Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Istoria ca proces politic de Nicolae Manolescu


În 1978, într-o scrisoare către I.P. Culianu, Mircea Eliade constată că despre anumite lucruri nu se poate scrie cu "obiectivitate": vor sări împotriva ta şi fanii şi adversarii. Comentînd fraza, Alexandra Laignel-Lavastine remarcă, în recenta ei carte, care a stîrnit deja o imensă vîlvă la Paris, Cioran, Eliade, Ionesco. L'oubli du fascisme (Uitarea fascismului), apărută la Presses Universitaires de France, faptul că "savantul sugerează că [...] ar fi devenit imposibil să consideri istoria sub un unghi pozitiv [...]" (p. 488). Sublinierea este a mea. Există în această remarcă o semnificativă glisare de sensuri care ridică un semn de întrebare cu privire la onestitatea ştiinţifică a unei cărţi, altminteri extrem de bine documentată şi scrisă, greu de ocolit de aici înainte în orice dezbatere despre cei trei scriitori francezi de origine română reuniţi, pe copertă, în fotografia lui Louis Monier, în splendida piaţă Fürstenberg din Paris, cu doar un an înainte de scrisoarea lui Eliade către Culianu. Sinonimia "obiectiv"-"pozitiv" pe care o reclamă autoarea cărţii este tendenţioasă. Istoria (şi literară) a pretins dintotdeauna să se întemeieze pe obiectivitate ca pe o interpretare corectă a documentelor, dar asta nu înseamnă, în nici un caz, că a urmărit să ofere o viziune pozitivă asupra faptelor; obiectivitatea implică distanţa critică, nicidecum identificarea ideatică ori emoţională. Altfel spus, cartea Alexandrei Laignel-Lavastine suferă de o tendenţiozitate care îi umbreşte meritele şi, mai grav, îi subminează puterea de convingere. Este ca şi cum, în loc să descrie, denunţă. Ancheta, cum o numeşte ea însăşi, se transformă inevitabil în rechizitoriu; şi ştiinţa, în proces politic.
Premisa însăşi a cărţii este suspectă. "Cum să înţelegem, scrie autoarea la pagina 16, abisul care separă bilanţul deloc complezent pe care îl dresează Ionesco în 1945-1946 (tinereţii legionare a lui Eliade şi Cioran - N.M.), garnisit cu o ură eternă, de calma complicitate din 1977, de afecţiunea sinceră care-i va lega pe cei trei bărbaţi pînă la moartea lor [...]? Iată misterul cu care vrem să ne confruntăm în acest eseu". Privind fotografia lui Monier, Alexandra Laignel-Lavastine descoperise, ceva mai devreme, că "în ea se văd membrii faimosului trio schimbînd surîsuri complice." Acuitatea observaţiei psihologice (şi mai apoi, cum vom constata, psihanalitice) ne lasă visători, cum zice francezul. Problema este cum se poate întemeia pe o supoziţie de acest fel un demers istoric şi critic. O atare ipoteză iese din sfera ştiinţei, e păgubitoare ca orice parti-pris şi nu ne poate trezi cu adevărat interesul. De altfel, întregul capitol introductiv, Aspects d'un mythe (Aspecte ale unui mit), care parafrazează titlul unui cunoscut studiu al lui Eliade, urmăreşte să acrediteze ideea, reluată con brio în capitolul X şi în acela, final, care trage Concluzia, că Eliade, Cioran şi Ionesco şi-au făurit, fiecare în felul lui, dar toţi trei de conivenţă, un trecut mitic în stare să-l facă uitat pe acela real. Cît de adevărată este această premisă-concluzie vom vedea la timpul potrivit. Deocamdată mă limitez la a-i semnala caracterul mai degrabă mitizant decît ştiinţific.
Faptele prin care Alexandra Laignel-Lavastine îşi susţine demonstraţia sînt, din păcate, acablante. Destule inedite (unele doar în Franţa), între care cîteva revelaţii, cum ar fi Jurnalul din Portugalia al lui Eliade dintre 1941 şi 1945 ori manuscrisul Despre Franţa al lui Cioran din 1941, multe scrisori pînă azi necunoscute (unele neexpediate), o cercetare "arheologică" a textelor din presa românească a anilor '30-'40, iată o bază documentară care impune respect. În lumina ei, ataşurile ideologice ale lui Eliade şi Cioran din anii premergători ori din perioada războiului sînt incontestabile. Nu, desigur, noi, pentru istoricii români ai ideilor (din care Lavastine îi citează pe cei mai importanţi), militantismul ideologic ori partinic al celor doi în slujba legionarismului, simpatia pentru Hitler şi nazism, oroarea de democraţie şi parlamentarism, apelul la dictatură şi, vai, chiar la crima politică a reprezentat însă pentru recenzenţii francezi ai cărţii un şoc. Am citit cîteva recenzii şi mi-am dat seama că, în bună măsură, autorii lor au fost luaţi pe nepregătite. Tocmai de aceea unele informaţii inexacte şi mai ales abuzurile de interpretare din cartea la care mă refer sînt foarte grave.

Din prima categorie, a informaţiilor care nu corespund realităţii, fac parte cîteva, devenite, din nefericire, recurente în istoriografia românească postcomunistă, indiferent de autori, unii români alţii străini. Autoarea cărţii este şi ea convinsă de precaritatea instituţiilor politice româneşti din interbelic. Ea scrie bunăoară: "Bascularea părţii celei mai briliante a intelighenţiei româneşti din anii '30 spre o mişcare bazată în chip expres pe o mistică a crimei şi a sîngelui constituie una din aventurile cele mai fascinante ale istoriei intelectuale din secolul XX" (p. 85). Am întîlnit afirmaţii asemănătoare la Catherine Durandin, la Támás, la Fischer - Galaţi, la Irina Livezeanu şi la alţii. Nimic mai fals! Oricît zgomot au făcut în epocă adepţii lui Nae Ionescu, între care Eliade şi Cioran, dominanta politicii româneşti a fost dată, cel puţin pînă în 1938, de liberalismul democratic. Linia naţionalistă, xenofobă şi antisemită, pe care Lavastine o trasează între Eminescu, Hasdeu şi Tînăra Generaţie de la 1927 este departe de a avea, după primul război, relevanţa celei raţionaliste şi prooccidentale sprijinite de Zeletin, Ralea, Zarifopol, Lovinescu şi de toţi criticii literari ai celei de a doua generaţii maioresciene. E la fel de fals şi că atît prooccidentalii, cît şi autohtoniştii se plasează ideologic pe fondul comun al primordialităţii ideii naţionale. Citatul din Paul Morand (pagina 91) relevă o politizare excesivă a ideilor, nicidecum faptul că ele ar aparţine exclusiv extremei-drepte. Nici toate ideile protagoniştilor cărţii nu pledează pentru o doctrină extrem naţionalistă. România provincială, cu o cultură mică şi marginală, care îi exasperează pe Ionescu şi Cioran e departe de a le inspira un fanatism naţionalist incondiţional. Tot aşa, credinţa lui Eliade că, o dată cu Marea Unire, România şi-a rezolvat problemele istorice majore şi se poate consacra - iată chiar menirea Tinerei Generaţii! - reformelor spirituale nu rimează cu acelea ale lui Motru ori Nae Ionescu. Citite cu atenţie, paginile scrise de Cioran în anii '30 nu sînt ale unui "revoluţionar-conservator", cum îl defineşte autoarea cărţii (pagina 128). Lucrurile sînt mult mai complicate. Cioran nu e nici un autohtonist, nici un prooccidental tipic. În această privinţă, are dreptate Lavastine. El dispreţuieşte romantismul agrarian, comunitarismul şi toate clişeele la modă în extrema-dreaptă, scriind un elogiu lui Lenin şi revoluţiei ruse, proletarului (versus ţăranul), care reprezintă "un nou tip de om". Soluţia nazistă evocată de Lavastine la un moment dat, e la Cioran o simplă metaforă: el nu vede cum altfel decît bătuţi la sînge s-ar lăsa civilizaţi românii. Cum să faci din asta un argument pentru ideea de lichidare a unor rase ori indivizi? Iar opinia că "tragedia cîtorva indivizi" (aceea care îl scandaliza pe Sebastian) nu interesează statul este de-a binelea comunistă. Cioran e, în tinereţe, primul nostru naţional-comunist, care are chiar şi o idee de sistematizare a satelor avant la lettre. Şi, să nu uităm, "antisemitismul lui inteligent şi rece n-are nimic cu bufeurile agresive ale colegilor săi", cum scrie însăşi Lavastine (pagina 155) într-un capitol intitulat totuşi (de ce?) Ura lui Cioran. Ca şi Nae Ionescu în prefaţa la De două mii de ani, Cioran e un antisemit metafizic, nu unul emoţional. Şi care nu urăşte.
E. Ionesco n-are ce căuta într-o carte consacrată "uitării fascismului" de către cei doi contemporani ai săi. Şi, totuşi, Lavastine îi rezervă un număr comparabil de pagini. Singurul element care ridică unele întrebări este prezenţa lui ca diplomat român la Vichy (1942-1944). Se poate deduce însă lesne, din chiar documentele pe care ni le furnizează autoarea cărţii, că Ionesco a folosit ocazia ca să plece dintr-o Românie în care legislaţia antievreiască începuse să-i afecteze şi pe evreii botezaţi (ca el) şi unde mai şi era ameninţat să fie incorporat, şi că nimic din ce a făcut în timpul cît a fost ataşat de presă în Franţa ocupată nu probează renunţarea la convingerile lui antifasciste ori vreo brumă de simpatie pentru mediul diplomatic românesc controlat de cei doi Antoneşti. Totul e mult mai simplu decît lasă să înţeleagă Lavastine: Ionesco avea în Ministerul Propagandei cunoştinţe care i-au înlesnit viza pentru Franţa şi i-au permis să-şi scape pielea. Lavastine nu e mulţumită cu o explicaţie pe care toţi intelectualii care au trăit în regimuri totalitare o înţeleg spontan. Ea ţine cu orice chip să găsească în Ionesco un companion pentru Eliade şi Cioran în aventura ascunderii trecutului propriu. Cum altceva Ionesco n-avea de ascuns, episodul Vichy este speculat la maximum. Lavastine merge pînă acolo încît identifică o paradigmă Ionesco în strategia ascunderii. Dacă Eliade ne îndreptăţeşte, pînă la un punct, să vorbim de o paradigmă a disimulării şi Cioran, tot pînă la un punct, de una a oscilaţiei, Ionesco nu poate fi decît în mod abuziv (şi iată-ne trecînd de la erori la abuzuri) inclus într-o paradigmă a substituţiei. Iată bizara argumentare a autoarei: (Paradigma cu pricina îl defineşte pe Ionesco) "prin înlocuirea fundamentală a inamicului dintîi - fascismul - cu acela care îi va ocupa mintea în anii '60, comunismul. Această atitudine îşi află desigur coerenţa în demna aversiune a academicianului faţă de logica totalitară. Dar putem de asemenea să presupunem că anticomunismul său pasional îi va fi facilitat cîteva operaţii, cum ar fi ocultarea trecutului legionar al prietenilor săi..." (pagina 519). Cu acest fel de argumentare se poate dovedi absolut orice.
Două sînt abuzurile majore pe care Lavastine le comite şi, încă, fără nici o urmă de inocenţă. Primul se referă chiar la strategiile pe care Eliade şi Cioran le-ar fi pus la cale ca să-şi ascundă înclinaţiile ideologice şi politice din tinereţe. Cum a procedat, în concepţia autoarei, Ionesco, am văzut. Să vedem cum au procedat, în aceeaşi concepţie, ceilalţi doi. Ei ar fi dorit, cu orice preţ, să se impună ca scriitori, ca intelectuali francezi (Eliade, şi ca american), pretinde Lavastine. Era modul cel mai nimerit de a scăpa de trecutul românesc. Trebuie spus că valoarea operei în impunerea celor doi nu pare a fi luată cîtuşi de puţin în calcul de Lavastine, preocupată exclusiv de a dovedi că a existat în schimb un calcul de impunere a valorii. Tendenţiozitatea, de care am amintit, atinge în capitolele de la urmă culmi inabordabile pentru cititorii cu bun simţ ai cărţii. Totul (dar absolut totul) în ceea ce Eliade şi Cioran întreprind, de la cărţile la amiciţiile lor, e trecut prin filtrul acestui presupus calcul de obnubilare a trecutului. Prieteniile, de exemplu, adesea pur ştiinţifice, cu evrei sînt considerate "utile" ca mijloace de protecţie. Delirul acuzator devine de-a binelea sistematic în stabilirea a "patru cercuri" de amiciţii utile în cazul Eliade: cercul unor savanţi şi scriitori celebri, de origine evreiască, cel al colegilor evrei, istorici sau filosofi, cu care colabora ori schimba opinii ştiinţifice, cercul celor cu un trecut similar antisemit cu al său şi cercul foştilor legionari pripăşiţi în Statele Unite. Lipsa de logică a acestei sistematizări sare în ochi: cum pot fi puse laolaltă, ca elemente ale artei camuflajului, legăturile cu evreii şi cele cu foştii legionari, cele cu binecunoscuţi savanţi evrei şi cele cu la fel de binecunoscuţi savanţi antisemiţi? În aceeaşi logică, dacă lui Eliade autoarea îi "permite" să-şi conserve unele din vechile (şi compromiţătoarele) relaţii, pe Cioran, în schimb, nu-l iartă că a renunţat la ale sale. Unitatea de apreciere diferă. Şi ce fel de disimulare (termenul autoarei) e aceea prin care Eliade îşi dovedeşte fidelitatea, şi ce fel de oscilaţie e aceea prin care Cioran îşi abandonează trecutul? Lavastine nu numai nu pare preocupată de a fi necontradictorie în demersul său, dar pare, din contra, atît de fascinată de propriile revelaţii, încît forţează nota pînă la absurd. Identifică, de exemplu, în istoria religiilor, aşa cum o gîndeşte savantul Eliade, trei motive, pe care le sileşte să explice întreg comportamentul omului Eliade, speriat cum ar fi de dezvăluirea trecutului său. Primul este motivul hierofaniei, prin care sensul se manifestă şi se ascunde deopotrivă: universul laicizat al modernilor freamătă de mituri pe jumătate uitate a căror semnificaţie profundă ne rămîne ascunsă. Lavastine interpretează aşa: "Nimic uimitor în faptul de a regăsi, cît se poate de precis, operaţia pe care (Eliade însuşi) nu încetează a o aplica trecutului său: producînd o povestire publică în timp ce camuflezi esenţialul" (paginile 420-421). Şi ca şi cum arbitrariul acestei interpretări n-ar fi suficient, Lavastine identifică în opera ştiinţifică a lui Eliade un al doilea motiv, al rătăcitorului Ulise. O psihanaliză de doi bani o împinge să scrie: "(Ulise) era bun navigator, dar soarta, altfel spus probele iniţiatice pe care trebuia să le treacă - altfel spus, experienţa legionară a lui Eliade - îl obligă să amîne indefinit întoarcerea acasă" (p. 422). În fine, motivul Minotaurului din operă: "Este tot un mit al uitării", remarcă Lavastine (p. 423). Oare Eliade n-a făcut altceva, în toţi anii de după război, elaborîndu-şi studiile, decît să viseze la uitarea tinereţii lui fasciste? Lavartine e ferm convinsă de asta. Nu înseamnă că ne poate convinge şi pe noi.
Se întrevede deja al doilea fel de abuz: acela de a considera că întreaga operă a lui Eliade şi Cioran, după ce au devenit celebri în lume prin operele lor savante ori prin literatura lor, e pătrunsă de spiritul care le-a animat legionarismul din anii '30. Desigur, dovada, în acest caz, e mult mai greu de făcut. Dar Lavastine nu disperă şi, pe urmele lui Dubuisson, cel dintîi care a identificat antisemitismul funciar din Tratatul de istoria religiilor, caută cu orice chip să lege tezele savantului american de acelea ale emulului de pe vremuri al lui Nae Ionescu. Ce are a face că o asemenea legătură dovedeşte o lipsă de spirit ştiinţific pe care o egalează doar lipsa de scrupul moral a autoarei? Nu pot intra în detalii. Ar fi să lungesc peste măsură acest articol. Îi trimit pe cititori la capitolul IX (Memoria şi uitarea: trecutul în opere), cel mai scandalos din carte. Lavastine n-are nici o dificultate în a scrie negru pe alb: "Că poziţiile sale ideologice, expuse şi argumentate de-a lungul a sute de pagini înainte de 1945, au contribuit în mare măsură la a hrăni gîndirea istoricului religiilor, este un lucru de necontestat..." (p. 453-454). Sau: "Categoriile religioase şi concepţiile politice care l-au împins spre fascism şi i-au determinat fascinaţia pentru mistica Mişcării legionare sînt aceleaşi pe care savantul şi-a construit universul mental şi social al omului arhaic" (p. 454).
"Să ne ferim de o lectură retrospectivă", spune Lavastine însăşi. Dar tocmai acest fel de lectură îi caracterizează cartea. O dată, pentru că încarcă momentele ulterioare de semnificaţii extrase din trecut, ca şi cum nici o schimbare n-ar fi fost cu putinţă, ca şi cum prezentul ar fi în întregime conţinut în trecut. Problema ei adevărată nici nu e "uitarea", nerecunoaşterea trecutului, ci imposibilitatea prezentului de a se debarasa de trecut, ca de un păcat originar care nu este iertat în veşnicie. În al doilea rînd, pentru că aplică gîndirii unor oameni din anii '30 standardele din anii '2000. Şi încă într-un mod foarte rigid, ca şi cum toată concepţia noastră de astăzi despre om, societate, istorie, politică, ca şi cum legislaţia noastră în privinţa drepturilor omului ar fi existat, cu aceeaşi relevanţă cu trei sferturi de veac mai devreme. Numesc acest fel de a proceda scoatere din context. Şi nu e vorba că ideologia fascistă a tinerilor Eliade şi Cioran ar putea fi justificată. Nu poate fi. E vorba de cum o explicăm într-o carte de istorie care n-ar trebui să ignore contextul în care ea s-a născut şi s-a manifestat. Istoria nu se ocupă cu justificabilul sau cu contrariul lui, nici cu justiţia. Ci cu adevărul, care e totdeauna, şi prin natura lui, contextual. Din păcate, cartea Alexandrei Laignel-Lavastine nu este a unei specialiste în adevăr, ci a uneia în political corectness. Şi ea caută mai degrabă să culpabilizeze decît să explice. E o justiţiară, nu un om de ştiinţă. Dovezile, multe pe cît de grave, pe atît de incontestabile, pe care le aduce în sprijin privesc în mai mare măsură politica de azi decît istoria de ieri. Însă istoria este altceva decît un proces politic făcut trecutului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara