Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
JE EST UN AUTRE de Ioana Pârvulescu

Cadranul de pe chip
    Tia Şerbănescu pare făcută pentru proză şi acest lucru e dovedit şi de ultima ei carte, Femeia din fotografie (Ed. Compania, 2002), chiar dacă e vorba de un jurnal (1987-1989). Cu o copilărie suficient de crudă ca să antreneze cruzimea privirii şi cu un temperament hotărît, tăios, deloc înclinat spre sentimentalism, are totuşi dorinţa, obligatorie la un romancier, de a înţelege lumea aşa cum e şi de a se bucura de ceea ce este bun sau caraghios sau straniu la semenii ei. Din omenire iubeşte cu adevărat numai copiii, e cît se poate de aspră cu bărbaţii, corectă cu femeile şi pierdută de admiraţie faţă de persoanele - de obicei simple - care "duc pămîntul", îl ţin "să nu se desfacă". Dragostea e "un elan" pe care mărturiseşte (cochet) că nu l-a priceput niciodată şi, în anii negri consemnaţi în jurnal, afirmă răspicat că ar renunţa bucuros la orice fel de dragoste pentru mai multă căldură, mîncare şi confort. Sentimentele trebuie, pentru ea, legitimate: "Cum să iubeşti dacă nu eşti căsătorit cu persoana respectivă?". Tia Şerbănescu se situează aşadar în răspăr faţă de toată tradiţia literară care tocmai asta arată, cum să dai confortul pentru dragoste şi "cum să iubeşti cînd nu eşti căsătorit cu...". Se situează în răspăr şi faţă de literatura zisă "feminină", care alunecă mai uşor în exces de sentiment şi de rafinament. De altfel cînd încearcă acest registru, al înduioşării, el sună strident şi singurele pagini care nu-i reuşesc sînt cele în care e patetică, chiar dacă motivele sînt întemeiate: moartea celei mai bune prietene. (în paranteză fie zis: contrar a ceea ce se crede, patetismul nu are nimic condamnabil în sine, dimpotrivă, este o performanţă literară dintre cele mai greu de atins). Totul, în Femeia din fotografie, ca şi în precedentele cărţi, o arată pe autoare aptă să scrie o literatură de calitate, care descurajează opoziţia atît de discutabilă a scrisului "viguros", masculin şi a celui "subtil" feminin. Dacă şi-ar fi dus la capăt romanul topit în acest jurnal, ar fi ieşit unul de sinteză, nu unul de analiză. Pe lîngă această "soartă" de romancier, Tia Şerbănescu e prinsă şi într-o plasă de afinităţi literare care tot la roman duc.

    Nu ştiu cît de departe sînt, pe hartă, Sărăţenii în care s-a născut Tia Şerbănescu de Ţăndăreii lui Paul Georgescu, (Platoneşti, pentru cunoscători), dar e sigur că pe cei doi autori îi leagă aceeaşi cîmpie ialomiţeană, aceeaşi vervă lingvistică şi acelaşi pitoresc sudic. Cel care o influenţează decisiv, la alt nivel, pe Tia Şerbănescu este însă teleormăneanul Marin Preda: "aventura conştiinţei" o începe la 14 ani, citind Moromeţii. Mai tîrziu, în Bucureşti, prietenele ei Dana Dumitriu şi Gabriela Adameşteanu, ambele impuse ca prozatoare de vîrf, îi oferă permanenta priză la literatură şi îi cer să scrie. Romancierii interbelici pe care-i admiră, Blecher, Sebastian, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu şi, mai presus de toţi, Camil Petrescu, îi dau în vremuri aberante (ultimii ani ai comunismului) reperul unei creaţii normale, iar meseria de gazetar îi asigură un temei, o face să se simtă un profesionist al scrisului. Jurnalul este împărţit în capitole, cu titluri-cîrlig, procedeu romanesc sau gazetăresc.
    Părţile finale, Ave Maria şi Viaţa ca o corectură sînt, practic, două micro-romane, două bijuterii. Cel dintîi ţine de ceea ce Radu Cosaşu a numit "literatura mătuşilor": este evocarea mătuşii Maria, muncitoare care are ceva de Ana Roşculeţ, de către nepoata ei. Al doilea, Viaţa ca o corectură este o comedie de limbaj de un haz incredibil pe care fosta ziaristă o trăieşte în 1989 într-un birou-vizuină de la întreprinderea Poligrafică.     Tabloul de familie îi reuşeşte Tiei Şerbănescu tot ca spectacol lingvistic, plin de vioiciune, împănat cu greşeli, confuzii, formule specific regăţene. Limbajul umple de viaţă personajele, mai mult decît viaţa însăşi cu întîmplările ei. într-o discuţie despre legionari, de pildă, fiica îşi chestionează mama (adoptivă, mai adevărată decît cea biologică) asupra epocii cu pricina, mizînd pe orgoliul istoric cu totul nejustificat al acesteia. O întreabă deci dacă i-a văzut pe legionari.

     "Cum să nu?" a zis mama, aşa cum mă aşteptam. "Cum să nu-i ştiu? Păi cîte nu făceau..."

    -Ei, ce făceau? Am întreba-t-o. I-ai văzut tu, cu ochii tăi?     -Cum să nu? repetă mama, convinsă, dar cu acea privire nesigură pe care i-o cunosc foarte bine [...]. Făceau o gălăgie, spărgeau geamurile, aveau pistoale, ce mai, era ceva de groază, ţi-era şi frică de ei. [...]
    -Dar, insist eu, pe Horia Sima l-ai văzut, ai auzit de el?
    -Cum să nu ? zice mama, de astă dată fără nici o ezitare. Ţin minte ca acuma: Horia, Sima şi Crişan!

    La rîndul ei, mătuşa este un personaj "lingvistic" savuros. Replicile ei sînt ale unui om din cale afară de bun, fără carte, care se lasă păcălit de "tot ce zboară" şi crede în sloganele epocii, avînd cu sora ei (cele două îşi spun, la oraş şi la bătrîneţe, tot "fato") certuri inocente . Episodul cu statul la coadă la varză, cînd mătuşa obţine victoria tot cu ajutorul cuvintelor, prin surpriza replicii ei şi cel legat de fascinaţia pentru tot ce ţine de solemnitatea morţii sînt delicioase: "Mătuşa mea, care onora toate înmormîntările cunoscuţilor, era incapabilă să rostească cuvîntul inevitabil în asemenea împrejurări, condoleanţe. Spunea întotdeauna condoloanţe". Acesta e numai debutul unei secvenţe în care Tia Şerbănescu dezvoltă tot ce ţine de rîsul negru, de rîsul legat de zonele tabu, între care şi moartea. Este singurul mod în care moartea poate fi îmblînzită, pare să spună diarista.

   Viaţa ca o corectură (variaţiune la Viaţa ca o pradă) pare un episod din biografia lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni, cînd filozoful e trimis, din motive politice, la "munca de jos". La fel i se întîmplă şi Tiei Şerbănescu, în viaţa reală însă, şi tot dintr-un fel de malentendu. Ca orice intelectual care e mutat dintre ai lui, descoperă aproape o lume paralelă, nu mai bună sau mai rea, dar alta. Ceea ce o surprinde cel mai mult pe ziarista de la România liberă eşuată în biroul de corectură este limbajul noilor ei colegi. în aceste pagini eul se estompează pînă la ştergere şi personajele sînt formate numai din cuvinte, din cuvinte urîte. Replicile se aud una după alta, sînt, parcă, fără "stăpîn" sau spuse de un cor antic şi se tot "corectează" pînă cînd manuscrisul vieţii nu se mai înţelege deloc. Colegii de la corectură vorbesc îngrozitor de brutal, folosesc din abundenţă cuvinte fără perdea, dar o fac cu nevinovăţia copiilor şi, tot ca aceştia, ca să şocheze. Pînă la urmă, înjurătura lor nediferenţiată se adresează vieţii în general şi în particular vieţii din subsolurile întreprinderii Poligrafice Bucureşti.

    O porcărie lucrarea asta şi Psihanaliza focului de Bachelard, n.m.ţ! Numai tîmpenii! Cică, auzi, nea Vasile, cică simbolistica vaginului rege!
   -Cine-a zis asta? se interesează nea Vasile.
   -Marx! răspunde domnul Munteanu.
   -Un deştept ! Şi aşa e toată cartea, lămureşte Sergiu.
   -Aha! Mai învaţă, Sergiule, mai vezi şi tu ce-i cu vaginul rece...
   -Ferească Dumnezeu! se apără Sergiu.

    Oricît de ciudat ar părea, jurnalul Tiei Şerbănescu s-a născut dintr-o acută lipsă de timp, şi nu din risipă de ore libere, cum se întîmplă uneori. Nu e nici un paradox: în loc să elaboreze, cum intenţiona, un roman despre "o femeie în vîrstă, moartă într-o cameră de hotel", operaţie care cere tihnă meditativă, autoarea (cu două romane publicate în anii '70 şi două în anii '80) a fost nevoită să se mulţumească cu edificiul mai puţin pretenţios şi mai puţin cronofag al consemnării de jurnal. Prozatoarea Tia Şerbănescu este mult mai spectaculoasă decît diarista. Totuşi paginile confesive au o mare calitate, prind cu destul firesc personajul cel mai greu de prins în cuvintele unui jurnal: timpul. Dacă n-ar fi decît sintagma "cadranul feţei", pomenită de diaristă sau perceperea timpului în chip de Zburător. Cu toate acestea (şi cu riscul de a greşi) mizez fără ezitare pe romancieră.

    Nu e greu de observat că "femeia din fotografie" spune "eu" à contre coeur, că are inteligenţa de a se simţi mult mai bine în rolul de oglindă decît în cel de oglindită şi, în fine, că sesizează perfect personajul care se ascunde în fiecare dintre noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara