Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Istorie şi metaforă de Daniel Cristea-Enache

Cititorii din ultimele promoţii au în legătură cu proza lui Fănuş Neagu o imagine pe care scriitorul însuşi a dorit s-o impună, dar care suportă corecţii sub unghi cronologic. Bine cunoscut, azi, pentru scrisul său metaforizant şi poematic, exotic în conţinut şi înflorind la nivelul expresiei, cu o popularitate sporită şi de intrarea în arena gazetăriei sportive, prozatorul "şaizecist" şi-a creat un stil inconfundabil - căruia numeroase cărţi, articole şi interviuri îi poartă amprenta. Un stil ce a ajuns să-şi subordoneze, într-o măsură semnificativă, limbajul personajelor şi faptele lor, tematica şi chiar structura bucăţii de proză, devenind o entitate de sine stătătoare şi făcând "legea" pe întinderea paginii.

Cum observa Eugen Negrici, frazele lui Fănuş Neagu sunt "de o uluitoare concreteţe, comparabilă poate doar cu aceea din proza lui Arghezi", şi ele "conţin, şi atunci când sunt foarte scurte, mari aglomerări de obiecte şi fiinţe înecate într-o pletoră de însuşiri potenţate metaforic. Mai mult, s-ar zice că superfetaţia aceasta halucinantă, amazoniană este invers proporţională cu spaţiul în care are loc. Ea ne aminteşte întrucâtva de voinţa imaginativă şi de stăruinţa iconarului de a împodobi până în margine, feeric şi naiv, îngusta suprafaţă de sticlă, exploatată ca un răzor de om sărac".

Fie că reprezintă o contrapondere la proza realist-socialistă, cu schematismul ei ideologic şi limbajul pe cât de înflăcărat, pe atât de conformist, fie că se subsumează unei anumite concepţii a autorului, care ridică barierele şi şterge graniţele dintre proză şi poezie, cert este că formula lui Fănuş Neagu a devenit, în timp, susceptibilă de manierism. Abia în Amantul Marii Doamne Dracula, roman apărut în 2001 şi având ca protagonişti un cuplu de tristă memorie (Nicolae şi Elena Ceauşescu), scriitorul şi-a diluat metaforismul şi a reintrat în logica specifică genului epic: obiectivitate a reprezentării, personaje consistente, conflict bine structurat. El tinde, astfel, să facă joncţiunea cu proza sa de tinereţe, de o originalitate profundă, nu decorativă, şi care l-a impus, în anii '60, în rândul celor mai importanţi scriitori români postbelici.

Nuvela Acasă, din volumul Vară buimacă (1967), se plasează la această cotă valorică înaltă. Descripţiile scurte şi pregnante, dialogul impregnat de individualitatea locutorului, de felul său de a fi (exprimat prin felul de a vorbi), acumularea de tensiune dramatică şi descărcarea ei în "scurtcircuitul" produs prin moartea bătrânei: toate acestea indică o remarcabilă stăpânire de către autor a mijloacelor compoziţionale. Construcţia unei nuvele este diferită de cea a unui roman şi, poate, mai dificilă. Ea nu solicită, într-adevăr, acel simţ arhitectonic ce organizează o materie epică bogată, dar presupune o concentrare a conflictului şi o circularitate a textului destul de greu de obţinut în condiţia în care efectul de naturaleţe nu trebuie nicidecum pierdut din vedere. Nuvelistul, spre deosebire de romancier, nu-şi permite luxul de a se îndepărta de la linia ce-i vertebrează paginile; iar, pe de altă parte, el nu poate lucra cu acest fir la vedere. Altfel spus, nuvela evoluează pe un tipar, cu aerul că nu o face - şi abia la final, o dată cercul închis, cititorul realizează că proza nu se putea încheia decât în felul respectiv. Un cunoscător şi teoretician al artei dramatice afirma că, într-o piesă bună de teatru, cu pistolul pe care-l vedem în actul I cineva va fi împuşcat, în actul al III-lea. Nuvelele şi, în general, bucăţile de proză scurtă se organizează într-un mod analog.

La o a doua lectură, mai avizată, se pot descoperi în proza lui Fănuş Neagu numeroase elemente de semnalizare, indicii luminând, intermitent, deznodământul. În propoziţiile şi frazele aparent neutre sunt topite, savant, sugestii şi prefigurări ale finalului, precum şi aluzii, mai greu sau mai uşor de înţeles, la o anumită stare de lucruri din contexul istoric dat. Fără datarea întâmplărilor şi fixarea între borne temporale a fundalului istoric, aproape nimic nu se poate înţelege din această povestire a unei întoarceri. Căci nu este o "simplă" întoarcere acasă. Ne aflăm în primii ani de după instalarea comunismului în România, anii naţionalizării şi ai colectivizării forţate, iar casa în care se întorc, după cinci ani de zile, bătrâna şi nepotul ei abia ieşit din adolescenţă arată - prin chiar noul său aspect, datorat funcţiei pe care o îndeplineşte în prezent - în ce fel au "evoluat" lucrurile. Locuinţa le-a fost confiscată proprietarilor de drept, iar aceştia au ajuns, din satul de pe malul Buzăului, tocmai în Maramureşul de la celălalt capăt de ţară.

O bejenie datorată tot unui soi de năvălitori, de o cruzime comparabilă cu a celor din secolele trecute. Diferenţa este că aceştia acţionează mai sistematic, cu un spor de eficacitate şi din interiorul hotarelor strămoşeşti. Deşi lumina comunismului vine de la Răsărit, unde se află Uniunea Sovietică, aplicarea practică a noii ideologii se face cu forţe autohtone, regionale, locale, la nivelul fiecărui sat. Deposedarea brutală a ţăranilor "chiaburi" de pământul, animalele de muncă şi casele în care s-au născut este o tragedie colectivă figurată, aici, prin drama unei familii. Autorul nu-şi poate duce gândul până la capăt (volumul lui Fănuş Neagu a apărut în 1967, într-o perioadă de liberalizare a regimului, dar în care nu se puteau depăşi, totuşi, anumite praguri ale devoalării adevărului), însă el lasă în text suficiente indicii pentru cititorul atent. Tânărul abia liberat din armată şi care îşi poartă pe figură întreaga frăgezime vulnerabilă ("capul acela frumos, de lup tânăr, frumos dar nu şi puternic, puţin prea fraged în frumuseţea lui sălbatică") nu este atât de energic precum bătrâna, femeie dintr-o bucată, imperativă, mai ales atunci când se află în faţa casei sale. Chiar dacă (sau mai ales pentru că) aceasta i-a fost luată cu japca şi transformată în Sfatul Popular: "- Să-l întreb cine-i preşedintele, zise Eremia, dar bătrâna îl opri. - Intrăm aşa, porunci ea. E casa noastră".

Dar "casa noastră" s-a schimbat, şi toate modificările ce se pot observa la o primă ochire sunt pe această direcţie a oficializării, impersonalizării unui spaţiu privat. Casa în care bătrâna a născut nouă copii şi unde nepotul ei a deschis ochii pe lume s-a transformat acum într-o instituţie golită de intimitate. Potcoava fixată pe treapta de la intrare, pentru a purta noroc, a fost smulsă de noii diriguitori (căci materialismul dialectic nu admite superstiţiile). Bătrâna se îndoaie de şale, mângâie cu palma locul rămas gol şi trece mai departe. Înăuntru, pe cei doi îi izbeşte un puternic miros de motorină, cu totul străin de casa lor, aşa cum o ştiau din memoria olfactiv-sentimentală. Cele patru uşi au acum numere. Instituţie serioasă! Barometrul arată şi el jalnic, fiindcă fierarul a încercat să facă din el un cântar. În locul patului, unde femeii i-au zăcut şi i-au murit patru băieţi, se află acum o ladă de fier.

Toate aceste diferenţe, percepute de cititor prin ochii bătrânei venite să moară, indică nu numai sensul unei drame personale, ci şi cursul istoriei mari. În fapt, drama acestei familii (ca şi a altora) vine din caracterul implacabil cu care Istoria trece peste vieţile şi destinele unor oameni, fără altă vină decât aceea de a exista. Prozatorul se dovedeşte sensibil la această temă, gravă, a dislocării la propriu şi la figurat a individului, abordând-o în mai multe rânduri şi în diferite registre. Aici, circularitatea povestirii se realizează prin însuşi cercul făcut de bătrână, care se întoarce, cu încăpăţânare, în punctul de unde a fost izgonită, pentru a închide ochii în casa ei. Primarul îşi pierde repede aerul ironic-oficial şi, intrat în panică, îşi varsă furia pe tânărul cu cap frumos, "de lup tânăr".

Toată povara vechilor şi noilor întâmplări, a morţii bunicii sale, apasă de acum pe umerii acestuia. Însă, mai importantă în economia simbolică a povestirii este mişcarea de flux istoric şi reflux omenesc. Esenţial este faptul că, până la urmă, dreptatea se face, într-o formă sau alta. Fără articulări didactice şi mesaje moralizatoare, nuvela Acasă transmite mai mult decât spune efectiv, lărgind cadrul faptic propriu-zis printr-unul de bogate semnificaţii: istorice şi sociale, morale şi psihologice. E semnul distinctiv al literaturii adevărate.


Fragment dintr-un studiu mai amplu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara