Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Istoria şi ficţiunea. Despre licenţe de Mioara Caragea

Romanul Evanghelia după Arańa a luat Premiul pentru debut al României literare. Textul de mai jos identifică unele inadvertenţe istorice într-o operă de ficţiune asumat apocrifă. Inadvertenţele intră în însăşi definiţia apocrifelor. Sperăm ca acest articol să genereze o discuţie despre relaţia dintre ficţiune şi istorie. (Red.)



Un roman istoric nu este evident un manual de istorie. Te aştepţi, totuşi, citindu-l, ca informaţia pe care o vehiculează să aibă îndeajuns de multă acurateţe, încît să nu anuleze efectul de real necesar adeziunii la universul ficţional; iar, dacă ea contrazice datele istoriei, aşa cum se întîmplă în ficţiunile postmoderne care înscenează istorii alternative, abaterea să aibă un sens, să fie o subversiune controlată şi necesară logicii ficţionale.

Nu aşa stau însă lucrurile cu romanul Evanghelia după Arańa de Nicolae Strâmbeanu, publicat de editura Humanitas, a cărui principală materie istorică o constituie începutul secolului al XVI-lea, ţările iberice, teritoriile descoperite de portughezi şi de spanioli.

Deşi lăudabil în principiu pentru insolitul teritoriului istoric ales, romanul conţine licenţe care depăşesc ca număr şi amploare marja de eroare suportabilă într-o naraţiune ce mimează istoria, prejudiciind în permanenţă integrarea istoricului în spaţiul ficţional şi dăunînd, în ultimă instanţă, lecturii, care, din binevoitoare, e nevoită să devină suspicioasă.

Referindu-mă numai la Portugalia şi la navigaţiile ei prezente în roman, autorul dă impresia că şi le imaginează ca pe un domeniu exotic şi privat, complet străin universului de referinţe al unui cititor român, drept care admite fără verificare nume eronate, evenimente antedatate, interpretări istorice false. Greşelile, pentru că despre greşeli este vorba, n-au nici o justificare în ordinea ficţiunii şi ating nu numai zonele discrete pe care doar un pasionat de istorie le-ar cunoaşte, ci şi datele elementare ale istoriei portugheze, care pot fi găsite cu uşurinţă în orice enciclopedie.

Situat în primele două decenii şi jumătate ale secolului al XVI-lea, romanul se prezintă drept o călătorie "realistă" a unui picaro andaluz, vagabondînd prin tot universul geografic cunoscut la vremea aceea. Pentru a realiza un efect de real (şi probabil, mai mult, de superioară erudiţie), autorul recurge la o pletoră de referinţe istorice, geografice, onomastice, împănate cu toponime transcrise de-a valma după normele portughezei sau castilienei, chiar şi atunci cînd pentru ele există o normă românească: Lisboa (şi aberantul genitiv Lisboei), Portugal, Espańa, Moçambique, totul mimînd pasiunea pentru detaliul exact.

Multe dintre antroponimele şi toponimele menţionate în roman păcătuiesc printr-un inexplicabil arbitrar: sînt un amestec de portugheză cu castiliană, transcris după norme arhaice, ori sînt pur şi simplu redate anapoda, frecvenţa şi constanţa cu care apar excluzînd eventualitatea unor greşeli de tipar. în această situaţie se află un mare număr de nume portugheze: Săo Espiritú, forma corectă Espirito Santo, Pęro Delánquer, de fapt Pęro de Alenquer, Ruy Fallera, scris uneori Ruiz Fallera, de fapt Rui Faleiro, Galhago, despre care bănuiesc că ar reprezenta o poreclă aluzivă la originea galiciană a personajului şi atunci ar fi ori galego în portugheză şi galiciană ori gallego în spaniolă, sau diverşii Nunho (Nuno) sau Loupo (Lopo). D. Manuel este numit "O Fortunado", cu toate că şi în spaniolă şi în portugheză cuvîntul corect este afortunado, iar supranumele care i-a fost dat de contemporani nu a fost acesta, ci "O Venturoso", ceea ce mă face să cred că autorul a citit pe undeva că regelui i se spunea "Norocosul" şi i-a "retradus" porecla în ceea ce el a crezut că este portugheză.

Dacă îl luăm în serios pe narator, castilian, patriot (de un patriotism cam primar, manifestat printr-o antipatie isterică faţă de tot ce e portughez), funcţionînd după cutumele lumii şi epocii sale, aspiraţia lui permanentă, şi de multe ori ratată, de a respecta normele ortografice ale portughezei devine inexplicabilă, cînd se ştie că cele două naţiuni iberice obişnuiesc, cu rare şi erudite excepţii, să supună onomastica vecinului propriilor norme. De altfel, opţiunile ortografice se schimbă în mod inexplicabil de la un personaj istoric la altul. De ce, de exemplu, Magelan este constant scris în portugheză, Magalhăes (devenind aproape de neidentificat pentru un cititor român, şi oricum cu neputinţă de pronunţat), dar Bartolomeu Dias şi Álvares Cabral (şi ei portughezi) în ortografie (mai curînd) spaniolă - Bartolomé Diaz, Alvarez Cabral?

Numele cel mai bizar îi este atribuit Braziliei, descoperită de flota lui Cabral: Santa Crus da Verzin (sic), explicîndu-ni-se ultimul cuvînt prin verdele pădurilor de pe ţărm. Prima denumire oficială pe care a primit-o Brazilia a fost Vera Cruz (cu varianta posterioară Santa Cruz), doar mai tîrziu impunîndu-se numele actual, Brasil, cu o dublă trimitere etimologică: la o insulă imaginară medievală, descinzînd din imaginarul celtic al Călătoriei Sfîntului Brendan, şi la un arbore preţios, pau-brasil, apreciat pentru lemnul lui roşiatic. Chiar dacă pau-brasil se numeşte verzino în italiană, ce motiv ar fi avut portughezii să boteze un teritoriu descoperit de ei cu un termen din altă limbă, şi chiar să-l introducă într-o structură luso-italiană, un soi de struţo-cămilă lingvistică, precum cea inventată de narator?

Italiana nu este singura limbă care se strecoară nechemată şi comică în universul lingvistic lusitan: o caravelă este botezată Atlântis, deşi portughezii nu-şi luau numele de nave din Platon şi, dacă ar fi făcut-o, numele ar fi fost Atlăntida; Atlantis este probabil o reminiscenţă a multelor Atlantide căutate şi găsite în filmele americane, care s-a introdus incongruent în Weltanschaung-ul cărţii, iberic şi renascentist, dar nu baroc.

Mai supărătoare decît numele sînt însă gravele anacronisme presărate în text. în călătoria prin Orient, plasată în primele două decenii ale secolului al XVI-lea, se vorbeşte despre un misionar al Companiei, deşi Compania lui Isus încă nu exista, iar iezuiţii nu vor ajunge în India decît în 1542, odată cu Sfîntul Francisco Xavier. Marea este comparată cu vinul de Oporto (sic), deşi marca vinului de Porto va apărea doar două secole mai tîrziu. Un personaj "trece" din Portugalia în "Espańa", deşi, în epocă, Spania însemna încă întreaga Peninsulă Iberică, iar "Portugal" era la fel de "spaniol" precum Castilia sau Galicia.

Hotărît lucru, numele proprii sunt nefericirea domnului Strâmbeanu, am putea spune, parafrazînd un citat ilustru.

Anacronismul cel mai bătător la ochi este însă, prin repetiţie, aşa-zisa "Inchiziţie" portugheză de care protagonistul trebuie să se ferească la tot pasul. La plecarea în călătorie eroul este căutat "pînă şi în gaura curului" (sic) de Inchiziţie; iar, la întoarcerea sa, în jur de 1520, găseşte un pitoresc edict, citat integral, al aceleiaşi Inchiziţii pe poarta "catedralei" din Belém, care, în paranteză fie spus, nu este catedrală, ci mînăstire. Portugalia nu avea însă "inchiziţie", ea fiind introdusă abia în 1536, deci mult după timpul naraţiunii. Dar, dacă "Spania" avea inchiziţie la 1500, de ce să fie Portugalia mai prejos?

Dintre multele personaje istorice pe care le pomeneşte naratorul, împroşcîndu-le cu insulte (ale căror motivaţii rămîn, din păcate, un mister), numai Bartolomeu Dias pare a-i merita simpatia, ceea ce, totuşi, nu-l face vrednic de un tratament mai riguros. Capul Bunei Speranţe, atins de Bartolomeu Dias în 1487, şi care iniţial a fost botezat Capul Furtunilor, şi-a primit numele cunoscut astăzi de la regele D. Joăo al II-lea şi nu, aşa cum pretinde autorul, de la D. Manuel, care, la vremea respectivă, nici nu fusese numit moştenitor al tronului. Nava lui Bartolomeu Dias s-a scufundat în Atlantic în timpul călătoriei lui Cabral, aşa că naratorul n-avea cum să-i contemple mormîntul pe ţărmurile africane; însemnele lăsate de descoperitori pe uscat (padrőes) nu erau cruci de lemn, ci stele de piatră, cu o inscripţie şi o cruce în vîrf, din care multe au fost recuperate şi se află astăzi în muzee. De altfel, flota cu care protagonistul pretinde că a ajuns în India, a plecat din Portugalia înaintea întoarcerii navelor lui Cabral aşa că, în logica naraţiunii, era imposibil să fi aflat ceva despre moartea navigatorului, a cărui soartă o deplînge de mai multe ori pe parcursul cărţii. încîlceala spaţiilor şi a timpurilor este însă atît de inextricabilă, încît raporturile temporale dintre evenimentele relatate în roman devine greu de stabilit.

O serie de personaje reale, dar mai puţin faimoase ca Bartolomeu Dias în afara spaţiului cultural portughez, sînt viguros maltratate de naraţiune: Pęro de Alenquer, unul dintre cei mai buni piloţi ai epocii, despre care naratorul pretinde c-ar fi participat la călătoria care l-a dus în Orient, murise deja în cursul călătoriei de întoarcere a flotei lui Vasco da Gama din India. La o pretinsă întîlnire dintre Magelan şi regele D. Manuel, şi care pare calchiată după un episod petrecut între Columb şi D. Joăo al II-lea, participă personaje care şi ele, la momentul respectiv, dispăruseră de mult, precum Nicolau (şi nu Nicolao) Coelho sau Vicente Sodré (şi nu Sodres), amîndoi morţi la începutul secolului.

în cursul amintitei întîlniri cu regele portughez, Magelan ar fi vrut, pasămite, să-l convingă de utilitatea rutei vestice spre Moluce, insulele mirodeniilor. Dar prin tratatul de la Tordesillas, Spania şi Portugalia împărţiseră lumea în două emisfere, definite ca mare clausum. Drumul spre vest ar fi însemnat pentru portughezi traversarea ilegală a întregii emisfere spaniole plus a unei bune părţi a emisferei proprii, cînd drumul cel mai scurt şi mai lipsit de primejdii era cel care urma ruta gamică, prin sudul Africii. în schimb, pentru vecinii portughezilor, această rută avea sens pentru că, închipuindu-şi (incorect) la vremea aceea că insulele Moluce se aflau în emisfera atribuită lor, călătoria i-ar fi purtat numai pe ape dominate de flotele spaniole. Este motivul pentru care Magelan i s-a adresat lui Carol I şi nu lui D. Manuel pentru celebra sa călătorie, care doar din motive circumstanţiale a devenit primul ocol complet al pămîntului.

Arbitrariul însoţeşte relatarea chiar şi în India, descrisă cu lux de amănunte de-a dreptul fascinante prin totala lor inexactitate. A treia expediţie cu destinaţia India, după cele ale lui Vasco da Gama şi Cabral, călătoria lui Joăo da Nova, este mai puţin documentată decît primele, dar nu într-atît încît autorul s-o măsluiască de la cap la coadă. Expediţia, efectuată de patru nave şi nu de opt, avînd cu totul alte nume şi alţi participanţi decît cei pomeniţi în roman, a fost, ca şi primele două, o călătorie de explorare şi descoperire, nu una din acele curse regulate care transportau în India un mare număr de marinari şi de soldaţi, cu care pare a o confunda naratorul, şi care doar spre jumătatea secolului au început să fie organizate. A Carreira da India, flota pe care portughezii au trimis-o anual în Orient pînă în secolul al XIX-lea, pleca întotdeauna din Lisabona şi nu din Porto, cum afirmă naratorul, într-o perioadă clar determinată pentru a prinde musonul din Oceanul Indian; avea o organizare foarte strictă şi ierarhizată, neîmbarcănd la întîmplare o gloată multinaţională şi lipsită de competenţe militare sau maritime, aşa cum se desprinde din carte. în plus, navigaţia nu se făcea "cam în dorul lelii", ci urma rute precise, diferite la ducere şi la întoarcere, bazate pe cunoaşterea regimului vînturilor şi al curenţilor maritimi. Ruta care se poate deduce din roman trece, la dus, prin Madeira şi golful Guineii, pînă în sudul Africii, de parcă navele ar fi urmat conturul Africii ca în navigaţia de cabotaj. în realitate însă, flotele, după ce făceau o escală obligatorie în insulele Capului Verde, descriau un larg arc de cerc pînă în dreptul coastelor Americii de Sud (prin extinderea acestui arc a fost descoperită Brazilia), apropiindu-se din nou de Africa doar în zona extremităţii ei sudice, unde se făcea o nouă escală pentru aprovizionarea cu apă. Această manevră, cunoscută sub numele de volta da Guiné, a reprezentat marele cîştig al primelor decenii ale descoperirilor portugheze, care a făcut posibilă pentru europeni călătoria maritimă în Orient. Pentru narator însă tot ce se întîmplă pe mare pare a fi o simplă călătorie în linie dreaptă, stingherită din cînd în cînd de cîte o furtună. Furtuna cea mai formidabilă, dintre multele pomenite, este, fără îndoială, cea care, după dl. Strâmbeanu, ar fi dus la descoperirea Braziliei. Flota lui Cabral, ajunsă la Cabo das Aguilhas, în sudul extrem al Africii, ar fi fost purtată de "o stihie de mii de ori mai a dracului decît cea întîmpinată de noi", spre apus, pînă în Brazilia, la Porto Seguro, deci la o distanţă de peste 6000 km!

Dacă secretele navigaţiei atlantice sînt aproape inaccesibile spaţiului nostru de experienţă, distorsiunile informaţiei istorice nefiind poate evidente de la prima lectură, nu acelaşi lucru se poate spune despre topografia unui oraş, imediat inteligibilă cu ajutorul unei hărţi sau a unui ghid. Mă refer aici la Lisabona, oraş vizitat în două rînduri de protagonistul romanului.

Considerată de mulţi geografi "ultimul oraş mediteranean", Lisabona are cîteva caracteristici bătătoare la ochi: se desfăşoară în marea ei majoritate pe coline abrupte şi este construită pe ţărmul nordic al estuarului fluviului Tejo, care se deschide într-un imens lac interior (de peste 260 km2).

Oraşul, de o mare vechime (numele este de origine pre-romană, iar prima atestare documentară datează din 198 î. C.), a devenit capitala Portugaliei la jumătatea secolului al XIII-lea, fiind, la sfîrşitul secolului următor, o localitate de dimensiune medie în Europa vremii (c. 35.000 de locuitori), comparabilă cu Londra sau Köln. La 1500-1501, epoca primei vizite a protagonistului, Lisabona arăta ca un tipic oraş medieval, presărat cu biserici şi mînăstiri şi înconjurat de trei incinte succesive de ziduri, dintre care cea mai vastă avea un perimetru de peste o sută de hectare. Pe ţărmul fluviului, clocotea o intensă şi cosmopolită viaţă comercială, în jurul aşa-numitei Rua Nova d'El-Rei, care era mărginită de imobile de trei-patru etaje, populate de adevărate colonii de negustori italieni, flamanzi şi germani. Palatul regal se afla în interiorul zidurilor vechii fortăreţe moştenite de la arabi, pe culmea celei mai înalte coline ocupate la vremea aceea, şi era complet înconjurat de reţeaua urbană. De aceea nu se poate înţelege spaima de lupi, insistent menţionată, a unui D. Manuel, dîrdîind înfofolit în blănuri, lupi care bîntuiau oraşul, completînd imaginea unei Lisabone mizerabile şi pustii, cu uliţele băltind (deşi trebuie spus că străzile erau pietruite încă din secolul al XIV-lea), copleşită de "ger"(?), locul "cel mai umil şi mai rău famat" cunoscut de el pînă atunci. Dar să presupunem că lupii ar fi hoinărit noaptea pe străzile înguste ale Alfamei sau prin livezile de măslini; de ce s-ar fi temut însă regele, el, care găzduia în palat o adevărată grădină zoologică, un elefant, un rinocer, cîţiva leoparzi, în timp ce unele mînăstiri din oraş se lăudau cu crocodilii din iazurile lor?

Dezolanta imagine a "tîrgului nemernic, unde iarna lupii se fofilau pînă în preajma Curţii", din care lipsesc fluviul, colinele şi zidurile, adică totul, poate fi, la rigoare, justificată ca o percepţie parţială şi subiectivă, determinată de obscurele şi nelămuritele antipatii ale protagonistului. Există însă şi indicaţii mai precise, care dovedesc că naratorul n-are habar de topografia reală a oraşului: în Lisabona - spune el - se prăznuia o sărbătoare şi, pentru a profita de ea, personajul "se aşază" la cerşit într-un loc pe care cititorul, din indiciile semănate în text, îl bănuieşte ca fiind propice acţiunii respective, adică un spaţiu central şi aglomerat. Cînd colo, acest loc se dovedeşte a fi Belém, care, inclus astăzi în Lisabona, la limita ei occidentală, se afla în epoca respectivă extra muros, la 8 km de oraş, fiind, la 1500, un "sítio" (o minusculă aşezare de cîteva case), situat la ieşirea spre ocean din rada Lisabonei, pe atunci încă numit Restelo, numele de Belém (Betleem) apărînd doar odată cu mînăstirea. De ce s-ar fi dus protagonistul atît de departe pentru a cîştiga cîţiva bănuţi, cînd mînăstirile cu preocupări caritabile şi străzile comerciale ale Lisabonei se aflau intra muros rămîne o enigmă. La fel de enigmatic este şi un alt moment, cînd naratorul se referă din nou la Belém, singurul toponim pe care pare a-l cunoaşte legat de Lisabona. întorcîndu-se, după douăzeci de ani, din Orient şi venind pe uscat, dinspre Algarve, protagonistul "intră" în oraş tot prin Belém, ceea ce presupune un straniu itinerar.: în loc să traverseze Tejul prin zona cea mai îngustă a estuarului, aflată chiar în faţa oraşului, aşa cum face toată lumea, ar fi trebuit să meargă o sută de kilometri în plus.

Ca orice roman postmodern care se respectă, şi Evanghelia după Arańa trebuia să invoce un intertext, iar acesta (se putea altfel din partea unui narator "spaniol"?), este D. Quijote. Chiar dacă Cervantes nu-şi va scrie romanul decît la aproape o sută de ani după încheierea timpului narativ, autorul nu scapă prilejul de a-l evoca, bazîndu-se pe cîteva asemănări fortuite de nume, paralelismul sugerat nefăcînd decît să banalizeze mitul cervantin, aplicat ca un passe-partout la orice călătorie cu acte de nobleţe.

De vreme ce grosul materiei romaneşti se referă la Portugalia şi la spaţiile ei orientale, ar fi fost de aşteptat ca textul să intre în dialog cu abundenta literatură a descoperirilor portugheze (istoriografie, epistolografie, jurnale maritime şi de călătorie), tradusă în mare măsură în limbi internaţionale, şi, mai ales, cu marile opere literare portugheze care ilustrează această tematică, Lusiada şi Peregrinarea, amîndouă traduse în limba română (de Aurel Covaci epopeea şi de Micaela Ghiţescu romanul), amîndouă definitorii pentru imaginarul maritim şi exotic. Şochează poate chiar mai mult decît ignorarea Lusiadei, axată pe călătoria lui Vasco da Gama în India, absenţa legăturilor cu Peregrinarea, primul roman picaresc maritim, un adevărat arhetip pentru naraţiunile aventuroase plasate în Orient, scrise de europeni în secolele următoare.

Interesant prin pasta sa verbală, romanul Evanghelia după Arańa ar fi trebuit să-şi plaseze acţiunea eventual în Germania sau în Olanda, în orice caz, într-o ţară pe care autorul s-o fi cunoscut, cît de cît. Nu s-ar fi pierdut nimic şi toţi am fi avut de cîştigat.

Este greu de înţeles faptul că, deşi multe dintre erori (cel puţin cele onomatice) ar fi putut fi corectate în procesul de revizuire a cărţii, acest lucru nu s-a întîmplat. Editura n-a făcut-o, probabil, din respect pentru "infailibilitatea" textului, iar autorul nici atît, închipuindu-şi că, fiind vorba de "ficţiune", totul este permis. "Ficţiunea" nu poate servi totuşi ca alibi pentru maltratarea unei limbi pe care, dacă autorul o exploatează cum îl taie capul, ar fi trebuit totuşi să o cunoască, cel puţin la un nivel minimal. O carte nu este numai un joc de imaginaţie, ci (cel puţin ar trebui să fie) şi un act de cultură. Un "act de cultură" mai mult decît îndoielnic în cazul Evangheliei după Arańa, care-i cere în mod paradoxal cititorului să-şi suspende propria cultură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara