Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Ismail Kadare - Mesagerii ploii de Marius Dobrescu


Daulele vuiau pretutindeni. Bătând întruna mătănii, dervişii se rugau şi urlau fără răgaz.

- Îi vom deprinde pe aceşti ghiauri îndărătnici cu învăţătura cea sfântă, striga un predicator cu voce de tunet. Pe pământul lor vălurit precum spinarea diavolului vom ridica minarete întru slava lui Allah. Din vârful lor, în amurg, glasul muezinului se va prăvăli peste capetele lor colţuroase şi le va îmblânzi sângele precum haşişul ce potoleşte sufletul. Îi vom deprinde pe aceşti necredincioşi să cadă de cinci ori pe zi la pământ cu faţa către Mecca. Scăfârliile lor bolnave şi nesupuse le vom acoperi cu turbanul Islamului.

- Ce frumos vorbeşte acest predicator, zise astrologul.

- Vreau să recit un poem în faţa oştenilor, spuse aţâţat Sadedin. Tocmai îl meşteresc în cap.

Bolborosea în continuare. Tuz Okcean era acum convins că meseria de poet este de o mie de ori mai istovitoare decât cea de oştean. Îşi tăiau cu greu drumul prin mulţime. Ici-colo se zăreau dervişi din tot felul de secte, zdrenţăroşi şi murdari. Dervişii rufai începură dansul ritual. Oştenii se împingeau să vadă mai bine salturile lor în ritmul daulei. Era un dans ciudat. Se ridicau şi se lăsau pe vine strigând „ah" şi „uh". Erau palizi şi ţineau ochii pe jumătate închişi, în extaz.

- E un dans nou, îi spuse Sadedin ienicerului. De aici se va răspândi peste^tot. Îţi place?

- Îhâm, făcu ienicerul. Îţi pune sângele în mişcare.

Poetul mai trase o duşcă. Pătrunseră

într-un grup pestriţ de civili, care se târguiau ca la iarmaroc.

- Ăştia sunt adunătorii sau colecţionarii, cum li se mai spune acum, zise Sadedin. Începu să-i explice ienicerului că în anul acela apăruseră fel de fel de colecţionari: de dinţi, de degete, de păr, de urechi, de unghii, de sprâncene. După lupte se năpusteau ca nişte corbi asupra duşmanilor ucişi şi-şi umpleau traistele. Captura şi-o vindeau apoi bogătaşilor din marile oraşe ale imperiului. Dintre toate, cele mai de preţ erau urechile.

De obicei, înaintea bătăliilor discutau aprins despre afaceri, se certau, făceau aprecieri, comentau modificările de preţ şi de gusturi de pe piaţă. Obligaţi să stea luni întregi departe de oraş, de multe ori nu mai ştiau care trofee aveau căutare şi care nu.

- Mai bei?, îl întrebă Sadedin pe ienicer.

Fără o vorbă, Tuz Okcean luă sticla şi bău. De jur-împrejur era mare hărmălaie, aşa că nimeni nu-l băgă în seamă.

- Încotro ne îndreptăm acum?, întrebă Mevla Celebi.

- Unde-om vedea cu ochii, zise poetul.

- Ia mai dă sticla aia încoace!

Poetul i-o dădu.

- Ai un nume tare frumos, îi spuse ienicerului, apropiindu-şi buzele de urechea lui. Eu însă m-am săturat de numele meu. Toţi mă strigă Sadedin-Canarul, dar eu, când s-o sfârşi războiul ăsta, o să-mi schimb numele. Ştii cum o să mă cheme? Sarperkan Tok Kâlâci Ollgunsoy. Îţi place?

- Sarperkan, sânge iute, silabisi
ienicerul. Îmi place tare mult.

Undeva, spre stânga lor, se înghesuiau toţi. Se auzi un urlet.

- Se bat, zise astrologul. Hai să ne uităm şi noi.

Se dădură mai aproape.

- Ce se întâmplă aici? îl întrebă Sadedin pe un ienicer. Ienicerul ridică din umeri. Se strecurară printre oşteni, care, văzând straiele ciudate ale astrologului şi cronicarului, le făcură loc. De-abia fuseseră despărţiţi doi serdengheştleri de un grup de akingii.

- Serdengheştleri?, făcu Tuz Okcean. Unde-s?

- Uite, ăia de colo, zise un azap. Cât p-aci să se taie cu hangerele.

În şcoala de ieniceri, Tuz Okcean auzise adesea despre vestitele unităţi ale serdengheştlerilor, cum erau denumiţi de obicei „oştenii morţii", cărora nu le era îngăduit să se întoarcă vii din luptă, fără biruinţă. Tuz Okcean vedea pentru prima oară pe doi dintre ei.

- Sunt neînfricaţi, spuse Sadedin cu admiraţie, mai ceva decât dalkâlâcii.

- Sunt tare încrezuţi, zise astrologul.

- Sunt încrezuţi pentru că vitejia lor le-a adus privilegii binemeritate, spuse Sadedin.

- Adevărat că nu li se îngăduie să se întoarcă învinşi?, întrebă Tuz Okcean.

- Aşa e, răspunse tăios Sadedin. Dacă se întorc sunt măcelăriţi chiar de camarazii lor... Am asistat odată la un asemenea masacru şi nu-mi mai trebuie...

- Bătaia poate să reînceapă, observă Mevla Celebi, hai mai bine să ne cărăm de-aici.

Prin mulţime se auziră voci: „Vine ceauş-başul, vine ceauş-başul".

Comandantul taberei se ivi călare urmat de un grup de ceauşi.

- O să-i pună în fiare, spuse un genist.

Sadedin se întoarse brusc spre cel care vorbise.

- Cine e nemernicul care a spus că un oştean al morţii poate fi legat?

- Eu, zise genistul.

- Groparule, tu ţi-ai găsit să vorbeşti?

- Mai bine să fac gropi decât cu alea tăiate, răspunse genistul, care, văzându-le hainele, îi luase drept eunuci.

Din întuneric, câţiva râseră.

- Vino să mi le controlezi, cârtiţă chioară, răcni Sadedin.

Mevla Celebi îl trase de mânecă.

- Hai, Sadedin, nu-ţi pierde vremea cu unul ca el.

- Mergem, spuse şi astrologul.

Undeva aproape se auzi iar tropot

de cai şi o voce strigând: „Înapoi!", „Leagă căţeaua!"

După cum s-ar părea, bătaia începuse din nou.

- Îi scopesc, la naiba, urla cineva. Îi aranjează rău.

- Să mergem, zise din nou astrologul.

Plecară fără a mai privi în urmă.

Luna plină eclipsa lumina focurilor.

Tabăra vuia şi clocotea. Oştenii forfoteau peste tot. Cei ce se plictiseau de rugăciunile hogilor mergeau să vadă dansul dervişilor; plictisindu-se şi de asta, se îndreptau spre locurile în care predicatorii vorbeau mulţimii. Într-un asemenea grup pestriţ Sadedin îşi recită aproape urlând poemul.

- Foarte frumos, îi spuseră într-un glas cronicarul şi astrologul.

- Eu pentru asta scriu. Să înflăcărez oştenii, strigă Sadedin şi trase pe gât încă o duşcă. Sunt destui poeţi care oftează câtu-i ziulica de lungă după paradis şi floricele. Eu vreau să-i slujesc marelui padişah. Paradisul meu e războiul.

Ajunseseră într-un loc necunoscut, unde oştenii vorbeau nişte limbi ciudate.

- Sunt caucazieni, spuse Mevla Celebi.

- Cum ai zis? Vorbeşte mai cu viaţă, strigă Sadedin.

- Să ne întoarcem, propuse astrologul. Ne-am îndepărtat prea mult.

Se întoarseră răzbind cu greu prin mulţime. În jurul focurilor, veteranii povesteau tinerilor întâmplări vitejeşti din războaiele trecute.

În întunericul din spatele unui cort mare, câţiva oşteni şedeau lungiţi pe pământ, departe de îmbulzelă. Cu capetele sprijinite pe cozile securilor, cântau o melodie dezlânată şi trisă. Cronicarul auzea pentru a doua oară cântecul acela. Era, pesemne, un cântec născocit de curând undeva, la periferia imperiului, de unde veneau de obicei cele mai triste melodii. Privi într-acolo, dar era imposibil de zărit ceva. Vuietul daulelor te împiedica să înţelegi vreun cuvânt. Îndepărtân-du-se, auzi totuşi un vers răzleţ:

Hei lume, lume de ocară...

Se învârtiră încă multă vreme fără ţintă prin îmbulzeală. Arar mai schimbau câte o vorbă, pentru că orice încercare de a se face înţeleşi în tumultul acela le cerea mari eforturi.

- Auzi, vorbesc despre femei, zise ienicerul Tuz Okcean. Se opriră. Într-adevăr, cineva cu glas puternic vorbea despre femei. Era acelaşi predicator pe care-l mai ascultaseră în seara aceea vorbind despre steaguri.

- Vom smulge femeilor şi fetelor lor straiele albe şi neruşinate şi le vom acoperi cu veşmintele negre ale adevăratei credinţe. Vom ascunde sub feregea obrajii şi ochii lor vicleni, să nu mai cuteze să-şi ridice privirile din pământ.

Tuz Okcean nu reuşea să-şi scoată din cap cuvintele lui Sadedin despre trupul de femeie. Nicicând nu se înfierbântase aşa de tare. Pesemne că apropierea luptei îi aţâţa pe toţi.

- Ochii, ca şi părul, sunt partea cea mai ruşinoasă şi mai afurisită a trupului femeii, răcnea mai departe predicatorul. O femeie cu ochii descoperiţi este mai primejdioasă decât o femeie dezbrăcată.

Fără să ştie nici el de ce, Tuz Okcean simţi nevoia să ofteze din rărunchi. Într-o viaţă întreagă nu auzise atâtea cuvinte deşucheate ca în timpul acestei campanii. Dar vorbele lui Sadedin îl zguduiseră mai mult ca orice.

- Slobozindu-le de sub puterea datinilor lor barbare şi dăruindu-le morala noastră înălţătoare, le vom înnobila, urmă predicatorul.
Ienicerul simţi din nou nodul acela în gât. Se pregăti să se apropie de Sadedin şi să-l întrebe: dar cu cuibul acela de rândunică ce-o să se întâmple? Gândurile lui se îndreptau acum numai într-acolo.

- Aşa se va întâmpla, cu siguranţă, îi strigă Sadedin la ureche.

- Ce? făcu ienicerul.

- Schimbarea obiceiurilor... Încetul cu încetul, an după an, vor dispărea şi veşmintele şi tradiţiile lor, la fel cum se scutură florile de măr. Vor deprinde noile obiceiuri: şi atât de mult se vor învăţa cu ele, încât chiar dacă noi, ferească-ne Allah, vom pleca vreodată de aici, ei se vor lepăda cu mare durere de toate acestea.

Poetul îşi continuă mult timp vorba. Deşi avea un glas puternic şi desluşit, Tuz Okcean îl urmărea cu greu. Duruitul daulelor era asurzitor. Feţele dervişilor păreau, în lumina lunii, când albe, când albăstrii. De jur-împrejur, oştenii, fermecaţi de spectacol, băteau din palme în ritmul daulei şi, strigând „uh", „uh", însoţeau urletele dansatorilor. Unii dintre dervişi se rostogoleau la pâmânt şi rămâneau acolo. Se târau pe jos şi gemeau. Alţii stăteau nemişcaţi şi-ţi era greu să-i deosebeşti de cei loviţi de epilepsie. Când dintr-o parte, când dintr-alta, se auzeau tânguieli ascuţite. Într-un alt grup, oştenii, acoperiţi de sudoare şi de praf, se stricau de râs. Alţii alergau fără să ştie încotro şi de ce.

- Ce noapte minunată! zise Sadedin şi, după ce sorbi ultimul strop de rachiu din sticlă, o aruncă la picioarele mulţimii.

Ceea ce ne-au văzut ochii în noaptea de dinaintea asaltului a fost mai cumplit decât orice luptă sau masacru. Auzind bubuitul primelor daule neam închipuit la început că ei, contrar legilor războiului, aveau să pornească la asalt Dar am înţeles foarte repede că, după ce şi-au isprăvit pregătirile pentru asalt, tot ceea ce se petrecea jos era menit să ridice moralul tupelor.

La puţin timp după primele tam-tamuri, spectacolul a devenit insuportabil. Nici chiar vechile orgii, aşa cum şi le amintesc bătrânii din tată-n fiu, nici chiolhanele beţivilor din satele noastre, nimic altceva nu semăna cu coşmarul acela. Urlete, nechezat de cai, rugăciuni, discursuri, dansuri, scene de autoflagelare, episoade desprinse parcă dintr-un spectacol de teatru în care, după cum am auzit mai târziu, capete tăiate vorbesc ca în transă, oşteni care imitau cucuveaua, blesteme, descântece, ameninţări, apoi iar şi iar trâmbiţe şi tam-tamuri, şi toate acestea urcau de pe câmp spre noi ca un abur otrăvit.

Se vede că lumina lunii îi îmbăta şi-i întărâta. La picioarele zidurilor noastre se afla Asia cu tot misticismul şi barbaria ei. Groapa şi infernul care se pregăteau să ne înghită pe toţi.

Cele ce se petreceau jos ne molipseau şi pe noi. Oricât ne-am rugat la icoana Doamnei noastre Sfânta Maria simţeam cum otrava aceea ne cuprinde şi pe noi. Crucea de pe turla bisericuţei o zăream ca prin ceaţă, parcă tremurând de groază. Dar sentimentul acesta nu ne putea abate de la hotărârea noastră de a lupta până la sfârşit. Dimpotrivă, acum ne era mai clar ca niciodată că moartea ar fi fost o desfătare în comparaţie cu infernul şi necredinţa ce ni se dezvăluiau acolo jos. Amărăciunea noastră avea alt motiv: numărul lor nesfârşit. Erau mulţi ca nisipul mării. Şi vroiau să-şi întindă împărăţia aşa încât de-a lungul ei soarele să nu apună niciodată. Cu alte cuvinte să facă astfel încât ziua şi noaptea să nu se sfârşească vreodată pe cuprinsul ei. Ei cred că atunci când se va întâmpla asta („când tigroaica galbenă şi lupoaica neagră vor trage în acelaşi ham"), atunci timpul însuşi le va aparţine.

Era apocalipsa cea mai adevărată. Ziua de apoi.

La miezul nopţii tot vuietul a încetat şi i-a luat locul o linişte de moarte. Nu se luminase bine de ziuă când din turnul de la răsărit s-a auzit semnalul de alarmă. Observatorii văzuseră mişcări suspecte şi făclii aprinse în jurul tunurilor. După cum fuseseră instruiţi, oamenii au ieşit iute din case şi au alergat în pivniţele adânci. Acolo au căzut în genunchi în faţa icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos şi Mamei Sale, Sfânta Maria, până când un tunet năpraznic a cutremurat cerul şi pământul. A urmat un şuierat asurzitor. Cineva a strigat „asta e arma cea nouă". Altul a început să urle. Paşii cuiva alergau fără ţintă. Începuse lupta.


(Roman în curs de apariţie, în colecţia „Raftul Denisei", la Editura Humanitas Fiction)