Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Ivan Klíma şi excursiile sale primejdioase de Libuše Valentová

Prozatorul, dramaturgul şi eseistul Ivan Klíma (născut la Praga, în 1931) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori cehi, atât în ţara sa, cât şi în străinătate: operele lui, traduse în 29 de limbi, au apărut în 31 de ţări. Biografia scriitorului a fost profund afectată de cele două regimuri totalitare ale secolului XX. Pe vremea Protectoratului german, copil fiind, fusese deportat, împreună cu părinţii şi cu un frate mai mic, în lagărul de la Terezín, organizat în interiorul fostei cetăţi Theresienstadt, înfiinţată cu două secole în urmă de împărăteasa Maria Teresa. Deşi majoritatea rudelor şi cunoscuţilor au murit la Auschwitz şi în alte lagăre, familia Klíma a supravieţuit condiţiilor inumane de la Terezín şi, după eliberare, în mai 1945, s-a întors la Praga.

Atras din copilărie de lumea poveştilor şi a cărţilor, tânărul Ivan Klíma se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii Caroline, lucrând după absolvire la diverse edituri şi reviste literare, unde va publica nuvele, eseuri şi piese de teatru. În cea de-a doua jumătate a anilor şaizeci, s-a angajat din plin, în calitate de redactor al faimosului săptămânal praghez Literární noviny, în critica regimului comunist iniţiată de cei mai însemnaţi intelectuali cehoslovaci, care va culmina cu revendicările din ce în ce mai pregnante ale "Primăverii de la Praga". După invazia trupelor sovietice din august 1968, deşi ar fi avut ocazia să emigreze, desfăşurându-şi activitatea timp de doi ani (1969-1970) ca "Visiting Professor" la Universitatea din Michigan, Klíma s-a întors în ţară, deşi devenise scriitor interzis, iar cărţile lui au fost scoase din toate bibliotecile publice. În acei ani grei de restalinizare, în Cehoslovacia a început să se formeze un nucleu de intelectuali disidenţi - cu aceeaşi soartă ca a lui Ivan Klíma - din care făceau parte personalităţi precum dramaturgul Václav Havel, prozatorul Ludvík Vaculík, scriitorul Pavel Kohout, juristul Petr Pithart şi alţii. Mulţi dintre ei îşi câştigau pâinea ca fochişti sau spălători de geamuri (Klíma a lucrat, o perioadă, ca măturator de străzi), nerenunţând însă la scris: ziare şi reviste clandestine, precum şi opere literare apăreau în ediţii de samizdat, din ce în ce mai numeroase şi mai reuşite din punct de vedere tehnic şi grafic, deşi erau copiate numai la maşina de scris.

Prozele lui Ivan Klíma din această perioadă reflectă, pe de o parte, tracasantele experienţe cotidiene ale autorului însuşi (de exemplu, volumul de povestiri Dimineţile mele vesele, publicat în samizdat în 1978, sau romanul Dragoste şi gunoaie, tot o ediţie de samizdat, din 1988); pe de altă parte, unele dintre ele oferă o profundă analiză psihologică a caracterelor confruntate cu absurditatea şi atrocitatea regimului totalitar (este vorba, în primul rând, de romanul Judecătorul de graţie, apărut la o editură din exil, în 1986). Abia din 1990, cărţile lui Ivan Klíma sunt publicate şi republicate fără interdicţiile ideologice ale cenzurii de altădată, aşa că cititorul ceh îşi poate completa, în sfârşit, imaginea despre acest povestitor talentat şi despre opera sa vastă şi variată, creată pe parcursul ultimelor cinci decenii.

Amintesc în acest context că scriitorul ceh devenit celebru nu este un necunoscut în mediul românesc, fiindcă în anul 1999 Editura Univers a publicat unul dintre romanele sale mai recente (postdecembriste, s-ar putea spune) - În aşteptarea întunericului, în aşteptarea luminii -, în traducerea Izabelei Voinea, cu o prefaţă semnată de Daciana Branea.

După părerea mea, pentru cititorii români, care şi-au făcut o primă idee despre scrisul lui Ivan Klíma, ar fi binevenit să cunoască acum şi ultimul său volum de povestiri, apărut la Editura Academia din Praga în 2004, intitulat Moje nebezpecné výlety, adică Excursiile mele primejdioase. De ce recomand cu atâta căldură ca din lungul şir al operelor acestui scriitor prodigios să fie tradusă în româneşte tocmai această carte? E simplu: sunt convinsă că cele 19 povestiri îl exprimă aproape în întregime pe prozatorul ceh (mă refer la biografia lui, la temele sale preferate şi la stilul lui inconfundabil), şi, pe deasupra, se citesc cu o plăcere pe care eu una

n-am mai simţit-o de destul de multă vreme, fiind obligată să citesc fel de fel de produse literare afişat postmoderniste.

Titlul volumului se referă la anumite "excursii" sau "călătorii aventuroase" nedorite, cum ar fi deportarea familiei în ghetoul de la Terezín, sau interminabilele interogatorii la care a fost supus tatăl autorului la sediul Securităţii. De fapt, aventura cea mai riscantă o reprezintă însuşi faptul de a te fi născut în secolul XX, plin de rău şi de violenţă.

Prima povestire, intitulată Luisa, evocă o lume aproape idilică dintr-o periferie pragheză, în care trăiau familii cehe alături de cele nemţeşti sau evreieşti, toate având practic acelaşi nivel social şi înţelegându-se între ele în limba cehă. Războiul şi instaurarea Protectoratului Böhmen und Mähren distruge idila, transformând vechii colegi de joacă în duşmani de nereconciliat. Fetiţa Luisa, originară dintr-o familie mixtă (mama fiind nemţoaică, iar tatăl ceh), îi zice într-o zi, pe un ton superior, micului Ivan, obligat de acum încolo să poarte o stea galbenă: "Nu mă mai joc cu tine pentru că sunt germană!" După trei ani şi jumătate, băiatul şi mama lui se întorc din lagăr şi, cu mari greutăţi, obţin permisiunea de a intra în vechiul lor apartament, ocupat între timp de un ofiţer SS. Cele două femei din vecinătate, Luisa şi mama ei (tatăl murise în timpul unui bombardament pe calea ferată), îi cer doamnei Klímová să spună un cuvânt bun despre ele funcţionarilor cehi, fiindcă le este frică să nu fie transferate în Germania cu alţi nemţi. Femeia care scăpase ca prin minune de la exterminarea de către nazişti, se răsteşte la vecină: "I-aţi omorât pe cei doi fraţi ai mei, mi-aţi ucis părinţii, habar n-am unde l-aţi transportat pe soţul meu! Pe mine n-o să mă emoţionaţi nicidecum şi nu înţeleg ce vreţi de la mine!" După plecarea lor, mama stă pe gânduri şi, peste o clipă, îi zice băiatului: "Poate n-o fi făcut rău nimănui. Numai că războiul e îngrozitor. Ar trebui să le ducem una dintre acele conserve militare pe care le-am primit adineaori."

Într-o suită de povestiri - Doamna Heda, Benjamin, Domnul profesor, Miriam, Vila din cartierul Troia şi Ore de poezie - autorul revine la ghetoul de la Terezín, despre care, lucru curios, până acum, în lunga sa carieră de scriitor, n-a scris aproape nimic. De data asta el devine din nou copil de 11-14 ani, incapabil să înţeleagă de ce familia sa a trebuit să plece în oraşul acela sumbru, de ce tatăl nu a rămas cu ei, de ce sunt cazaţi, cu mama şi cu frăţiorul cel mic, într-o veche cazarmă, pe două saltele, împreună cu treizeci de femei necunoscute. Privirea copilului alternează cu cea a omului matur care, pe de o parte, încearcă să-şi reamintească senzaţiile de atunci, dar, pe de altă parte, priveşte sinistrele întâmplări cu o anumită detaşare, cu o ironie abia perceptibilă şi cu multă delicateţe. "Frăţiorul meu nu avea decât trei ani, plângea întruna şi nu înţelegea deloc ce se întâmplă cu el. N-aş putea să spun cât am fost eu în stare să înţeleg, îmi amintesc însă că atât călătoria până aici, cât şi ciudata şedere într-o încăpere plină de femei străine, mi s-au părut de-a dreptul o excursie excitantă, poate uşor periculoasă. La urma urmei, şi contele Monte Christo a stat în închisoare, însă eu nu eram sigur dacă mă aflu într-o închisoare adevărată, fiindcă aveam voie să alerg pe coridoare sau chiar prin curte."

În evocări concise, aproape laconice, îşi fac apariţia, în faţa noastră, unele personaje din ghetoul Terezín, caracterizate prin câteva gesturi sau vorbe, dar extrem de vii şi de convingătoare. Doamna Heda fusese proprietara unui magazin de marochinerie, acum însă nu i-a mai rămas decât un set de cărţi de joc. Este mereu disponibilă să ghicească viitorul femeilor din jurul ei, iar ghicitul se termină de fiecare dată cam la fel: "Da, fetiţă, ai noroc, un bărbat bun şi frumos se gândeşte la tine şi o să vină să te ia de aici." Atunci când doamna Heda află că urmează să fie deportată spre est, adică spre Auschwitz, spune cu demnitate: "Ce pot ei să-mi mai facă, dacă nu mi-a rămas nimic pe lume? Şi la ce e bună viaţa asta a mea?"

Benjamin, fiul unui membru al Consiliului bătrânilor, cu care Ivan s-a împrietenit cel mai mult, a devenit un fel de şef spiritual în gaşca copiilor, fiindcă avea o minge de fotbal, ştia să joace şah şi ştia, mai ales, să povestească istorioare alegorice despre evrei. Intenţiona să plece, după război, în Statele Unite, unde s-ar fi dedicat studiului Torei şi al Talmudului. N-a fost să fie aşa: primul prieten adevărat al lui Ivan a murit "undeva la est", cică nu în camera de gazare, ci împuşcat de un soldat german.

În închisoare, de la care se pleca numai spre lagăre de exterminare, adolescentul trăieşte şi miracolul primei iubiri. Într-o bună zi se îndrăgosteşte de Miriam, fata de la bucătărie care le distribuie copiilor infimele raţii de lapte, iar dovada că şi ea îi împărtăşeşte sentimentele ar consta în faptul că îi serveşte zilnic lui Ivan raţii triple. Abia după douăzeci de ani scriitorul află de la o mătuşă că aceste porţii extraordinare le aranjase ea însăşi fiindcă la Terezín lucrase la aprovizionare.

Zece povestiri din partea a doua a volumului sunt inspirate din întâmplările trăite de autor în deceniile de după război. Probabil cea mai fascinantă dintre ele a fost o întâlnire secretă cu doctorul Mengele - cel cunoscut pentru atrocităţile comise pe vremea războiului -, organizată perfect conspirativ undeva în Elveţia. În timpul unei convorbiri de o jumătate de oră, "omul de pe rampa din Auschwitz" încearcă să-i explice fostului prizonier dintr-un lagăr de concentrare că nu se simte deloc vinovat; dimpotrivă, chipurile i-a salvat pe unii într-un loc care fusese destinat exterminării.

Dar şi personajele din povestirile următoare, deşi nu atât de "faimoase" ca doctorul Mengele, captivează imediat atenţia cititorului. Tovarăşul Masek, din voinţa partidului şeful rubricii internaţionale a unei reviste de cultură, este un ziarist mediocru, obişnuit să înece orice problemă de ordin personal sau profesional în sticla de vodcă din sertarul mesei lui de scris. Curând după război o denunţase pe soţia sa, unguroaică de origine. În toamna anului 1956, la izbucnirea Revoluţiei antisovietice din Ungaria, tovarăşul Maşek scrie editoriale înverşunate împotriva "bandiţilor contrarevoluţionari", iar după ce revolta este brutal reprimată de tancurile ruseşti, află consternat că soţia lui s-a sinucis în închisoare. Între sughiţuri de plâns, el se apără în faţa tânărului coleg de redacţie: "Nu înţelegi că atunci mi-am îndeplinit datoria, pur şi simplu? Dacă ea era acum în libertate şi ne-am fi întâlnit acolo, m-ar fi spânzurat şi pe mine!"

Acţiunea povestirii intitulate Conversaţii cu un colonel se desfăşoară cu douăzeci şi unu de ani mai târziu, după semnarea documentului Charta 77 de către un grup de disidenţi. Un colonel de la Securitate, considerân-

du-se mai deştept şi mai "uman" decât ceilalţi ofiţeri ai Poliţiei secrete, se joacă cu scriitorul interzis ca motanul cu şoarecele. Durează destul de mult până ce intelectualul obligat de la o vreme să trăiască fără serviciu stabil, fără telefon şi fără paşaport, îşi dă seama de scopul scenariului. Pe de o parte, colonelul va fi mereu binevoitor, interesându-se şi de operele literare ale urmăritului, pe de altă parte, subalternii colonelului vor inventa noi şi noi pretexte pentru a-l tracasa. Ca să scape de ei, scriitorul va putea, de fiecare dată, să dea un telefon demnitarului înţelegător, până când colonelul îl va anunţa, într-o bună zi, că în schimbul serviciilor aduse vrea şi el, din partea disidentului, un comportament prietenos... "M-am hotărât să nu mai dau nici un telefon colonelului, nici chiar în cazul în care ei mi-ar fi intentat un proces pentru Ťparazitism socialť."

Volumul Excursiile mele primejdioase se deosebeşte de prozele precedente ale lui Klíma mai ales prin accentul pus pe propria biografie. Însă a ne limita la această constatare privind sursele de inspiraţie ale autorului şi unele motive literare inedite până acum ar fi totuşi prea superficial. În realitate, şi în aceste povestiri descoperim aceleaşi întrebări de ordin etic, cu care ne-am obişnuit în operele scriitorului ceh, aceeaşi căutare a vinei şi a inocenţei, aceleaşi confruntări ale puterii cu neputinţa, ale dreptăţii cu opresiunea. Într-un mod paradoxal, armele lui principale împotriva regimurilor bazate pe teroare sunt buna-cuviinţă şi omenia, însoţite de o anumită pudoare şi lipsă de patos. Mi se pare că pe vremea noastră, prea dominată de zgomot, de "imagologia" din mass-media şi de dorinţa unor senzaţii din ce în ce mai tari, întâlnirea cu aceste valori este ca o înghiţitură de apă vie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara