Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cultură:
Istorie şi genealogie de Mihai Sorin Rădulescu

Nu poate trece neobservată o apariţie editorială precum Enciclopedia nobiliară a lui Alexandru Filipaşcu (1902 - 1952), istoric de la Sighetu Marmaţiei, redescoperit de curând prin editarea, în 2003, de către Editura Albatros a Patronimelor maramureşene. Genealogia familiei de Dolha şi Petrova. Ambele volume au fost îngrijite de către fiica sa, doamna Livia Piso, foarte devotată restituirii memoriei tatălui. Enciclopedia aceasta aduce cu pregnanţă aminte de lucrarea de referinţă a lui Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile româneşti din Ardeal (1892 - 1895), care îşi păstrează şi astăzi valoarea istoriografică, deşi a trecut peste un secol de la apariţia ei. Amândouă au fost concepute sub forma unor dicţionare istorico-genealogice, conţinând la fiecare articol şi descrierea blazonului respectiv. Atât lucrarea lui Puşcariu, cât şi cele ale lui Alexandru Filipaşcu redimensionează statutul social al românilor ardeleni care, în afară de apartenenţa la clasa iobagilor, au acces - în număr destul de ridicat - la condiţia nobiliară, de-a lungul îndelungatei istorii a Transilvaniei, din secolul al XIV-lea şi până în cel de-al XIX-lea. Este vorba de restituirea acestei memorii ocultate de regimul totalitar care a pus un accent unilateral pe structura socială a românilor ardeleni. Şcoala Ardeleană şi de fapt întreaga mişcare de emancipare a românilor din Transilvania din secolele XVIII - XIX nu pot fi înţelese fără acest temeinic suport social pe care l-a constituit nobilimea românească din Transilvania, păstrătoare a identităţii naţionale.

Lui Alexandru Filipaşcu, fost primar al oraşului Sighet în vremea Guvernului Tătărescu din anii '30, i se datorează o cunoscută Istorie a Maramureşului, publicată în 1940, care conţine, la sfârşitul ei, un complex arbore genealogic al descendenţei Drăgoşeştilor. El însuşi coborâtor din-

tr-o spiţă nobilă, cu epitetul "de Dolha şi Petrova", al cărei nume a fost schimbat din "Filipciuc" în "Filipaşcu", cărturarul maramureşean poate fi considerat drept continuatorul cel mai erudit şi mai harnic al lui Ioan Mihaly de Apşa, ale cărui Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV (1900) au stat în bună măsură la temelia volumului de faţă. Despre Alexandru Filipaşcu şi familia sa, îngrijitorii ediţiei - fiica şi ginerele lui - au adăugat câteva precizări biografice ce merită a fi citate pentru cunoaşterea figurii acestui remarcabil istoric şi genealogist uitat: "El este doctor în filozofie la Roma, doctor în teologie la Lemberg (Lwow), profesor de religie, primarul Sighetului între 1933 - 1938, autor al primei istorii a Maramureşului premiată în 1941 de Academia Română, între 1943 - 1947 şef de lucrări la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane, între 1948 - 1952 profesor de istorie la Institutul Teologic Cluj, mort la Canalul Dunărea - Marea Neagră. Copiii săi sunt: Livia, pictor scenograf, căsătorită cu Ion Piso, şi Alexandru VIII (n.1937) Filipaşcu, doctor în biologie (tatăl lui Marius Filipaşcu inginer, n.1957 şi al Ligiei profesoară, căsătorită cu preotul D.Tomoiagă" (p.95). Alexandru Filipaşcu junior a urmat vocaţia de om de litere a tatălui său. A publicat în 1986 la aceeaşi editură - Dacia -, un roman cu caracter autobiografic intitulat Salonul, în care apare mult din Maramureşul nobiliar, "cu gheparzi şi lei", pentru a cita o formulă din carte.

Revenind la Enciclopedia lui Alexandru Filipaşcu senior, după cum este precizat în Notă asupra ediţiei, "materialul care a stat la baza manuscrisului reprezintă rezultatul cercetărilor unui sfert de secol ââa câtorva vagoane de documente>>, după cum afirma însuşi profesorul, în primul rând în arhiva oraşului Sighet..." (p.XXXIV). Volumul cuprinde notiţe istorico-genealogice pentru 457 familii nobile maramureşene, despre care, în cuvinte puţine, sunt comunicate informaţii numeroase legate de data înnobilării, evoluţia istorică şi membrii reprezentativi. Cine se va ocupa de-acum încolo de istoria Maramureşului şi nu numai, hotărât nu va putea ignora tezaurul de date din această lucrare.

Multe sunt lămuririle genealogice pe care le putem afla aici. De pildă, o întrebare care frământă de multă vreme pe autorul rândurilor de faţă este legată de originea familiei Moisil din Bucureşti, care a fost considerată - foarte probabil eronat - în unele lucrări ca fiind legată de spiţa nobilă Moiş de Biserica Albă (sat în Maramureşul de nord, astăzi în Ucraina). Răspunsul pertinent poate fi găsit în Enciclopedia lui Alexandru Filipaşcu: "Familia MOISIL de BERBEŞTI (de BARDFALVA) ş?ţ. Descinde din familia Moiş de Berbeşti având aceeaşi origine veche românească. La 1758 este consemnat Dorofte Moyszili în Maieru. Fiul său Syzrdje/Sergiu/ se mută în Şanţ (Rodna Minora). Fiul său Vasile, preot între 1761 - 1811 este tatăl lui Grigoraş învăţător şi al lui Vasile II preot între 1812 - 1850. Acesta are doi fii Iacob şi Grigore, ultimul fiind vicar al Năsăudului între 1859 - 1890, întemeietorul liceului grăniceresc din Năsăud ş?ţ. El este tatăl profesorului Iuliu Moisil, născut la 1859, doctor în filozofie, membru de onoare al Academiei Române" (p.176). Este curios faptul că nu sunt amintiţi şi urmaşii bucureşteni ai vicarului Grigore Moisil, bunicul cunoscutului numismat Constantin Moisil, tatăl matematicianului Grigore Moisil. Cercetări pe care le-am întreprins cândva în cimitirul de la Năsăud m-au pus pe urmele acestei interesante filiaţii.

Relevanţă istorică şi culturală mai largă are şi articolul despre familia Chindriş alias Balea de Ieud din care coborau Mureşenii. Datele prezentate de Alexandru Filipaşcu vin să întărească şi să completeze pe cele date la iveală de regretatul Mircea Gherman de la Braşov, descendent al familiei Mureşianu şi fost custode al casei memoriale din Piaţa Sfatului. Membrii spiţei Chindriş de Ieud, cu nobleţea recunoscută în 1752, au peregrinat prin întreaga Transilvanie. Este interesant că în acest articol se regăseşte fără fisuri întreaga filiaţie a Mureşenilor: "în sec.XVII Iacob din Biserica Albă emigrează în Ardeal împreună cu fiii săi: Ivan, Văsuc şi Ioan. Primii doi se stabilesc în Rogoz, al treilea în Boiereni (Boerfalva) (?). La 1866 existau în Suciu şase familii din descendenţii lui Ivan şi Ioan. Văsuc al lui Iacob se mută în Jucul Român/Cluj, unde fiul său Lupu moare la 1718. / Ioan fiul acestuia se mută în Mintiul Gherlei şi adoptă patronimul Mureşan, nume păstrat de descendenţii săi. Ioan are doi fii: Nicolae morar şi Ştefan. Vasile, fiul lui Nicolae se stabileşte în Aluriş. El este tatăl lui Alexă, Vasile şi Teodor, stabiliţi la Bistriţa. Descendenţii lor sunt renumiţii Mureşeni din Bistriţa, Nimigea, Rebrişoara şi Ienciu de Câmpie. Teodor din Bistriţa este tatăl lui Andrei Mureşan, autorul imnului din 1848 ââDeşteaptă-te Române>>. Preotul Ioan Mureşan, din Rebrişoara/Năsăud, este tatăl ziaristului Iacob Mureşan, cel care a lansat dansul ââRomana>>" (pp.143-144). Enumerarea descendenţilor Mureşeni continuă dovedind vitalitatea acestui rezervor de intelectualitate şi de patriotism care a fost nobilimea maramureşeană.

O altă revelaţie a cărţii vine din genealogia haiducului Grigore Pintea a cărui obârşie nobiliară aruncă o anumită lumină asupra vieţii sale. El provenea din familia Pintea de Budeşti, atestată documentar prima dată în 1494. Familiile Dunca de Şieu, Iuga de Sălişte, Lazăr de Purcăreţ şi Apşa de Jos, Vancea de Onceşti, ca şi multe altele, s-au ilustrat în politica şi cultura atât a Maramureşului, cât şi a Vechiului Regat.

Caracterul aparte al Maramureşului, arta sa puternic individualizată, nu pot fi înţelese fără a lua în considerare fenomenul social al nobilimii "în opinci", conservatoare şi mândră de vechimea ei. Este cunoscut faptul că adeseori celebrele porţi maramureşene exprimau statutul nobiliar al locuitorilor gospodăriei respective. în concluzie, publicarea Enciclopediei lui Alexandru Filipaşcu trebuie salutată ca un eveniment istoriografic, precum şi ca unul de mai largă respiraţie culturală.