Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Istoria valurilor de Sorin Lavric

Ţinute de-a lungul a 13 ani (între 1930 şi 1943) la microfonul postului Radio România, conferin- ţele istoricului Constantin C. Giurescu au fost publicate întîia oară în 1942, varianta de faţă reproducînd fidel textul şi ilustraţia grafică din ediţia princeps.

Plăcute la lectură şi dese sub unghiul informaţiei, prelegerile alcătuiesc un inedit manual pe teme româneşti: de la istoria Dobrogei pînă la statul Asaneştilor de pe teritoriul bulgar, sau de la viaţa lui Matei Aga din Brîncoveni pînă la felul cum gustau luxul românii de acum cinci secole; de la viaţa lui Costache Negri pînă la nedreptatea îndurată de Alexandru Lăpuşneanu, sau de la întinderea Munteniei sub Mircea cel Bătrîn pînă la istoricul breslelor bucureştene.
Cum temele atinse sunt de o diversitate ce exclude posibilitatea prinderii lor în spaţiul unei cronici, mă voi opri asupra celei mai abstracte dintre ele, chiar şi numai pentru faptul că, prin ideile pe care le aruncă, predispune la polemici. E vorba de conferinţa intitulată „Alexandru Xenopol“, în cuprinsul căreia Giurescu, cu stricteţe didactică şi fără să-şi îngăduie comentarii personale, redă principalele trăsături ale teoriei pe care cărturarul ieşean o elaborase în marginea disciplinei istoriei. Ideile lui Xenopol sunt cu atît mai atracţioase cu cît Călinescu, luîndu-le ca pretext pentru înfăţişarea propriei interpretări, le supune unei nemiloase critici în eseul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Din contenciosul pe care Călinescu i-l provoacă neamţului (al cărui tată, din sfială pentru numele anglosaxon al familiei – Brunswik –, alesese să-şi schimbe numele în Xenopol, care în greacă înseamnă „copilul străinului“), din contenciosul de idei ne putem face o imagine despre istoria contemporană. În fond o temă care nu stîrneşte controverse şi-a încheiat destinul, iar viziunea lui Xenopol e încă vie de vreme ce atrage atenţia la peste un secol de la publicarea ei în franceză (Le principes fondamentaux de l’ histoire, 1899).
Potrivit lui Xenopol, toate schimbările care au loc în univers sunt de două feluri: ciclice sau liniare. De pildă, mişcarea planetelor în jurul soarelui e fenomen ciclic, pe cînd mişcarea oamenilor în cursul vieţii e fenomen liniar. Primele se petrec regulat pe baza unor raporturi constante, celelalte suferă de o variabilitate imprevizibilă. Primele sunt reversibile şi apte de a fi descrise cu ajutorul unor legi riguroase, cele din a doua categorie sunt ireversibile şi exclud prinderea lor în tipare predictive. Primele sunt fenomene de repetiţie, celelalte sunt fenomene de succesiune. Primele pot fi descrise prin legi, celelalte prin serii. Ştiinţele tari, precum fizica, chimia sau matematica, au ca obiect explicarea invariabilului de repetiţie. Ştiinţele slabe, ca de exemplu istoria, au ca obiect descrierea variabilului de succesiune. În primul caz avem de-a face cu tirania ciclului, în celălalt cu domnia ireversibilităţii, adică cu resemnarea în faţa curgerii timpului pe o axă care nu îngăduie întoarcere. Istoria, spune Xenopol, e domeniul faptelor de succesiune, adică locul întîmplărilor cărora nu le poţi găsi o explicaţie strictă. Dacă în istorie s-ar putea descoperi cauzalităţi necesare, atunci istoria omenirii ar putea fi prevăzută, caz în care istoricii ar putea anticipa viitorul formulînd preziceri de tip profetic.
Călinescu respinge distincţia xenopoliană pe motiv că ieşeanul se pretează la o facilă jonglerie sofistică. În optica criticului, faptele de repetiţie sunt deopotrivă fapte de succesiune, căci dacă repetiţia cere necesitate universală, iar succesiunea cere apariţia ineditului individual, atunci înţelegerea trecutului cere cuplarea universalului cu particularul. Altminteri, dacă totul în istorie ar fi variabil, trecutul ar fi ininteligibil. Căci fără repetarea unor tipare comune istoria nu ar putea fi înţeleasă, cum tot la fel fără ivirea unor cazuri particulare, trecutul ar fi de o monotonie plicticoasă. Nimic nu e pînă într-atît de insolit în istorie ca să nu poate fi descris. Asta înseamnă că în istorie întîlnim trăsături invariabile, şi doar pe baza lor putem explica trecutul, atîta doar că aceste trăsături invariabile sunt aduse de chiar mintea istoricului care descrie trecutul.
E lesne de contestat că ipoteza pe care se sprijină Călinescu e alta decît a lui Xenopol. Pe criticul literar îl preocupă relaţia limbii cu faptele, modul cum poate, folosindu-se de cuvinte, să descrie particularităţile trecutului. De aceea, el mută discuţia de la repetiţie/succesiune la universal/particular, optica lui fiind cea a scolasticii nominaliste: noţiunea verbală e universalul pe care îl rostesc pe seama lucrurilor individuale, înţelegerea apărînd numai din întîlnirea celor două elemente. În lume există atîta necesitate cît am pus eu în ea, graţie folosirii cuvintelor. Şi atunci a înţelege înseamnă a sesiza relaţiile constante pe care chiar cuvintele mele le inserează în dezordinea realităţii, de aceea acolo unde apare cuvîntul acolo apar şi relaţiile invariabile. Cînd spun despre un înger că „această fiinţă are două mîini“ (cu exemplul lui Călinescu), eu îl definesc cu ajutorul unor termeni generali, prin urmare orice particular este o încrucişare de universaluri (fiinţă, mînă etc.), şi atunci distincţia lui Xenopol nu stă în picioare. Unde e repetiţie e şi succesiune şi viceversa, cum tot astfel unde am un particular am implicit cîteva universaluri prin care îl descriu. Un fir de iarbă e tot atît de unic ca un personaj ca Napoleon, şi totuşi pe amîndoi îi pot descrie inteligibil cu ajutorul cuvintelor. Biografia francezului nu e cu nimic mai inefabilă decît cea a unui val de mare, atîta doar că Napoleon are ceea ce valul nu are: personalitate, adică o natură născătoare de reacţii imprevizibile. În rest, hazardul nu există în istorie, întîmplarea nefiind decît necesarul la care nu m-am aşteptat. Cine moare accidental printr-un glonţ de pistol nu moare la întîmplare, ci tot în virutea unor raporturi necesare care pot explica biologic impactul glonţului asupra trupului.
Pentru Călinescu, istoria e descrierea trecutului făcută de un subiect, caz în care subiectul e chiar intelectul care ordonează faptele în virtutea unui punct de vedere. Contează mintea care dă sens întîmplărilor, şi nu întîmplările ca atare. Doi subiecţi, descriind aceleaşi întîmplări, vor ajunge la două istorii diferite, universalul din capul interpretului avînd întîietate faţă de detaliile particulare pe care le descrie. Concluzie: necesitatea istoriei stă în creierul celui care o contemplă, neexistînd un adevăr istoric pe care să-l îmbrăţişeze toţi. Adevărul e o fantasmă, totul stînd în „sinteza epică“ pe care istoricul o face pe seama datelor pe care le are la îndemînă. Şi cum necesitatea trecutului stă în mintea subiectului, tot de acolo vin şi legile istoriei, caz în care istoricul, cînd descrie trecutul, automat îi produce legile de desfăşurare, atîta doar că legile acestea sunt inefabile: ele durează atît timp cît durează epica istoricului. Cînd ea s-a încheiat, legile îşi pierd valabilitatea.
Scuza pe care i-o putem aduce lui Călinescu este că, atunci cînd spune istorie, subînţelege istorie literară, altminteri, criticul cade chiar în greşeala pe care i-o impută lui Xenopol: gîndirea sofistică. O „lege inefabilă“ e un oximoron încîntător care, pe cît place la lectură, pe atît n-are acoperire în realitate, Călinescu avînd arta de a crea paradoxuri fără avea aerul că le caută îndeosebi, cînd de fapt tactica lui stă în urzirea prodigioasă de contradicţii discursive. Cînd e vorba de distincţia reversibil/ireversibil, Xenopol are dreptate, iar critica pe care i-o aduce Călinescu, deşi fascinantă ca spectacol al limbii, e atinsă de nulitate, deoarece e hrănită de alte premise decît ale istoricului ieşean. Şi totuşi Călinescu are dreptate cînd defineşte istoria literară cu formula bine ştiută, căci ea e creaţie propriu-zisă, nu descriere a realităţii pe bază de raporturi obiective.
Constantin C. Giurescu se mărgineş te la redarea seacă şi corectă a viziunii lui Xenopol, fără a-l critica sau lăuda. Cît despre eseul lui Că- linescu din 1947 Giurescu nu avea deunde să-l ştie la data citirii conferinţei, în mai 1934. Dar contenciosul dintre cei doi rămîne, dovadă că încă vorbim despre el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara