Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cultură:
Istoricul şi teologul - Jaroslav Pelikan a trecut la cele veşnice de Nicolai Buga

În urmă cu cîteva săptămîni agenţiile internaţionale de presă anunţau vestea tristă că, la 13 mai a.c., marele profesor, istoric şi teolog ortodox american Jaroslav Jan Pelikan a trecut la cele veşnice. După o lungă şi grea suferinţă, cauzată de un cancer pulmonar, pe care a îndurat-o cu multă demnitate şi creştinesc curaj, Pelikan s-a stins din viaţă în locuinţa sa din Hamden, Connecticut, la vîrsta de 82 de ani.

Unanim recunoscut drept cel mai important istoric contemporan al Bisericii, J. Pelikan s-a născut la 17 decembrie 1923, în Akron, Ohio, într-o familie de origine slovacă. De la tatăl său, pastor luteran, al cărui tată fusese la rîndu-i pastor şi apoi chiar episcop al Bisericii Luterane Slovace din America, a învăţat să "îmbine rigoarea cărturărească germană cu evlavia slavă - din fericire, nu invers" - avea să adauge mai tîrziu profesorul. De la mama sa, originară din Serbia, a moştenit sensibilitatea şi muzicalitatea. A fost un copil precoce şi un tînăr ambiţios şi muncitor, care dovedea nu numai o inteligenţă ieşită din comun, dar şi o putere de muncă şi o tenacitate impresionante. A deprins de mic mai multe limbi străine iar în colegiu va învăţa greaca, latina, slavona, ebraica ş.a., ceea ce a însemnat "a fantastic early start", cum spunea el. La nici 23 de ani, obţinea doctoratul la Universitatea din Chicago, ceea ce avea să-i deschidă calea spre o carieră universitară strălucită. A predat timp de peste 50 de ani la mai multe universităţi şi colegii de prestigiu (Valparaiso, Concordia, Chicago, Boston), dar mai ales la Universitatea Yale (1962-1996), unde a devenit decanul Facultăţii de Studii Graduate de Arte şi Ştiinţe (1973-1978). Pelikan avea întotdeauna aerul elegant şi distins al unui adevărat gentleman, lipsit de morga asociată adesea slujitorilor catedrei. Dimpotrivă, era cald şi apropiat, lipsit de orice infatuare, vorbind studenţilor cu modestie şi simplitate. Profesorul avea darul de a explica foarte clar şi convingător. Orice subiect, oricît de arid sau de complicat, devenea pentru cei ce-l ascultau pe deplin inteligibil, indiferent cît de puţine ar fi fost cunoştinţele lor anterioare asupra temei respective. Foştii săi studenţi mărturisesc că Pelikan ştia să le sădească încrederea în ei înşişi, dîndu-le curajul să se creadă chiar deştepţi: "He teaches in a way that makes the listener feel intelligent; one feels that one is fully understanding (or perhaps discovering for oneself) the intricacies of the argument", - mărturisea un fost student.

"Pentru un om atît de talentat şi de împlinit ca el, era de asemenea deosebit de bun şi cu adevărat smerit", spune fiul său, Michael. "Cu cît era mai învăţat, cu atît mai uimit era de cît de multe nu ştie." Profesorul nu se considera decît un modest truditor, dar admitea că, mai presus de orice, este totuşi istoric: dacă alţii se socotesc experţi în cele ale prezentului, profesorul dorea să reprezinte minoritatea celor ce vorbesc în numele trecutului": "I wish to file a minority report on behalf of the past.", declara el. J. Pelikan a fost preşedinte al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe (1994-1997), fondator şi preşedinte (1980-1983; 1988-1994) al Consiliului Savanţilor din cadrul Bibliotecii Congresului şi preşedinte al Comisiei Academiei Americane de Ştiinţe Politice şi Sociale. A primit peste 40 de distincţii şi premii, şi un număr impresionant de titluri onorifice, printre care şi acela de "Legendă vie", acordat cu ocazia aniversării a 200 de ani de la fundarea Bibliotecii Congresului american. Iar în 2004 i s-a decernat Premiul John W. Kluge de 1 milion de dolari, echivalentul Premiului Nobel, atribuit ex-aequo lui Pelikan şi filosofului francez, Paul Ricoeur. Pelikan a donat Seminarului Teologic Ortodox "Sf. Vladimir" suma ce i-a revenit.

Autor al unui număr de aproape 40 de cărţi, de la prima, scrisă la 30 de ani şi intitulată From Luther to Kierkegaard, şi pînă la exegeza Faptelor Apostolilor, scrisă la peste 80 de ani şi apărută în 2006, în seria "Comentariile teologice Brazos ale Bibliei", Pelikan a abordat subiecte dintre cele mai diverse şi mai neaşteptate, de la istoria şi filosofia antică greco-latină şi pînă la literatură şi muzică ori istoria constituţiei americane - pentru a nu mai aminti de istoria doctrinei creştine, domeniul său preferat. El a fost traducătorul şi editorul a 22 volume din cele 55 ale ediţiei americane intitulată Luther's Works, publicată în America. Dintre toate cărţile sale - quod enumerare longum est, cum ar zice Ieronim -, tratatul în cinci volume, The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine (1971-89), reprezintă incontestabil capodopera sa. Este un opus monumental, cu care profesorul, în pofida modestiei sale proverbiale, se mîndrea cel mai mult, socotind-o singurul lucru de care ar putea fi amintit peste veacuri: "If I am remembered, at some point in the future, it may well be for that", spunea el. Lucrarea reia, după 100 de ani, demersul început de mentorul său, Adolf von Harnack, dar la un nivel superior. Cele peste 2100 pagini, dintre care 180 pagini de referinţe bibliografice, din care 100 pagini conţin sursele primare în latină, greacă, ebraică, aramaic, siriacă, slavonă, germană, franceză, rusă, daneză, cehă şi suedeză, au însumat aproape două decenii de muncă. Tradusă în aproape toate limbile, de la franceză, germană şi pînă la rusă şi chiar chineză, Tradiţia creştină a apărut şi în româneşte la Editura Polirom, volumul al III-lea, tradus de Silvia Palade, aflîndu-se deja în librării. Lucrarea în patru volume intitulată Credo: Historical and Theological Introduction to Creeds an Confessions of Faith in the Christian Tradition (apărută la Yale Univrsity Press, în ianuarie 2003) a primit şi ea sufragiile celor mai de seamă cunoscători, printre care şi ale cardinalului roman catolic Joseph Ratzinger, actualul Papă Benedict al XVI-lea, pe atunci prefect al Congregaţiei Doctina Credinţei. La această operă monumentală, Pelikan a lucrat peste 60 de ani, traducînd şi editînd, împreună cu Valerie Hotchkiss, peste 225 texte.

Fost pastor luteran, Pelikan s-a convertit, după cum se ştie, la Ortodoxie. în 1998, de Buna Vestire, s-a hotărît să "treacă Bosforul", sau, cum ar fi spus William Butler Yeats, poetul preferat al istoricului, "...străbătut-am mările s-ajung/ La cetatea sfântă a Bizanţului" (,...I have sailed the seas and come/ To the holy city of Byzantium." şSailing to Byzantium, din volumul "The Tower" (1928)ţ). Soţia sa, Silvia, l-a urmat şi ea la scurtă vreme, devenind astfel amîndoi membri al comunităţii constituite în jurul Seminarului Teologic Ortodox "Sf. Vladimir" din Crestwood, N. Y. "Eram probabil luteranul care cunoşteam cel mai bine Biserica Ortodoxă iar acum sînt ortodoxul care-l cunoaşte probabil cel mai bine pe Luther", ar fi spus Pelikan. (,I was probably the Lutheran who knew most about Orthodox Church, and now I am the Orthodox who probably knows most about Luther.") N-a fost pentru nimeni o surpriză, căci toată lumea ştia că este slavofil şi îi cunoştea simpatia pentru Tradiţia răsăriteană. Era o afecţiune izvorîtă din contactul cu scrierile Sfinţilor Părinţi, din aprofundarea gîndirii lor. Ca să-l parafrazăm pe retorul Libanius care, vorbind despre Sf. Ioan Gură de Aur, pe care - potrivit mărturiei lui Sozomen din Istoria bisericească - ar fi vrut să-l lase urmaş la conducerea universităţii Antiohia, spunea că "l-au cucerit creştinii...", am putea zice contactul cu scrierile Sfinţilor Părinţi, din aprofundarea gîndirii lor. Ca să-l parafrazăm pe retorul Libanius care spunea despre Sf. Ioan Gură de Aur, pe care - potrivit mărturiei lui Sozomen din Istoria bisericească - ar fi vrut să-l lase urmaş la conducerea universităţii din Antiohia "dacă nu l-ar fi cucerit creştinii...", am putea - mutatis mutandis - zice şi noi că pe Profesorul Pelikan l-au "cîştigat", "l-au cucerit" Sfinţii Părinţi. Dar convertirea a venit şi ca o urmare firească a influenţei mentorului său, părintele George Florowski, şi a prieteniei cu unii dintre marii teologi ruşi din diasporă, printre care şi părintele John Meyendorff. Prietenia cu acesta din urmă se baza pe o sinceră şi nedisimulată admiraţie reciprocă, pe afinităţi şi gusturi comune. Aceste afinităţi derivau din fondul lor cultural comun, din aceeaşi sensibilitate şi profunzime a sufletului slav. Pasiunea lor pentru Istoria Bisericii şi pentru Patristică era dublată de o mare admiraţie a lor pentru cultură şi artă. Amîndoi erau mari iubitori ai muzicii clasice, iar profesorul Pelikan era şi un pianist remarcabil şi un mare cunoscător al lui Bach şi Wagner, despre a căror muzică a ţinut numeroase prelegeri şi a scris cărţi. Sunt deja celebre manifestările intitulate simplu: "Yaroslav Pelikan şi Yo-Yo Ma în concert", în care profesorul îl acompania pe celebrul violoncelist american de origine chineză şi explica publicului piesele prezentate spre audiţie. De fapt, încă de prin 1975, profesorul declara unui student de la Yale, William Tighe, următoarele: "Sînt şi am fost dintotdeauna luteran, de fapt pastor luteran, dar nu intenţionez să mor luteran." După convertire, profesorul mărturisea unui vechi prieten, Bob Bertram: "Cred că era timpul să devin de jure ceea ce eram deja de facto." Deşi, din delicateţe, profesorul n-a vorbit niciodată despre motivele convertirii sale la Ortodoxie, ne-a lăsat să înţelegem că i-a fost imposibil să se declare oficial ortodox cîtă vreme preda la o universitate protestantă: "N-am avut decît să survolez în cerc aeroportul înainte de a putea ateriza". Deşi ar putea să pară apocrifă, această metaforă a odiseei sale spirituale este autentic pelikaniană. John H. Erickson, actualul decan al Seminarului "Sf. Vladimir", confirmă spusele profesorului adăugînd cu subînţeles: "Creştinii ortodocşi pot fi recunoscători şbunului Dumnezeu - n.n.ţ că Pelikanţ a aterizat înainte de a rămîne fără combustibil." Este posibil ca despre toate acestea să fi mărturisit el însuşi într-o "Autobiography cum Apologia" intitulată Witness to Three Faiths, despre care foştii săi studenţii (Gerard Serafin, de exemplu) spun că profesorul a scris-o.

Dacă pelicanul - această pasăre din Delta Nilului, despre care legenda spune că înainte de moarte îşi deschide coasta cu o lovitură de cioc, lăsînd să curgă sîngele asupra puilor morţi, pe care îi readuce astfel la viaţă, şi care a reprezentat multă vreme simbolul lui Hristos şi al creştinismului - este nu numai numele de familie al profesorului ci şi emblema sa, putem spune fără teama de a greşi, că viaţa şi activitatea marelui istoric şi teolog ortodox pot fi aşezate sub semnul Pelicanului, adică al lui Hristos, pe care, ca un bun ucenic, Pelikan s-a străduit să-L imite. Cei care vor căuta sensul şi frumuseţea istoriei Tradiţiei creştine, studiindu-i opera dar mai ales monumentala sa lucrare cu acest titlu, aceia vor descoperi că "Tradiţia este credinţa vie a celor morţi", pe cînd "tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii!". Şi din carnea acestor cuvinte, din seva spiritului marelui profesor - asemeni sîngelui de pelican -, se vor hrăni generaţii şi generaţii de creştini, iubitori ai Istoriei Bisericeşti şi ai Patristicii, care vor face ca Tradiţia să rămînă vie. Să nu moară eşuînd în tradiţionalism. Prin ei spiritul marelui teolog şi istoric ortodox va continua să lumineze. Requiescat in pace!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara