Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Istorie literară cu intermitente de Z. Ornea




Dl. Liviu Leonte este un istoric literar iesean care si-a legat numele de realizarea editiei critice Costache Negruzzi. A procedat prin lungi pauze ăntre volume. Dar, finalmente, a ajuns la capătul ei, fiind si autorul unei bune, solide monografii despre creatorul nuvelei Alexandru Lăpusneanu. Am comentat unele dintre volumele acestei monumentale editii si depun mărturie, ăn perfectă cunostintă de cauză, că e o ănfăptuire stiintifică remarcabilă, ăncăt, la acest capitol, dl. Liviu Leonte si-a făcut exemplar datoria. Poate că dacă toti istoricii literari i-ar fi urmat pilda am fi stat, azi, bine la capitolul editii critice si nu cu carul ăn drum, cu editii neăncheiate si ăn unele cazuri (de pildă, Arghezi) nici măcar ăncepute. Paralel cu editia C. Negruzzi si monografia despre acelasi scriitor, dl. L. Leonte a scris, cu mari intermitente, despre autori, fenomene literare sau publicatii, propunănd puncte de vedere demne de retinut. Si, probabil, faptul că au rămas ăn revistele vremii nu le-a oferit posibilitatea ca ideile de aici să circule. La aceasta as adăuga imediat că practicarea istoriei literare prin mari intermitente a contribuit, cu sigurantă si ea, la acest inexistent ecou de presă si de public. De curănd, autorul nostru si-a adunat studiile si exegezele ăn volum, pe care l-a intitulat modest si alb Scriitori, cărti, reviste, purtănd date ăn limitele deceniului optzeci (cel mai extins studiu, despre Viata Românească ăn perioada interbelică, fiind din 1989). Dar am găsit si succinte dar dense exegeze din anii nouăzeci. Recitite sau citite ăntre copertile volumului, unele dintre aceste studii capătă brusc relevantă, dovedind finete analitică, informare si riguros spirit critic. Vetustetea e, aici, o prezentă rară si nesemnificativă. Că dl. Leonte se dovedeste a fi, ăn dezbaterea despre Căntarea României, partizanul opiniei că autor ar fi fost, totusi, Al. Russo, la sfărsitul unei perioade (studiul e datat 1981) este ăn firea lucrurilor. Optiunea pentru Bălcescu autor al poemei, sustinută cu fervoare de dl. N.A.Ursu prin anii saizeci-saptezeci, iscănd aprinse polemici si controverse, a sfărsit fără glorie, mai toti istoricii literari inclinănd azi spre ipoteza Al. Russo. De remarcat, tot din anul 1981, (an foarte fecund ăn laboratorul autorului nostru) sănt studiile despre Dinicu Golescu si ardentul Ionică Tăutu. Mărturisesc că m-a frapat si m-a interesat studiul despre Creangă, modern prin analiză si calitatea opiniilor. Istoricul literar are dreptate cănd demonstrează că nuvela Mos Nechifor Cotcariul e o capodoperă a stilului aluziv si că Malca este campioana simulării ăn această remarcabilă nuvelă, neprizată bine, cum se stie, la Junimea (inclusiv de Maiorescu care ăl sfătuia pe Iacob Negruzzi să nu o publice ăn Convorbiri literare), socotită a fi o corosivă de-a lui Creangă, odată ăn plus. Nuvela va fi apreciată la valoarea ei mult mai tărziu de Călinescu, Vianu, Vladimir Streinu, distingănd aici jovialitatea si ironia, citănd, ăn sprijin, teoreticieni literari notorii mai noi. Un studiu (articol?) concentrat din 1984 reia ăn discutie opera de istoric literar a lui N. Iorga. Cum se stie, ea este putin pretuită poate si datorită lui G. Călinescu, care, ăn Istoria literaturii, scrisese celebra apreciere că "dincolo de Renastere rămăne un rătăcit". Asta voind să spună că valabilă ar rămăne numai Istoria literaturii române ăn secolul al XVIII-lea. E drept că dintre cele trei istorii ale literaturii iorghiste (la care se cuvine să adăugăm mica Introducere sintetică din 1929) cea dintăi, pomenită fără titlu si de G. Călinescu, e cea mai rezistentă. Si dacă cea despre secolul al XIX-lea mai prezintă, totusi, interes (desi scriitorii nu sănt tratati monografic), cea despre perioada modernă, chiar 1936, e de o cecitate sămănătoristă compactă, nimic de aici neputănd fi retinut decăt, poate, ca necesitate de disociere polemică. Si, totusi, are dreptate dl. Liviu Leonte, istoria lui Iorga despre secolul al XIX-lea o regăsim, adesea, ca model posibil ăn Istoria lui Călinescu. E un paradox uneori ăntălnit ca o operă refuzată să fie, totusi, utilizată, poate inconstient, de cel ce a respins-o. Judicioase observatii ăntălnim pe marginea importantei debutului lovinescian cu cele două volume din Pasi pe nisip (1906). Lovinescu a avut mare, real curaj să publice opinii antisămănătoriste ăntr-o perioadă dominată de suprematia lui N. Iorga. Mai ales că aici afirma si ideea că, de fapt, caracterul national al literaturii române nu e exclusiv determinat de inspiratia din lumea rurală, idee reluată, ăn 1906, si de Ovid Densusianu, mentorul simbolismului. I se reprosează nefondat lui Lovinescu ănnoitorul si unele opinii dogmatice. ăn schimb e relevat că "valoarea antitărănismului din Pasi pe nisip stă nu atăt ăn justificări teoretice căt ăn ampla operatie critică pe textele sămănătoristilor, cănd a ridiculizat fără drept de apel ăfalsitateaă si idilicul unei literaturi ăn afara realismului". Termenul final e desigur vetust si nepotrivit. Pentru că Lovinescu nu cerea respectarea canoanelor realismului, căt - prin idilism - carenta obiectivării. Iar Iorga n-ar avea deloc program (pentru că principiul national ăn artă e de cănd a apărut literatura modernă), lăudănd, fără discernămănt, scriitori inexistenti ("ăn comparatie cu dl. Vasile Pop, va spune Lovinescu, toti scriitorii sunt geniali") numai pentru stricta apartenentă la curentul sămănătorist, pe care ăl conducea autoritar. Lucide sănt opiniile critice despre modestia prozei lovinesciene, scurte analize (mai ales pe marginea romanelor Bizu si Mite) demonstrănd justetea aprecierilor. Judicioasă e opinia despre formula romanelor lui Camil Petrescu situată undeva ăntre lectia lui Sthendal si cea a lui Proust. As mentiona totodată adevărul a două observatii despre cartea lui Călinescu Principii de estetică. Anume că ea e un preambul la Istoria literaturii si că prezintă ciudătenia că ăntr-o carte de estetică, această stiintă e contestată de plano nu numai ăn polemica dreaptă cu M. Dragomirescu (despre care, adaug, Croce spusese, ăn 1936, că confundă estetica cu zoologia), dar si, implicit, cu Vianu si cu tot ceea ce ăntruchipa estetica.
Studiul cel mai amplu (peste saptezeci de pagini) si mai dens este, ăn volumul pe care ăl comentez, cel despre Viata Românească ăn perioada interbelică. E, nu e exagerat să notez, piesa de rezistentă a volumului. Aici dl. Liviu Leonte ăsi dă măsura convingătoare a capacitătii sale de analist al unei perioade a importantei, publicatii literar-culturale. Am citit ăn căteva rănduri, pentru exegezele mele, acest segment din istoria revistei iesene si pot depune mărturie, ăn cunostintă de cauză, că studiul e atent, judicios si, de aceea, bun. S-ar cuveni, ca de acum ănainte (pentru că, pănă acum, a rămas nestiut ăntre paginile vreunei publicatii academice) studiul acesta al d-lui Liviu Leonte să capete valoare referentială. Mai ăntăi as nota precizarea adevărată că din 1930 (deci cu trei ani ănainte de ăncredintarea conducerii către M. Ralea si G. Călinescu) revista se mută (administrativ si redactional) la Bucuresti, lăsănd Iasiul fără principalul ei factor cultural. Dar pănă ăn 1933 de revistă va continua să vadă, cu ultimele puteri, G. Ibrăileanu, desi rolul său de critic literar e estompat, locul său fiind nu ocupat ci ăncredintat lui Mihai Ralea. Aceasta chiar ănainte de 1930. Ralea scrie aici (ce-i drept cu impardonabilă intermitentă) despre cele mai notorii aparitii. Memorabilă e cronica lui Ralea, din 1927, la volumul Cuvinte potrivite de Arghezi, ăn care, ăn final, aprecia: "Nu există poet mare neăncadrat. Dl. T. Arghezi e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu ăncoace. Valori prea mari nu se pot clădi pe postamente de nisip". Apreciere curajoasă, negresit, si validată, apoi, de istorie, Arghezi fiind, cu sigurantă, cel mai mare poet al românilor din secolul al XX-lea. Numai că această curajoasă apreciere critică a lui Ralea avea precedent. De la război ăncoace, mult ănaintea aparitiei acestui volum de debut ăntărziat, aceeasi apreciere o făcuseră, ăn presă, ducănd o efectivă bătălie, N. Davidescu, F. Aderca si B. Fundoianu. ăncăt Ralea, ăn 1927, prelua numai un punct de vedere demult afirmat, conferindu-i ănsă autoritate. Dar pentru că veni vorba de Ralea critic literar e drept să se observe că laudă, de obicei, scrierile autorilor din constelatia Vietii Românesti (Jean Bart, Topârceanu, Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Brătescu-Voinesti, fireste G. Ibrăileanu) dar rosteste opinii partizanal negative despre romanul Hortensiei Papadat-Bengescu Concert din muzică de Bach (1927), numai pentru că prozatoarea abandonase, pentru "Sburătorul", cercul revistei iesene. Aceste adevăruri trebuiau spuse răspicat (si nu o face!) de autorul volumului pe care ăl comentez. Dar pănă ca Ralea să devină aici spiritus rector această functiune o exercitase din plin Ibrăileanu, cel căruia i se datorează (ămpreună cu D. D. Pătrăscanu) meritul de a fi reluat ciclul revistei ăntrerupt ăn 1916. Importante, ăn luările de atitudine ale lui Ibrăileanu sănt, desigur, eseurile sale despre apusul poporanismului si clarificările oarecum postume despre fizionomia acestuia. Va reduce poporanismul la categoria specificului national, pe care a continuat să o apere cătă vreme (un deceniu ăntreg) a mai scris ăn revistă. Din cauza acestui partizanat s-a războit nu numai cu Lovinescu (căruia i-a contestat, nedrept,valoarea, totusi exceptională, a Istoriei civilizatiei române moderne, acuzănd-o si de plagiat), dar si cu de el apreciatul Paul Zarifopol. N-a avut, ce-i drept, antene pentru poezia modernă (ceea ce se vede cu ochiul liber si ăn eseul lui cu acelasi nume). După cum istoria a invalidat opiniile sale exclusiviste despre postumele lui Eminescu, postulănd, ăn polemici de pomină, că publicarea lor ar fi o blasfemie. Dar, important lucru subliniat bine de dl. Liviu Leonte, Ibrăileanu a continuat să fie un consecvent apărător al democratiei (urmat ăndeaproape si, apoi, ăn continuare, de M. Ralea care a denuntat găndirismul ca orientare ideologică si diferite manifeste cu coloratură de extrema dreaptă), rubrica vestită a revistei "Miscellaneea" demonstrănd aceasta cu prisosintă. Si e meritul lui Ibrăileanu de a fi propus ănlocuirea termenului de rasă cu acela de popor. I-a fost dat acestui important critic literar, care s-a tot războit cu purismul ăn artă si ăn favoarea specificului national ăn literatură si artă, să fie autorul, ăn 1933, al romanului Adela, probabil cel mai bun roman de analiză psihologică din literatura română modernă. Mentorul prestigioasei, epocalei reviste s-a distins, astfel, o dată ăn plus si, cum se stie, strălucitor.

Liviu Leonte, Scriitori, cărti, reviste, Editura Cronica, Iasi, 1998.