Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Istorie de Rodica Zafiu




Recentele discutii despre manualele de istorie ă purtate pe un ton incredibil de violent, pasional, apocaliptic - dezvăluie lucruri surprinzătoare. În zece ani de la disparitia limbii de lemn si a ideologiei centralizate, după explozia atîtor limbaje si discursuri diferite, variate, adesea nonconventionale si nonconformiste, cel putin o zonă nu s-a clintit, pentru surprinzător de multi cititori. Sensibilitatea aparte cu care se reactionează la discursul istoric (care pare a fi considerat, ca si stagiul militar, un fenomen opresiv dar necesar), e împinsă dincolo de limitele normalului. Istoria pare să rămînă un spatiu al majusculelor si al cliseelor, al dogmelor de nediscutat. De fapt, discursul istoric idealizat si regretat ă cel impus de manuale în timpul mai multor decenii de cenzură si presiune ideologică - cuprindea două elemente importante, reunite sau alternative: vagul abstract si emfaza sentimentală; ambele asigurau solemnitatea Istoriei. Schimbările de paradigmă ale stiintei istorice au rămas deocamdată fără efect la nivelul perceptiei publice. Orice modalizare si relativizare si mai ales orice referire la viata cotidiană sînt respinse cu oroare din spatiul sacru. Desigur, cel mai mult supără continutul, punerea în discutie a ierarhiilor, disponibilitatea de a adopta mai multe perspective, acceptarea privirii din afară. La nivel pur discursiv, cea mai surprinzătoare reactie mi se pare, însă, respingerea tonului relaxat al normalitătii.
O reactie caracteristică - deplîngerea "modelelor", a "efigiilor" desacralizate -, pune într-un număr recent de ziar ("Cotidianul", 6. oct. 1999), un titlu tipic de stire de senzatie - "Împăratul Traian era tuns cu breton" ă deasupra unui citat din noul manual de istorie incriminat: "Împăratul este reprezentat în tinută de gală, întruchipînd imaginea Romei imperiale la apogeul puterii ei. Echilibrul trăsăturilor, tunsoarea specific romană, cu breton, împreună cu figura hotărîtă dau o impresie de calm maiestuos". Contrastul între ironia titlului si normalitatea citatului este evident. În vreme ce citatul dovedeste doar intentia de a forma la elevi o atitudine larg culturală, obisnuinta de a privi si de a interpreta imagini din epocile trecute (lucru curent, si nu de putină vreme, în manualele străine similare), atitudinea jurnalului dovedeste indignarea în fata blasfemiei de a folosi cuvîntul breton atunci cînd se vorbeste despre un părinte fondator. Pentru a vedea cum s-a creat reactia de respingere la un termen si la o descriere normală, putem reparcurge în grabă un "traseu formativ". În manualele de istorie din deceniile trecute, imaginea clasică a statuii lui Traian era mereu prezentă, dar nu si descrisă. Iar personajul istoric era tratat în două mari directii: fie în cheie idealizată si sentimentală (clasa a IV-a, 1968: "Unul dintre cei mai de seamă împărati romani a fost Traian. El a trăit cam în aceeasi vreme cu Decebal. Era un om înalt, frumos, întelept si priceput în conducerea războaielor"), fie pe ton critic si ideologizant. În manualul de clasa a VIII-a din 1971, Decebal e descris ca un personaj istoric, Traian nu: "Cauzele care l-au îndemnat pe împăratul Traian (98-117) să hotărască cucerirea Daciei au fost multe. Imperiul roman trecea printr-o grea criză financiară, asa încît luarea în stăpînire a minelor de aur si a tezaurului dac apărea ca mijlocul cel mai sigur de a pune capăt crizei. Nevoia de sclavi si, mai ales, nevoia de a înlătura primejdia pe care statul dac o reprezenta pentru imperiu"... etc. La nivelul implicatiilor, Traian reprezintă în acest text doar cliseul exploatatorului si al pericolui extern (cu o aluzie la cercurile financiare internationale). Un Occident invidios dar si temător stătea fată în fată cu un popor invidiat, pasnic dar totusi periculos. În clasa a XII (1975) tonul devenea perfect neutru ă "noul împărat, Traian (98-117) se hotărăste să-l atace si să-l supună pe Decebal" ă evitînd mitizarea conventională sau tratarea în cheie ideologică negativă, dar si eliminînd total interesul pentru figura istorică. E evident că în nici unul dintre discursurile citate nu putea fi vorba despre banalul breton...