Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Istorie şi literatură de Cornelia Ştefănescu


Istoria noastră n-a fost sau a fost rău scrisă până acum", iată raţionamentul şi emoţia lui Nicolae Bălcescu, expuse în introducerea lucrării sale Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Descopăr în cuvintele cu care îmi deschid cronica de faţă preocuparea constantă a lui Nicolae Bălcescu de a aduce lumină acolo unde istoricii, după opinia sa, au greşit. În faptul de a nu fi văzut decât "lupte de pretendenţi la tron" şi de a fi pierdut tocmai esenţa, "principiul şi interesele ce fiecare pretendent reprezintă." Altfel spus, că fiecare s-a arătat sensibil numai la vibraţia pasională a evenimentului, fără să identifice în spatele acestuia sâmburele care l-a generat, pentru ca reconstituirile să ducă, în urma contactului cu realitatea, la îndreptăţite judecăţi de valoare.

Pretutindeni, în text, spusă direct sau numai subînţeleasă, ideea de bază a lui Nicolae Bălcescu este că se simte investit cu "misie istorică". Drept urmare, consideră o primă datorie a lui însuşirea sistematică a fondului documentar al arhivelor şi cu observaţiile culese din ele, izvoare reci şi exacte, să scrie ca un moralist obiectiv. Trăsătura nu anulează însă altele, care aparţin omului pasionat, liric şi retoric, concepând o lucrare a perspectivei: "această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare", scrie, cu gândul la ţară, în slujba căreia se pune.

Comentatorii operei lui Nicolae Bălcescu, dacă ar fi să numesc doar pe cei ale căror texte au fost reproduse în ediţia de faţă, V. Alecsandri, Al. I. Odobescu, M. Eminescu, N. Iorga, Ovid Densuşianu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Paul Cornea, N. Manolescu recunosc în etape şi în registre diferite de participare afectivă, calităţile scriitorului. Până şi mai criticul G. Călinescu, al cărui text nu este inclus printre "referinţele critice" ale ediţiei, îi recunoaşte lui Nicolae Bălcescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, "un răsuflet regulat de desfăşurare epică", în comparaţie cu arta portretistică a lui Voltaire din Histoire de Charles XII.

Citită azi, detaşat de alunecările spre hiperbola triumfalistă şi transfigurările moralizatoare, lucrarea este depozitară a evenimentelor importante, dintre 1593-1601, "anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie." Compusă din cinci "cărţi", lucrarea este desfăşurare de fapte viu materializate prin două momente cheie, Călugăreni şi Mirăslău, Servagiul, cu un conţinut axat pe "robirea ţăranului", idee asupra căreia a întârziat autorul, în sumarul general, totul marcat de simbolicele idealuri Libertatea naţională şi Unitatea naţională. Cronologia este exactă, cum se desfăşoară pe un pământ brutal discriminat de o istorie potrivnică, prin însăşi aşezarea sa geografică. Tragicul cărţii stă în chiar succesiunea evenimentelor, iar evenimentele sunt ţesătură potrivită din comportamentul protagoniştilor. Istoria lui Mihai-Vodă Viteazul; în viziunea lui Nicolae Bălcescu, are merite literare. Este o întreţesere de notaţii scurte. Aglomerări de imagini, ieşite din urziri şi comploturi, din jaf, pustiire, răzbunare, trufie, iscusinţă, trădare, superstiţii, semne, prevestiri. Totul se concentrează pe mişcare, pe spectacolul violenţei şi al concupiscenţei, amestec de instincte şi ticluiri, de descătuşări individuale culese din documente. Este uimitoare capacitatea lui Nicolae Bălcescu de a însufleţi datele documentelor. De exemplu, scena urmăririi lui Sinan-Paşa de către Mihai, la Călugăreni. Cursul descrierii este sustinut pas cu pas de datele oferite de istorici străini şi cronicari români cu numele şi titlurile operelor, înscrise în spaţiul subsolului. Lucrarea nu este doar o carte document, ci o fantezie ieşită din documente. O goană mai curând după moarte decât după viaţă. Spaţiul nu permite citarea atâtor scene legate de legile războiului, ori de ramificaţiile povestirilor, toate având resurse obiective în realismul notaţiei. Că de aici se ajunge la exaltări, este adevărat, numai că ele nu afectează substanţa viu colorată local, planul observaţiei, al evidenţelor şi al raporturilor dintre fapte şi lucruri. Un amănunt aş ţine să nu-l pierd din vedere: că Mihai, deşi ar trebui să fie programatic simbolic, el nu apare ca un invincibil. Noi îi cunoaştem sfârşitul tragic, dar din descrieri, personajul nu este de plâns. Trece şi el prin toate fazele slăbiciunilor omeneşti. Cunoaşte înălţări şi căderi, tensiuni şi deprimări. Armata lui cunoaşte efectul uzurii luptelor, al dezbinării. I se poate constitui un inventar al nelegiuirilor. Totodată, sub flamura cuprinzătoare a ideii unirii, oştenii fac gesturi, din care poporul, prin poezia lui, transfigurează realitatea în legendă. Istoria concepută de Nicolae Bălcescu este o carte divers populată. Deşi în centrul acţiunilor este Mihai, el nu este unicul protagonist interesant. Alexandru Vodă, Murad al III-lea, Rudolf al II-lea, Sigismund Bathori, ca să numesc doar o infimă participare la viaţa epocii, se constituie într-un amalgam subtil de mit şi adevăr.

Dar să nu pierdem din vedere, luaţi de vârtejul evenimentelor şi de vitalitatea oamenilor care le transfigurează în artă, cuceritor, că, de fapt, avem dinainte o ediţie şi că ea reproduce "corect şi fidel" manuscrisul autorului, aflat în Biblioteca Academiei Române, la cotele 77, 78, 79. În acest caz, ne rămâne să urmărim textul pe două direcţii. Prezenţa lui Nicolae Bălcescu, necontestat om de ştiinţă, care aduce în subsolurile cărţii sale atenta şi variata sa informare, confirmând portretul făcut de V. Alecsandri, "cititor de vechi cărţi", pretutindeni unde îl întâlnise, în ţară, în Franţa şi Italia. Chiar şi în biblioteca închisorii din incinta mânăstirii Mărgineni (Prahova), ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino. "Eu mi-am început viaţa intrând în puşcărie pentru revoluţie, şi închisoarea obligă ca şi nobleţea." Aşa aflăm unde a consultat Nicolae Bălcescu două scrisori despre arta militară al căror autor este Basta. Una la Biblioteca de la Sf. Sava din Bucureşti, "împodobită cu un portret al lui Basta" şi alta găsită la Biblioteca Naţională din Paris. Bălcescu, cucerit de precizie, verifică numărul oamenilor armatei turceşti, tătare, al oştenilor lui Mihai, până şi al morţilor din mormintele de lângă Aiud citând analişti turci, italieni, maghiari, germani; verifică numele lui Mustafa-Paşa, cum apare la Walther (Ahmed-Paşa), la Istvanfi (Hafis-Paşa) în timp ce cronicile româneşti, turceşti şi italieneşti îl numesc Mustafa. Pune faţă în faţă comentariile diferite asupra aceluiaşi subiect: Esprinchardt, Montreux, Frachetta şi D'Ambry, fiecare cu pagina la care poate fi consultat. Transcrie documentele în original, în franceză, greacă, latină, italiană. Reproduce, în note, portretul făcut de Sagrado lui Mahomed III, în care o favorită, mângâindu-l, îi spune cruntul adevăr că, deşi născuse 50 de feciori şi fete, "în zadar se osteneşte, căci nu naşte oameni spre a lăcui lumea, dar spre a impopula mormintele."

A doua cercetare priveşte activitatea editorului, care are sub control întregul text. Activitatea sa porneşte de la simplu către complicat şi complex. Intervine, corectând în text, dar reproduce în subsol forma greşită din manuscris; corijează nume când, dintr-o scăpare de condei sau poate confuzie (greşeala se repetă), Bălcescu scrie în loc de "Doamna Stanca" soţia lui Mihai, "Doamna Florica" în realitate fiica voievodului, "Munţii Alpi", în loc de "Carpaţi", localitatea "Piatra", în loc de "Baia"; semnalează lipsurile, cât şi fragmentele tăiate de autor cu creionul, autorul fiind într-o neobosită verificare. Reproduce în subsol prima redactare a câtorva descrieri, printre care pasajul despre lupta de pe câmpia Keresztes a lui Geafar-Paşa cu armia creştină, condusă de arhiducele Maximilian. Importantă este intervenţia editorului, când completează titlul lui Mircea cel Bătrân, pe care îl transcrie după hrisovul adus de Fotino, deoarece, Nicolae Bălcescu uită să-l mai treacă, deşi îşi propusese a-l cita. Cu acest fel de intervenţie, munca editorului egalează cu o cercetare ştiinţifică. Cu o deosebită siguranţă, Andrei Rusu reproduce după A. Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru Români, textul istoricului Walther, autor al unei biografii a lui Mihai Viteazu, care laudă aplecarea la învăţătură a lui Pătraşcu, fiul cel mare al lui Mihai, omis de Nicolae Bălcescu. Editorul transcrie titlul şi "complimentul" în versuri, în latină, cât şi în traducere. La fel, completează scăparea lui Nicolae Bălcescu, atunci când acesta scrie "Vezi în textul notelor", fără a-şi mai respecta intenţia, reproducând versurile lipsă după o gravură de Aegidius Sadeler, aflată în Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române, cât şi traducerea versurilor.

Însuşindu-şi îndemnul lui Nicolae Bălcescu: "Să dăm ochire acestor evenimente", Andrei Rusu, cu experienţa sa îndelung aplicată pe manuscrise, responsabil editor şi textolog, a readus în conştiinţa românilor, o lucrare importantă şi ca informare, şi ca expresivitate artistică, şi cu atât mai mult ca simbol şi mărturie a idealului înfăptuit de Mihai Viteazul. Aportul lui Nicolae Bălcescu este definitiv pus în valoare ştiinţific prin această valoroasă ediţie.