Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare din Paris:
Jalea pisicească de Lucian Raicu

Jans-Jürgen Heinrichs, etnograf şi jurnalist austriac: "Interesul dumneavoastră pentru fenomenul declinului îşi are vădit rădăcinile mai înainte de toate într-o percepţie a istoriei ca fiind permanent o istorie a destrămării, un proces al decăderii ce nu poate fi oprit. Pe de altă parte, am senzaţia că este vorba aici de o foarte intensă experienţă proprie de viaţă, poate chiar fizică, a decăderii. Pe ce se întemeiază teoria dvs. - pe o tradiţie filozofică generală a secolului 20, să zicem, pornind de la Nietzsche, în cadrul unei tradiţii a pesimismului, a scepticismului - ori, totuşi, în mare parte, pe percepţia avută asupra propriului trup?"
Întrebare bună, mai ales când cel chemat să-i răspundă nu este altul decât Cioran, cel atât de refractar-sincer indispus de întrebările banale, la care niciodată nu a vrut şi nu a ştiut să reacţioneze. Remarc introducerea noţiunii de trup - decăderea trupului - într-o dezbatere totuşi filozofică; nu prea se obişnuieşte una ca asta, când nu te numeşti, să zicem, Pascal... Dar introducerea noţiunii este avenită şi atunci când te numeşti Cioran şi ai scris un tratat al descompunerii (Précis de décomposition). Cioran, aşadar, într-o convorbire de excepţional interes din 1983 (publicată în "Lettre Internationale"), la care m-am referit acum câteva zile: "Este ceva absolut personal! Bineînţeles că l-am citit pe Nietzsche, cunosc aceste orientări, dar nu ele au dat tonul."
După noţiunea de trup, noţiunea de "ton", nici ea prea frecventă în scrierile filozofilor, ale moraliştilor, dar Cioran ştie să valideze în gândire "cuvintele" care-l interesează, indiferent de "cariera" sau de reputaţia sau de morga lor:
"E ceva absolut personal şi corespunde senzaţiilor mele interioare - senzaţiilor şi nu sentimentelor. Am fost totdeauna atras de partea întunecată a lucrurilor, din vremea, nu aş spune a copilăriei, dar a tinereţii mele. Am scris mult despre plictis - şi asta-i ceva trăit de mine."
Altă noţiune - sau senzaţie - reintrodusă de Cioran: plictisul, cu specificarea "ceva trăit de mine". Trăit, nu doar citit - ceva de ordinul percepţiei corporale, cum sunt toate la Cioran.
"... Şi nu cred că e neapărat ceva morbid... Cred fără niciun romantism că partea nocturnă a lucrurilor este cu mult mai esenţială decât cea luminoasă. În tinereţea mea, dar acum mult mai puţin, am fost zi şi noapte absolut posedat de ideea morţii, o idee fixă (...) Întrebarea dvs. e perfect justificată: mi-a venit dinlăuntrul meu şi nu prin lectură. Această predispoziţie există în mine, fiind determinată de multe lucruri - printre altele şi de insomnie, şi de felul de viaţă pe care l-am dus."
Importanţa acordată unor "stări" - să zicem psihosomatice - sau felului de viaţă dus sunt la el chiar nişte "idei fixe"...
Citez din nou:
"Felul în care vă descrieţi viaţa de odinioară la Paris - insistă seriosul şi uşor-pisălogul interlocutor, a cărui parte tare nu este desigur umorul -, relaţiile cu prostituatele şi predilecţia pentru existenţele marginale, îmi aminteşte foarte mult de Peter Altenberg care a scris lucruri teribil de frumoase despre prostituate (...) Credeţi că o gândire legată de adevăr presupune obligatoriu o formă de viaţă ascetică, ori viaţa poate încheia foarte multe compromisuri fără ca totuşi gândirea să se ralieze acestora?"
Cioran răspunde grav, contaminat, nu fără vizibilă plăcere, de tonul grav-germanic al interlocutorului: "A doua variantă e mai bună, în orice caz ea mi se potriveşte. N-am dus o viaţă ascetică, aşadar fac parte din a doua categorie" - observă el cu o impusă amuzantă pedanterie -, după care "trânteşte" mărturisirea, deja transcrisă - "mi-au plăcut foarte tare femeile" - de ce să nu-i placă şi încă "foarte tare"?
Dacă aşa stau lucrurile cu femeile, care i-au plăcut filozofului, nu la fel stau lucrurile în privinţa scrisului, care, spre deosebire de femei, fie ele şi prostituate, nu prea i-a plăcut... "Nu am scris decât atunci când nu am avut încotro - din necesitate (...) Pentru că nu scriu decât atunci când sunt deprimat."
Nu când e inspirat, însufleţit, clocotind de idei şi de probleme - ci, simplu ca bună ziua, când e deprimat, adică la antipodul inspiraţiei... "Ce faceţi, maestre, vă inspiraţi?" - a fost întrebat Sadoveanu în vremea unei excursii în deltă - "Nu, nu..." - a răspuns maestrul, scuturându-se cu silă de o asemenea bănuială - "...şăd".
Cioran continuă: "Nu scriu decât atunci când mă simt abandonat şi disperat. Aş putea spune că disperarea din mine este o experienţă zilnică. În franceză asta se numeşte "cafard" - nu există cuvânt german pentru aşa ceva..., poate ŤKatzenjammerť, mahmureală, sau ceva asemănător."
Nu inspiraţie - ci polul opus ei - "mahmureală", din ea s-a întrupat scrisul lui Cioran. Iar el, riscând să-şi contrarieze gravul interlocutor, nici nu se gândeşte să nu o spună pe şleau.
Literal, Katzenjammer înseamnă "jale pisicească"...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara