Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Iubire hollywoodiană la Dachau de Tudorel Urian

Şi - am îngheţat, probabil că am făcut pe mine - afară, într-un spaţiu deschis, pe un panou de lemn, un bărbat gol fusese străpuns cu ţepuşe de oţel. Nu putea să se mişte sau să ţipe, pentru că avea o tăietură adîncă la gît, probabil în locul în care-i fuseseră secţionate corzile vocale. Dar respira. Privea la propria cuşcă toracică. îi fusese spintecată şi i se vedeau plămînii, plini de spumă purpurie, umflîndu-se în contractîndu-se, ca şi cum ar fi fost disecat de viu. între plămîni, o inimă de un roşu întunecat continua să pompeze, mototolită, mică şi gata să cedeze. Pentru că nu putea să scoată un sunet, bărbatul clipea disperat, îşi rotea capul aproape retezat, iar ochii scrutau spaţiul din apropiere: Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!" Am citat un fragment la limita suportabilităţii din confesiunea Blankăi Davidovitch, din romanul non-fictiv al lui Petru Popescu, Oaza. Terifianta imagine este edificatoare pentru fundalul pe care se derulează delicata poveste de dragoste dintre tinerii Blanka Davidovitch şi Mirek Friedman (socrii din viaţa reală de azi a autorului), începută sub cele mai negre auspicii, în lagărul de concentrare nazist de la Dachau. Scris pe baza mărturiilor înregistrate pe bandă de magnetofon ale celor doi protagonişti şi a unei temeinice documentări a autorului asupra Holocaustului, romanul lui Petru Popescu are în primul rînd - dacă nu exclusiv - o valoare documentară. Literatura păleşte în faţa grozăviei istoriei, iar iubirea imposibilă dintre Blanka şi Mirek (deconspirarea relaţiei lor - pur platonice - în lagărul de la Dachau ar fi însemnat automat condamnarea la moarte a amîndurora) aproape că nu mai are relevanţă prin raportare la inimaginabila barbarie care se petrecea în spatele gardurilor din sîrmă, racordate la reţeaua de electricitate, ale lagărelor de concentrare. Fireşte, scriind o carte despre ororile Holocaustului, Petru Popescu nu calcă pe un teren virgin. Cărţile memorialistice ale supravieţuitorilor (la noi, cele ale regretatului Oliver Lustig), romanele lui Primo Levi şi Elie Wiesel (cărora li s-ar putea adăuga monumentalul roman al lui Alexandru Sever, Cartea morţilor), filmele documentare despre oroarea nazistă şi o serie de filme artistice (Procesul de la Nürenberg, Sophie's choice, Lista lui Schindler ) au făcut ca atrocităţile din timpul Holocaustului să nu mai fie astăzi un secret pentru nimeni. Cu toate acestea fiecare nouă apariţie editorială sau cinematografică pe această temă dă cititorului sau spectatorului o perpetuă stare de disconfort moral, materializată printr-o senzaţie dureroasă de strîngere a stomacului.

      Cum a fost posibil? Ce forţă malefică poate să sălăşluiască în sufletul unui om capabil să smulgă pruncul din braţele mamei sale pentru a-l expedia direct la camera de gazare? Cui şi la ce au folosit aceste demonstraţii de demenţă în stare pură? Cum au putut germanii, oameni recunoscuţi pentru spiritul lor raţional şi organizat, să se preteze la asemenea barbarii? Iată cîteva întrebări pe care le uităm adesea pentru a ni le reaminti, şocaţi, cu fiecare nouă mărturie din infernul unuia dintre cele două totalitarisme care au marcat istoria secolului abia încheiat.

      Revenind la cartea lui Petru Popescu prima întrebare care vine de la sine este în ce măsură aceasta este un roman în adevăratul înţeles al cuvîntului. întrebarea are sens cîtă vreme chiar pe prima pagină este reprodusă o fotografie de tinereţe a celor doi protagonişti, Blanka Davidovitch şi Mirek Friedman sînt specificate numerele cu care aceştia au fost înregistraţi în lagărul de la Dachau şi se face precizarea că textul se bazează pe mărturiile lor, înregistrate pe bandă de magnetofon. Este clar că avem de-a face cu un roman non-fictiv, înrudit, din acest punct de vedere cu celebrul Cu sînge rece, al lui Truman Capote. Dacă, însă, acolo relatarea faptelor era rodul investigaţiilor autorului, în cazul lui Petru Popescu este vorba despre întîmplări trăite chiar de oameni aflaţi în familia scriitorului, ceea ce presupune, cel puţin la modul teoretic, o mai profundă implicare partizană a acestuia. De ce, atunci, roman non-fictiv şi nu carte de interviuri? Pentru că autorul a optat pentru o formulă editorială mai cursivă, cu siguranţă mai vandabilă şi foarte probabil uşor ecranizabilă. în plus, titulatura "roman" permite asezonarea mărturiei brute cu elemente fictive şi judecăţi, ce ţin de talentul şi simţul estetic ale autorului, menite să confere farmec şi valoare literară operei. De altfel, pe parcursul cărţii, este, practic, imposibil de făcut o demarcaţie clară între gîndurile şi judecăţile autorului şi cele ale personajelor sale. Din punct de vedere tehnic romanul se construieşte din confesiunile întretăiate ale Blankăi şi ale lui Mirek. în mod sigur însă autorul transcrie în stil propriu aceste confesiuni. Se pune în pielea personajelor sale, retrăieşte cu mintea întîmplările relatate de acestea şi încearcă să reconstituie starea lor de spirit şi gîndurile cele mai intime din diversele momente ale acţiunii. Oarecum surprinzător, miza autorului nu cade - cum s-ar putea crede - pe relatarea ororilor din lagărele de concentrare naziste (chiar dacă, pînă la urmă, dată fiind duritatea lor extremă, acestea sînt cele care se impregnează mai durabil în mintea cititorului), ci pe viaţa interioară a celor două personaje. în permanenţă sînt avute în vedere gîndurile personajelor aflate adesea în răspăr cu evenimentele la care tocmai participă. Or, în această focalizare inversă (spre interior, nu spre un exterior ieşit din comun, fie şi în sensul rău al cuvîntului), talentul scriitorului este determinant. în momentul în care, după experienţele cumplite prin care a trecut, este eliberată de trupele americane, Blanka reflectează asupra libertăţii în termeni care ar putea fi foarte bine şi cei ai unei judecăţi retroactive a autorului: încercasem să-mi imaginez eliberarea. Mă aşteptasem la o imensă uşurare, la o transfigurare a tuturor lucrurilor: cerul, pămîntul, ceilalţi oameni, eu. Totul avea să fie transformat dincolo de recunoaştere. Dacă metamorfoza s-a produs, a durat atît de puţin, încît în clipa următoare nici măcar nu mi-am mai amintit-o". (p. 222) La tot pasul apar considerente asupra situaţiei din primele clipe ale tranziţiei de după război (romanul surprinde exact momentul capitulării Germaniei), care par a fi mai degrabă rodul analizei lucide a unui autor care scrie în zilele noastre decît impresiile "la cald" ale protagoniştilor. în climatul tulbure al primelor zile de după război se petrec drame cutremurătoare şi nedreptăţi strigătoare la cer. Foştii membri ai rezistenţei pragheze sînt arestaţi şi torturaţi de noii ocupanţi ruşi (Membri de frunte ai reţelei clandestine fuseseră arestaţi de MGB şi erau torturaţi acum la închisoarea Pankrac din Praga, sub bănuiala că fuseseră spioni englezi sau americani" - p. 233), în vreme ce mai mulţi înalţi ofiţeri nazişti, direct responsabili de crimele din lagărele de concentrare, erau făcuţi scăpaţi de americani (Deci cîţiva SS-işti, subofiţeri de armată şi Aufseherinnen-e au fost spînzuraţi, dar mulţi conducători mai înalţi, cum ar fi cei care hotărau care muncitori erau T şi care nu, au plecat liberi" - p. 261). Revelaţiile de acest tip par a fi mai degrabă rodul orelor petrecute de autor în bibliotecă şi în muzeul Holocaustului pentru informare, nu gîndurile spontane ale Blankăi, abia eliberată din lagăr. De altfel, în scurta sa Postfaţă, Petru Popescu recunoaşte că principala problemă în scrierea cărţii sale a fost stabilirea vocii narative: un flux de sinceritate emoţională dincolo de ficţiune, dar ridicîndu-se într-un fel la standardul literaturii. N-am găsit acea voce prin utilizarea unei anumite tehnici literare. Am urmat doar intriga pe care mi-o dezvăluiseră benzile, reacţionînd faţă de ea ca şi cum m-aş fi aflat în interiorul personajelor. Şi am continuat să sper că, la nivelul cel mai profund, această poveste vorbea în numele nostru, al tuturor" (p. 268).

        Oaza poate fi nucleul unui viitor succes hollywoodian de box-office. Povestea de dragoste dintre Blanka şi Mirek, este picătura de gingăşie din oceanul de ură al unui imperiu al morţii, menită să înlăcrimeze batistele în sălile de cinematograf şi, eventual, să îl propulseze pe Steven Spielberg spre un nou premiu Oscar. Mai ales că, spre deosebire de multe alte producţii cu o tematică asemănătoare, romanul lui Petru Popescu are parte de ceea ce s-ar putea numi un happy end (cei doi eroi se regăsesc şi rămîn împreună, dacă acest fapt mai poate fi numit happy-end-ul unei poveşti cu mii de victime care se derulează, în cea mai mare parte a ei, într-un lagăr al morţii din cel de-al doilea război mondial).

      Care este valoarea literară a unui roman precum Oaza ? în mod cert o astfel de carte este citită şi cîntărită după anumite standarde de cei care se trag din familii de victime ale Holocaustului şi după cu totul alte standarde de către cei care o iau drept literatură pur şi simplu. Pentru primii s-ar putea să fie un produs prea soft, pentru ultimii, prea hard. Unii ar putea crede că povestea de iubire (N.B. - reală!) diluează atrocitatea faptelor, alţii, dimpotrivă, că drama istorică a evreilor (N.B. - la fel de reală!) este un cadru excesiv de melodramatic pentru a pune în evidenţă o poveste de iubire. Combinaţia catastrofă umanitară vs. iubire este o formulă magică pentru succesul în cinematografie (vezi halucinantul succes de casă şi de critică al Titanic-ului), dar nu şi un semn al bunului gust în literatură. Unde situaţiile extreme (în fericire sau în nefericire) sugerează, de cele mai multe ori, un (prea) accentuat caracter tezist. Nu este şi cazul halucinantei istorii a Blankăi Davidovitch şi a lui Mirek Friedman care este, oricît de greu ar părea de crezut, un episod de viaţă adevărată. O viaţă care, în acest caz, a bătut şi filmul şi literatura.

      Romanul lui Petru Popescu, Oaza, nu este o lectură foarte plăcută. Chiar dacă este o carte care, prin construcţie şi stil, nu pune nici un fel de probleme cititorului, indiferent de pregătirea acestuia. Este o carte îndoliată, pe alocuri greu suportabilă, care provoacă durere şi un difuz sentiment de culpă celui care o citeşte. Chiar dacă acesta (şi nimeni din familia lui) nu are în mod direct vreo vină legată de Holocaust.

      Romanul lui Petru Popescu, Oaza, este un hap amar, dar necesar, pe care trebuie să-l înghiţim din cînd în cînd pentru a nu cădea pradă amneziei.

      Petru Popescu, Oaza. Amintiri despre dragostea şi supravieţuirea dintr-un lagăr de concentrare, traducere din limba engleză de Florin Sicoie, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2002, 270 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara