Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură":
J.J. Armas Marcelo de Simona Sora


J.J. ARMAS MARCELO este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani. Născut în 1946 în Las Palmas de Gran Canaria, Armas Marcelo este autorul unor romane foarte bine primite de public şi de critică: El camaleón sobre la alfombra (Cameleonul pe covor), Premiul Galdós, 1975; Estado de coma (Stare comatoasă), 1976; Las navas quemadas (Navele arse), 1982; El árbol del bien y del mal (Copacul binelui şi al răului), 1985; Los dioses de sí mismos (Zeii interiori), 1989, Premiul internaţional pentru roman Plaza y Janés; Madrid, Distrito Federal (Madrid, District Federal), 1994; Así en La Habana como en el cielo (Precum în cer, aşa şi-n Havana), 1998. După acest ultim roman, în curs de traducere şi în româneşte, regizorul Manuel Gutiérrez Aragón a făcut un film a cărui premieră a avut loc în mai 2002. Numit de Carlos Barral "furibundul hispanoamericanist", Armas Marcelo este un fin cunoscător al lumii latinoamericane, specialist în probleme hispanoamericane la Radio-Televiziunea Spaniolă şi autorul unuia dintre cele mai profunde studii biografice, politice şi literare despre Mario Vargas Llosa, El vicio de escribir (Viciul scrisului), 1991.
J.J. Armas Marcelo se află în România în luna septembrie, la invitaţia Institutului Cervantes şi a Uniunii Scriitorilor pentru a participa la festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură" care se va desfăşura la Neptun şi Mangalia între 20-24 septembrie. în preziua deschiderii primei ediţii a acestui festival, pe 19 septembrie, va avea loc, la Biblioteca Universitară din Bucureşti o întîlnire între Armas Marcelo şi mult mai bine cunoscutul în România Jorge Semprun, al cărui ultim roman, Le mort qu'il faut, tocmai a apărut la Editura Dacia în traducerea lui Dinu Flămând, moderatorul dialogului între cei doi scriitori spanioli.
Fragmentul de mai jos, primul capitol din Madrid, Distrito Federal, ilustrează foarte bine maniera scriitoricească a lui J.J. Armas Marcelo, amestec de realism magic şi determinism mistic, amînare şi livrare, localism iberic şi evadare intertextuală.


Madrid, District Federal

De cînd am renunţat la iluzoria obstinaţie de a o iubi pe Tulia Santomé, trăiesc de la o senină distanţă cam tot ce se petrece în Madrid, District Federal.
Nu mă mai încearcă nici o strîngere de inimă cînd revăd, iar şi iar, rămăşiţele închipuite ale unor întîmplări umbrite de împrejurări neclare, falsele certitudini şi soluţii ale căror ambiguităţi lasă să se întrezărească adevărul incert al aparenţelor şi concluziilor.
Din toate lucrurile pe care le-am descoperit, ascunse printre faptele reale şi fabulaţiile verosimile pe care Leo Mistral le întreţesea aproape întotdeauna cu abilitatea lui neliniştitoare de a turna gogoşi ce păreau adevăruri incontestabile, am ajuns la concluzia, pe care nu obosesc să o repet, că acel broker al comerţului cu petrol pe care nu l-am cunoscut vreodată personal, Patricio Crown, supranumit printre amici Colonelul Lawrence, ne-a făcut pe noi toţi - cîtă vreme a avut nevoie atunci cînd şi-a propus să rupă blestemul la care fusese condamnată Ada, femeia vrăjită pe care a convins-o să-l urmeze la Madrid - să cutreierăm plajele insulelor din Mafasca, fără ca vreunul să-şi fi putut da seama, cu o oarecare precizie, cînd anume căzuserăm prizonierii misterioasei sale personalităţi.
Tot ce ştiu despre Colonelul Lawrence şi despre aventurile sale am aflat de la Mistral, de la Eva Girón şi din încălcarea interdicţiei de a citi carnetele sale secrete; şi de aceea ştiu că admiraţia bolnăvicioasă a celor doi pentru acel broker a eclipsat orice alt chip în afara figurii sale tutelare, construite din baliverne şi planuri secrete, pînă în momentul în care Crown a dispărut brusc din Madrid, Distict Federal, părăsindu-l pe Mistral care îşi plîngea soarta şi se complăcea într-un soi de decadenţă agonică din care nu ieşise atunci cînd l-am văzut pentru ultima oară, înecat în whisky sec de dimineaţa pînă seara, într-un bar din strada Eguilaz, în zona centrală a cartierului Chamberí.
Morţile care au urmat (aceea a Anei Luarca, din pricina unei boli incurabile şi cea a Contelui Umbrosa, într-un accident domestic) s-au înlănţuit ca nişte verigi necesare în diabolica intrigă ţesută de Colonelul Lawrence pentru ca legenda de la Mafasca să prindă viaţă prin Ada, după ce el recuperase trupul copilei pe care oceanul i-o răpise din nebăgare de seamă. Pentru ca Eva Girón şi Mistral să se căsătorească a fost necesar mai întîi să moară Xavier Umbrosa, iar pentru ca Ada să-şi reia chipul omenesc, a trebuit ca Ana Luarca să se îmbolnăvească şi să moară la puţin timp după ce leucemia îi infestase tot sîngele. Eforturile pe care le-am făcut atunci pentru a-l înţelege pe Willy Luarca şi pentru a reuşi să pricep dacă Patricio Crown l-a împins în tragedia vieţii sale cu consimţămîntul său sau dacă el şi-a dat seama de trădare doar după ce răul îi spulberase pe toţi ai lui n-au avut ca rezultat decît o seamă de concluzii vagi şi fără relief, căci adevăratele cauze ale morţii contelui nu se vor cunoaşte vreodată, la fel cum nu se va putea pătrunde nedreptatea satanicei morţi a copilei familiei Luarca. Teama tăcută, fervoarea admirativă şi complicitatea cuplului Mistral au favorizat planurile lui Crown, pentru reuşita cărora Colonelul Lawrence n-a ezitat să inventeze jurnalul petrolului din Sahara, topografia exactă a casei pe care o deţinea în Madrid şi episoadele fulgurante ale vieţii sale care hipnotizaseră pînă la veneraţie mintea răvăşită a lui Leo Mistral, sfîşiat în acele momente de graba de-a filma scenariul la Caballo Lee Fox şi de a se transforma, o dată cu filmul vieţii lui, în cel mai important regizor din întreaga Spanie. Colonelul Lawrence s-a folosit, în acest scop, de devotamentul lui Mistral pentru a pătrunde printre apropiaţii lui Willy Luarca, fără a lăsa vreo portiţă, vreo urmă de care cineva s-ar fi putut agăţa ca să descopere vreo greşeală sau să bănuiască ce se întîmpla cu adevărat în mediul lui Xavier Umbrosa şi dedesubtul amiciţiilor care se apropiau de casa sa din strada Diego de León. De cîte ori a vrut, el a semănat discordia printre ambiţioşii care îl înconjurau pe conte şi i-a făcut să creadă, pe fiecare în parte, manipulîndu-le într-un mod aproape supranatural alchimiile psihice, că destinele pe care le visau se şi împlineau doar pentru că ei înşişi doreau profund acest lucru.
Pe Eva Girón a convins-o, fără să-şi bată capul prea mult cu ea, că va ajunge pe culmile gloriei întinzînd larg aripile nepăsătoare ale trufiei, fiindcă, deşi Umbrosa o înşelase încă de la început cu promisiuni deşarte cît timp fusese soţia lui, destinul ei va triumfa cu condiţia ca ea să reuşească să pună înaintea scrupulelor personale, a convingerilor şi chiar înaintea legilor, propriile dorinţe. Contelui Umbrosa, cu stîngăciile lui cu tot, i-a cultivat veleităţile de geniu artistic trăind cufundat într-un orgoliu de portretist excepţional căruia nimeni nu îndrăznea să-i spună că ceea ce inunda tablourile sale nu era altceva decît vulgaritatea cea mai mediocră şi afectarea unui slab executant. Leo Mistral a început să i se confeseze, i-a dezvăluit secretul proiectelor sale cinematografice şi i-a împărtăşit furtuna de ambiţii care se învolbura, fără vreo ordine sau rînduială, în mintea-i netulburată pînă atunci de astfel de lucruri, nu doar pentru că aplecarea sa naturală de a-i povesti totul a estompat, încetul cu încetul, visurile sale de regizor de film, ci şi pentru că acest Crown se dovedea a fi un expert extrem de periculos în a-l încredinţa pe scenarist de contrariul absolut a ceea ce realitatea îi oglindea ca fiind pură frustrare şi sterilitate. Luarca a căzut în propria plasă, trecînd prin sita fină a aceloraşi subterfugii, a aceloraşi stratageme, fără a reuşi să-şi dea seama că era învins din start în acest troc al pierzaniei pe care Crown i-l propunea şi că rătăcirea sa îl va conduce inevitabil la un deznodămînt tragic.

În mutările succesive ale Colonelului Lawrence, rolul meu ar putea primi dubiosul atribut al promiscuităţii involuntare. Atunci cînd m-am îndrăgostit de Eva Girón, am consimţit la mîrşăvia uzurpării. Nu am ezitat să adopt, toată această perioadă, tehnica picturală a lui Jackson Pollock, fiindcă am ştiut de la început că graţie acestei false magii o voi cuceri pe Eva Girón şi m-am simţit chiar mîndru de pasiunea pe care o deşteptasem în corpul şi în sufletul nevestei lui Mistral printr-o manevră care o făcuse să creadă că îşi descoperise în sfîrşit destinul şi fericirea. îmi amintesc ochii ei în noaptea în care a deschis uşa studioului în care lucram fără răgaz pentru a realiza primul meu Pollock. îmi amintesc sclipirea de entuziasm din ochii ei, tremurul întregului corp atunci cînd a văzut tabloul încheiat, cu frumuseţea pe care, printr-o invocaţie magică, ea însăşi şi-o imaginase, din clipa în care îi spusesem că o pot prinde din zbor. îmi amintesc tulburarea ce o cuprinsese, revărsarea nestăvilită şi îmbrăţişarea şerpuită cu care şi-a lipit trupul de al meu, cu presentimentul bucuriei şi al păcatului în care o arunca legătura noastră. îmi amintesc privirea înfricoşătoare a lui Mistral atunci cînd a început să bănuiască iubirea noastră secretă, chiar dacă ea nu îl afecta prea mult. Regreta foarte mult faptul că în vremea în care îl cunoscusem şi deveniserăm complici (eu al fabulaţiilor sale, el al răbdării mele), Contele Umbrosa nu fusese decît o figură ştearsă, pe lîngă care trecuse în vîrfurile picioarelor, fără a acorda prea multă importanţă nici măcar descrierii celui care fusese, pînă la moarte, prietenul şi protectorul său.

Poveştile lui Leo Mistral îşi aveau izvorul în miezul frustrării sale. Nemaivăzuta carieră cinematografică pe care şi-o închipuise l-a condus din eşec în eşec pînă la a rămîne un povestaş a cărui interminabilă biografie era o înşiruire de povestiri inventate pe loc, de însemnări de călătorii imaginare, proiecte şi iluzii personale care nu aveau în comun decît neîmplinirea şi decepţia. Atunci cînd am citit scenariul filmului Caballo Lee Fox am înţeles că decăderea lui Leo Mistral începuse chiar în clipa în care, în casa lui Umbrosa, obţinuse sprijinul contelui pentru producerea filmului datorită influenţei lui Patricio Crown. Povestirea călătoriei în Tanger pentru a-l căuta pe Paul Bowles, după ce eşuase în încercarea de a-l convinge pe Steve McQueen să-l interpreteze pe Caballo, se poate să nu fi fost decît partea cea mai frumoasă a magiei verbale de care dispunea Leo Mistral. [...]
Atunci cînd am cunoscut-o pe Tulia Santomé şi am început, cu totul inutil, s-o urmăresc, Leo Mistral căzuse deja pradă celei mai crunte şi mai dezolante singurătăţi. îşi pierduse cu totul încrederea în sine şi de luni întregi nu mai alerga pe străzile Madridului, District Federal ca să filmeze chipul Diavolului. Deşi prevăzuse, printr-o vicleană forţă de anticipare, fuga definitivă a Evei Girón, îi rămăsese în minte, plutind printre nenumăratele demenţe şi ţăcăneli, ideea magnetică de a face un film despre diavol plimbîndu-se nestingherit pe străzile Madridului.[...]