Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Iubire, bibelou de marţipan de Angelo Mitchievici

Nevasta la putere
(Potiche, 2011)
Regia:François Ozon.
Cu:Fabrice Luchini, Catherine Deneuve, Gérard Depardieu.
Genul filmului: Comedie.
Durata: 103 minute.
Premiera în România:03.06.2011.
Produs de: Mandarin Cinéma.
Distribuit în România de: Independenţa Film.

Adaptare a piesei de teatru omonime realizate de Pierre Barillet si Jean-Pierre Grédy, filmul lui François Ozon este o comedie- palimpsest plasată în anii ’70, cu mai multe straturi care, pe măsură ce sunt demantelate ironic, schimbă natura comediei.
Ozon plonjează în universul familiei burgheze cu idealul ei de respectabilitate, cu spaţiul securizant pentru orice retragere strategică, întreţinând minciuna în beneficiul comodităţii, cultivând elegant superficialitatea. În cadrul familiei Pujol, încremenită într-o ordine patriarhală, rolurile par fixate odată pentru totdeauna. Colericul Robert Pujol (Fabrice Luchini) conduce o întreprindere de fabricat umbrele – suficient pentru a ne aduce aminte de Umbrelele din Cherbourg (1964) al lui Jacques Demy –, întreprindere care reprezintă dota soţiei sale, placida Suzanne Pujol (Catherine Deneuve), căreia în revine un rol decorativ. De aici şi titlul filmului, Potiche, nu tocmai simplu de tradus, de femeie-trofeu. Sastisit cu superioritate, Laurent Pujol (Jérémie Renier) studiază ştiinţele politice, agitând sloganurile devitalizate ale stângii şi afinitatea faţă de pictura lui Kandinski, pe care-l alătură lui Che Guevara în spiritul frondei şaizecioptiste. Joëll (Judith Godreche), fiica familiei, este de dreapta, are doi copii şi un soţ vagant ale cărui tot mai lungi absenţe sunt generatoare de anxietăţi. Scena cu care debutează filmul este exemplară: doamna Pujol face jogging prin parcul din curtea vilei într-un trening cu aspect proletar şi se opreşte cu graţie asupra rusticei apariţii a unei veveriţe şi a idilicei împerecheri a unui cuplu de iepuri. Exclamaţia sa este bemolul graţios al unei pastorale casnice reconstituite şi din preocupările doamnei pentru goblenuri alături de dulcegăriile lirice pe care le aşterne într-un carneţel. Kitschul cu parfum de rococo beatifică scenele domestice până la apariţia domnului Pujol, un mic tiran nevrotic încropit din imprecaţii atenuate matern de supunerea fără rest a doamnei Pujol. Soţul ultragiat de fiecare detaliu neconform cu spiritul său de ordine şi disciplină duce într-un clasic stil burghez o viaţă dublă, în sensul că secretara Nadège (Karin Viard) preia o parte din atribuţiile conjugale, de la sex la supică.
Dar calmele ecuatoriale ale existenţei burgheze sunt tulburate de alămurile sparte în cacofonii ale revoluţiei, în cazul de faţă sub forma minimalistă a unei greve, căci provincia nu acceptă excesele, ci cultivă conformismul. Robert Pujol este incapabil să trateze civilizat cu muncitorii, este luat ostatec şi salvat de soţia sa, care face apel la o veche dragoste din tinereţe, primarul de stânga, Maurice Babin (Gérard Depardieu). Babin îl eliberează pe patronul recalcitrant în baza iniţierii negocierii cu sindicatul, tensiunea explodează în familie şi, în urma unui preinfarct, Madame Pujol se vede nevoită să preia pentru o scurtă perioadă de timp prerogativele soţului şi să trateze cu proletariatul burzuluit. De aici încolo, Ozon începe să distrugă sistematic tabloul de onorabilitate al familiei burgheze jucând ironic pe cartea emancipării feministe a Suzannei Pujol. Aceasta se descurcă excelent în rolul de patron, amortizează iritarea muncitorilor vorbindu-le elegant, dar fără a le promite nimic, creşte şi diversifică producţia propunând şi colecţii avangardiste care poartă semnătura fiului cu simţ artistic aşa cum contabilitatea are de câştigat prin intervenţia lui Joëll. Din femme-potiche, în numai trei luni cât durează metamorfoza, Madame Pujol preia controlul asupra fabricii şi caută să-l elimine din cursă pe Robert Pujol, care se vede în postura de homme-potiche. Idila cu Maurice Babin se reaprinde puţin atât cât să-i confere doamnei Pujol sprijinul «politic» şi sentimentul puterii. Recâştigarea întreprinderii de către Robert Pujol cu concursul fiicei manipulate abil nu îngenunchează cruciada doamnei Pujol, care se decide să divorţeze şi să concureze pentru postul de deputat. Nu numai că îl înfrânge pe Maurice Babin, dar succesul prefigurează victorii răsunătoare pentru provincialul orăşel Sainte Gudule. În final, familia se regăseşte reunită, atât succesul cât şi insuccesul fiind contabilizate pozitiv.
Regizorul stăpâneşte foarte bine mecanismele acestui tip de comedie, şi am văzut în 8 femei (2002) un profil vaudevillesc foarte minuţios construit. Dincolo de aşteptatele întorsături de situaţie există totuşi un plus, ceva care provine aparent rezidual din supralicitarea unor convenţii. Transformarea spectaculoasă a lui Suzanne Pujol într-o femeie de afaceri este tot atât de puţin credibilă ca şi servitutea ei revoltătoare din care răzbate refrenul anemic al unei aspiraţii la schimbare atunci când recită împreună cu secretara sloganul greviştilor «Pujol-ras le bol». Abia cu istoriile de amor care ies la suprafaţă din discuţiile cu Maurice Babin putem surprinde prin fardul gros de ipocrizie şi respectabilitate o altă identitate a doamnei Pujol. Cu delicateţe, Suzanne Pujol extrage din cartea amintirilor anului 1952 câteva pasaje amoroase pentru a-l încredinţa pe Maurice că Laurent nu este fiul lui. Decupajul pe care-l face maliţios Ozon acestor aventuri este unul strict sexual. Răsturnată fie în iarbă, fie pe o canapea, fie cu şoferul anonim zâmbind prosteşte cu cricul în mână, fie cu avocatul de succes zâmbind superior, pe atunci proaspăt căsătorita doamnă Pujol deapănă nostalgic flash-back-urile erotice ale unei tinereţi zvăpăiat-frivole. La aceste tablouri în măsură să detoneze orice respectabilitate se adaugă rama blurată graţios a unui soporific moment sentimental pe malul mării cu tinerii însurăţei, Robert şi Suzanne, parte din albumul de familie burgheză. Copilul din flori, Laurent, nu-i aparţine lui Babin, aşa cum nu există niciun pericol ca Laurent să comită un incest dată fiind înclinaţia sa homoerotică pe care o reclamă gesticulaţia şi felul său de a se îmbrăca. Legătura pariziană cu fiica din flori a lui Robert este un paravan pentru o legătură homoerotică, însă asupra acestui aspect sesizat probabil de mamă, familia burgheză se instalează într- o convenabilă cecitate nu fără ca regizorul să ne facă cu ochiul. Nu poţi trece în filmul lui Ozon peste aluziile de o fină ironie la lumea politică, iar Suzanne se distinge matriarhal ca o caricatură a lui Ségolène Royale, candidata stângii la ultima confruntare electorală, aşa cum acest irascibil Robert Pujol provincializează grotesc un personaj precum Nicolas Sarkozy, mai ales când declară că pentru a câştiga mai mult trebuie să munceşti mai mult, unul dintre sloganurile preşedintelui francez în campania sa electorală. Dar aceste pişcături satirice sunt mai puţin importante prin referentul pe care-l evocă cât pentru o anumită viziune asupra lumii burgheze explorate în film. Dincolo de inconsecvenţa morală a «clasei» burgheze, puterea acesteia stă în fason, în ştaif, în morgă, în menţinerea poziţiei sociale cu orice preţ ceea ce reclamă şi menţinerea aparenţelor. La un moment dat, romanţiosul Babin îi propune naiv doamnei Pujol să divorţeze şi să se căsătorească cu el – s-ar zice că stânga stă sub umbrela inocen- ţei cu acest domn Babin –, iar aceasta invocă respectabilitatea ca expresie a minciunii conven- ţionale. Aventurile cu proletari virili sunt posibile atât timp cât ele nu devin fapt conjugal, iar doamna Pujol îşi menţine clasa din toate punctele de vedere. Când, rănit sentimental, Maurice o jigneşte, lăsând-o singură pe şosea, Suzanne Pujol intră în politică şi-i suflă postul de deputat. Discursul de învestire al doamnei Pujol după victoria în alegeri este magnific prin supralicitare demagogică. Proaspăta deputată se autodeclară o mamă a tuturor cetăţenilor micului orăşel care scandează în extaz «ma-man, ma-man!». Caragiale ar fi fost mândru de rizibilul pompieristic al unei astfel de scene pe care o asezonează onctuos şi interpretarea hitului „C’est bon la vie”. Remarcabile sunt decorurile şi costumele pentru care meritul le revine Katiei Wyzkop şi lui Pascaline Chavanne, iar pe acest fond burghez glamoros treningul sanculotist al doamnei Pujol străluceşte cu tot farmecul maliţios al contrapunctului. Filmul lui François Ozon deschide festivalul TIFF de anul acesta, festival care se anunţă spectaculos.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara