici nu mă emoţionează lumea etnologilor, am deschis cu destulă reţinere noua carte a domniei sale. M-au atras mai degrabă formatul neobişnuit al obiectului şi curiozitatea întreţinută de celelalte gesturi editoriale nonconformiste la care Irina Nicolau a luat parte în ultimii ani.
Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele/Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor e o carte care arată la fel de haios cum vorbeşte. Cantul e pe latura scurtă, cartea se deschide deci ca un caiet de biologie de pe vremuri, coperta e lucioasă şi are culoarea gălbuie a hîrtiei vechi, grafica e kitschos-artistică, imitînd un scris pueril, pentru fonturi s-a ales nu tradiţionalul negru, ci un maro destul de greu de realizat tehnic. Multă grijă deci şi o evidentă dorinţă de originalitate. Una dintre coperţi, nu pot să-i spun a patra, pentru că după cum se vede din titlu cartea e dublă şi e aranjată după principiul figurilor din cărţile de joc, e sub formă de vedere, de carte poştală adică, (pe post de timbru o fotografie veche, miniaturizată, reprezentînd un cuplu în poziţia convenţională, aşa cum găsiţi în anticariatele fiţoase) şi cu o ştampilă pe care scrie circular arca lui noe de la neolitic la coca-cola. Prima copertă reproduce şi ea un desen în stil naiv, pe care însă n-am reuşit să-l descifrez.
Prima parte a cărţii, Talmeş balmeş-ul adică, pare să fie totuşi ceea ce prezentatorul ei (Dragoş Radu-Bucurenci) ne asigură că nu e de fapt, adică un fragmentarium. Autoarea nu neagă că mare parte din aceste texte au apărut în diverse reviste, am citit cîteva dintre ele în Dilema. Felul în care îşi justifică însă opţiunea de a face o carte din fragmente trebuie să recunosc că m-a pus serios pe gînduri şi mi-a arătat că nu întotdeauna e vorba de vanitate: "Opţiunea pe care am făcut-o a fost dictată de respectul pe care îl port peticului. Mă tulbură să văd cum din petice se compune un întreg. Există, cred, o memorie a peticului pe care el o actualizează ori de cîte ori îl foloseşti, un fel de ereditate semantică. în cazul particular al articolelor la care am recurs ştiu precis că ele au pretins o mobilizare mai mare decît o cere scrierea cîtorva pagini obişnuite. Este motivul pentru care consider că aceste texte sînt . Ele au fost scrise uneori cu furie, alteori cu sufletul la gură. Nu poţi inventa aceste stări care fac parte acum din memoria peticelor şi compun un capital pe care intenţionez să mizez. ş...ţ la urma urmelor, jocul cu petice este un pretext pentru a face să treacă un mod de a judeca lumea." Ar fi aici o explicaţie pentru felul în care articolele Irinei Nicolau îşi cîştigau cititori, şi eu am fost printre ei, fără ca aceşti cititori să aibă vreun interes în domeniul respectiv. Textele grupate în rubrica Cotidian şi sărbătoare, de pildă, erau întotdeauna mai mult decît o judecată a etnologului, erau, aşa cum autoarea explică aici, "un mod de a judeca lumea" de azi. Cu alte cuvinte, autoarea se înscrie în acel tip de intelectual, foarte activ şi important în alte ţări, care foloseşte un arsenal specializat, etnologia de data asta, (putea să fie foarte bine feminism, imagologie, istoria mentalităţilor), pentru a "judeca", pentru a face deci un fel de filosofie a lumii contemporane. Cel puţin ca atitudine, Irina Nicolau e perfect sincronizată cu Occidentul.
Felul în care ea scrie despre etnologie însă e oarecum derutant şi îi va irita probabil pe etnologii "serioşi". Metoda ei pare să fie mai puţin o metodă şi mai mult o stare, iar cei care vor să înveţe ceva despre această ştiinţă vor fi dezamăgiţi. Autoarea urăşte cărţile de tipul "cutare disciplină pe înţelesul oricui" şi crede că acestea creează semidocţi, printr-un fel de "turism cognitiv" în care se angajează medici şi arhitecţi în goană după cultură generală. în consecinţă, alege să le vorbească "studenţilor deştepţi" şi tuturor acelora care nu caută o "carte de învăţătură", ci una din care "cititorul să ia folos".
Şi cum fiecare e liber să ia ce-i place, eu am găsit în această carte pe lîngă o relaxare psihică extraordinară, un folos literar. Fără să scrie romane-fluviu şi fără, iarăşi, o metodă literară, Irina Nicolau pare să fie o extraordinară scriitoare de literatură. De altfel, ea şi spune undeva în carte că preferă să se considere "scriitoare": "De vreo două decenii dă mai bine să spui că eşti etnolog şi mai bine încă este să pretinzi că faci antropologie culturală. Opţiunea mea este alta, prefer să mă consider scriitoare, una preocupată în mod natural de problemele care intră în domeniul etnologiei."
Oricine va deschide această carte va vedea repede că autoarea are motive întemeiate să se considere aşa ceva. Iată cîteva titluri de articole: "învăţăturile mele către fiul oricui", "Două babe, o pisică şi ghemul istoriei", "Instantaneu cu veceu, lavabou şi covată", "Gînduri despre muncă. Cu şi fără respect", "Dumnezeu a inventat odihna şi sărbătoarea. Ca să facă şi el ceva, Dracul a inventat vacanţa", "Necinstea şi apatia strică omenia". Dincolo de poanta alcătuirilor de acest tip, Irina Nicolau şi-a dezvoltat şi rafinat un stil deja inconfundabil. O extraordinară ureche pentru sunetele limbii vorbite acum de tineri şi adolescenţi combinată cu privirea (etnologică) care vede dincolo de aparenţe şi ne ruşinează cu tandreţe de toate surogatele culturale în care trăim în mod inconştient compun un fel de-a scrie unic în cultura noastră de azi. Mă trezesc după lectura acestei cărţi folosind în mod curent o mulţime de expresii ale Irinei Nicolau, printre care "Să fie la ei acolo", un fel simpatic şi suculent de a te delimita de o realitate străină. Mai mult, Irina Nicolau nu e niciodată oţărîtă, deşi probabil spiritul critic ar îndreptăţi-o.
Cei care împart oamenii, aşa cum o fac eu, în cei care zic "O zi bună" şi ceilalţi, cărora le e suficient un autohton "La revedere", vor găsi la pagina 164 cea mai interesantă analiză a tipurilor de salut în lumea de azi: "Acum se întîmplă ceva nou şi, din punctul de vedere al învăţătoarei mele, destul de grav. Nu se mai schimbă un salut cu altul, ci, pe terenul unei politeţi excesive, afişate de funcţionari bine plătiţi, dar nesiguri pe ei, întervin la despărţire urări de genul: o zi bună, o după-amiază plăcută, un week-end plăcut. Funcţia salutului încetează de a mai fi de ordin conativ, nu mai este un declic care deschide şi închide ceea ce numeam în anii î70 . Acum omul se ocupă de ziua ta, de după-amiaza ta, de week-end-ul tău, prin urmare încearcă să ţi le influenţeze favorabil. învăţătoarea mea, doamna Popa, ar fi răcnit: cum îţi permiţi să te referi la week-end-ul meu, poate că eu nu vreau să am un week-end, îmi ajunge o sîmbătă şi o duminică; cînd mă saluţi, nu încerca să-mi intri sub piele, zi-mi bună ziua! Atît!"
învăţătoarea, doamna Popa, ar putea fi un simbol al felului în care scriitoarea Irina Nicolau optează să-şi pună în scenă judecăţile şi analizele. Există un permanent efort de personalizare, de biografism în textele ei. De cele mai multe ori judecăţile pleacă de la un fapt de viaţă, de la o întîlnire sau de la o întîmplare pe care autoarea le-a trăit nemijlocit. Una dintre cele mai memorabile ar fi vacanţa la 2 Mai din vara lui 1982. Prinsă de o rafală puternică de ploaie în cabina unei toalete de ţară, o retirată cum îi spune de obicei, autoarea are prilej de reflecţie: "Aşa că am rămas în privată, modest, privind prin crăpăturile din uşă prăpădul de afară. Un minut, două, trei...După vreo cinci m-am pomenit cu un gînd care mi-a străpuns creierul, pe banii mei!!! Nu l-am înţeles prea bine. A revenit formulat mai clar: adică eu plătesc ca să stau aici?! Şi a tot revenit gîndul exprimat în multe feluri. O furie în cascadă a pus stăpînire pe mine. Nu cred că vreun leu într-o cuşcă a trăit ce-am trăit eu. în această dispoziţie am compus Decalogul timpului liber. Nebun cine pleacă de acasă! ".
Un inventar al tipurilor de discurs în textele Irinei Nicolau arată o diversitate pe care orice scriitor de meserie ar invidia-o. Cele mai numeroase sînt probabil articolele cu ton direct, care constată cu ochi critic şi în acelaşi timp cumva şăgalnic feţele unei lumi în mişcare. De cele mai multe ori există un dialog deschis şi explicit cu cititorul, care e îndemnat să sară pagini, să revină, să deschidă o carte de poveşti, să aibă răbdare. Din munca de teren cercetătoarea reţine mai puţin documente etnologice şi mai mult "istorioare" în care ţăranii, tradiţionali sau nu, sînt puşi să vorbească, să se manifeste, în timp ce etnologul e silit să bea ţuică din tuburi transparente de medicamente, pentru că aşa circula o modă în Dobrogea anilor '80. Şi, atenţie, flacoanele nu se spălau după folosire, iar politeţea cerea să nu te plîngi. Alte texte reproduc scrisori "scrise cîndva", altele sînt scurte şi inimoase confesiuni despre rude şi strămoşi.
Acestea din urmă se dilată în partea răsturnată a cărţii, unde Irina Nicolau scrie o lungă confesiune, nu personală cum sînt de obicei confesiunile, ci de neam. Nu sînt memoriile pe care şi le scrie omul la bătrîneţe, ci memoriile pe care şi le scrie o etnie la bătrîneţe. E o lungă şi răbdătoare incursiune în lumea aromânilor, scrisă cu aceeaşi vervă, cu mîndrie nedisimulată şi în acelaşi timp cu un fel de tristeţe care, cum ar spune poate Irina Nicolau în stilul deja adjudecat, te seacă la inimă. Nu ştiu cît de etnolog te poate face această carte, dar cu siguranţă te face mai om. Irina Nicolau, Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele / Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, 114+204 p., f.p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara