Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Jean d’Ormesson: „Onoarea e mai importantă decît onorurile“ de Sorin Lavric


Jean d'Ormesson, născut la Paris în 1925, este licenţiat în Litere şi Filozofie. Este membru al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei Române, avînd deopotrivă titlul de Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare. A fost directorul general al revistei „Figaro" şi a fost preşedintele Consiliului Internaţional de Filosofie şi Ştiinţe Umaniste al UNESCO. Este autorul a numeroase romane, printre care: La Gloire de l'Empire (1971, Gallimard), Au plaisir de Dieu (1974, Gallimard), Mon dernier rêve sera pour vous (1982, Lattès), Histoire du Juif errant (1991, Gallimard), Une autre histoire de la littérature française (1997, Nil), Voyez comme on danse (2001, Robert Laffont), Et toi mon coeur pourquoi bats-tu (2003, Robert Laffont), La vie ne suffit pas (2007, Robert Laffont), Qu'ai-je donc fait (2008, Robert Laffont).

Stimate domnule Jean d'Ormesson, ce loc ocupă România în ierarhia dumneavoastră valorică? Ce vă leagă sufleteşte de această ţară?

Mai mult decît vă închipuiţi. De aceea, nu din curtoazie şi nici din politeţe, vă mărturisesc că România a cîntărit foarte mult în formarea mea. În copilărie mi-am petrecut trei ani în România, la vîrsta dintre 7 şi 10 ani. Învăţasem binişor limba şi eram înconjurat de oameni de a căror însemnătate aveam să-mi dau seama mai tîrziu. Mergeam deseori cu familia la Mogoşoaia, proprietatea prinţului Bibescu, şi păstrez de atunci o amintire aparte Elenei Văcărescu. Anii aceia m-au format oarecum fără ştirea mea, dar influenţa lor am conştientizat-o mai tîrziu, în Franţa. Apoi, întors la Paris, am avut mereu de-a face cu românii, de la Elvira Popesco pînă la Panait Istrati. Nu mai spun de intelectualii a căror glorie în Franţa e mai presus de îndoială: Mircea Eliade, Cioran sau Ionesco. I-am cunoscut îndeaproape pe toţi şi, ascultîndu-le opiniile, nu am confundat niciodată România propriu-zisă cu regimul comunist care se instalase între timp.

Aţi primit de-a lungul timpului numeroase premii şi v-aţi bucurat de onoruri publice. Ce poate să însemne pentru dumneavoastră Marele Premiu „Ovidius"?

Iarăşi, fără complezenţă, vă spun că sunt premii care, sufleteşte vorbind, au o însemnătate mai mare decît rîvnitele onoruri oficiale. În limba franceză, distincţia dintre singularul „onoare" şi pluralul „onoruri" e tranşantă şi foarte expresivă. Onorurile ţin de conjuctura favorabilă, de poziţia socială şi de anumite cîmpuri de forţă. În schimb onoarea ţine de preţuirea pe care o resimţi spontan din partea celor de care te leagă anumite afinităţi. De aceea premiul pe care l-am primit azi din mîna lui Nicolae Manolescu îmi face onoare şi îmi provoacă bucurie, ceea ce înseamnă că depăşeşte în importanţă onorurile pe care le-am primit în felurite ocazii în Franţa sau aiurea. Ce vi se pare bun şi ce vi se pare rău în cultura franceză de astăzi?

Grea, foarte grea problemă, iar dificultatea ei n-o pot surprinde acum decît în linii mari. Cum să vă spun, cultura şi limba franceză au dominat Europa timp de trei secole. Politica europeană se făcea odată în limba franceză. De pildă, Tratatul de pace din Westfalia, din timpul lui Ludovic al XIV-lea, a fost redactat în limba franceză. Franceza era limba diplomaţiei. În secolul al XVIII-lea toată Europa ştia franceza. Frederic al II-lea al Prusiei vorbea franceză şi îi scria lui Voltaire în aceeaşi limbă. Ecaterina a II-a a Rusiei îi scria lui Diderot în franceză, la Curtea Vienei se vorbea franceză, iar Victor Hugo era o voce care rezona pînă la marginile continentului. Astăzi, hegemonia culturală a Franţei s-a încheiat. De la naşterea mea şi pînă acum am asistat la scăderea treptată a rolului limbii mele în spaţiul culturii şi politicii europene. E drept, Franţa e încă o putere, dar cultura ei nu mai stăpîneşte Europa. Unui francez situaţia nu poate să nu-i provoace o tresărire de mîndrie ultragiată. Pe de altă parte, nu cu lamentaţii şi nostalgii se poate îndrepta ceva, căci lumea se schimbă şi a trăi în aceste timpuri înseamnă a fi permanent în criză. Uitaţi-vă cum astăzi toţi se vaită de criza care a lovit Europa. Fiindcă nu doar România e în criză, dar Franţa e în criză, Germania e în criză, Anglia e în criză. În mod neaşteptat, China nu este în criză, iar paradoxul uimitor din zilele acestea e că Europa liberală şi antitotalitară se roagă la unison ca China neliberală şi totalitară să nu intre în criză, altfel situaţia planetară s-ar agrava nebănuit de mult. Iar din faptul că europenii îşi doresc ca o ţară al cărei regim politic este nedemocratic să nu intre în criză, din acest fapt se poate deduce criza şi mai profundă prin care trece morala lumii contemporane. De fapt, omenirea a fost mereu în criză şi aşa va fi mereu. Criza e chiar condiţia desfăşurării istoriei şi de aceea e o lipsă de luciditate să credem că va veni o zi cînd Europa va ieşi din criză. Viaţa însăşi este un fenomen de criză şi e nerealist a încerca s-o desfiinţezi. Prin urmare, colapsul acesta financiar, la fel ca declinul culturii franceze, sunt fenomene de criză. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim optimişti. Cred că trebuie să reînvăţăm speranţa. Cel mai îngrijorător lucru pe care îl văd în jurul meu e pierderea speranţei, oamenii fiind debusolaţi şi lipsiţi de orizont. Aceasta e latura cu adevărat malignă a crizei prin care trecem, fiindcă loveşte în resortul intim de rezistenţă umană. Fără speranţă, perspectivele nu pot fi decît sumbre. Îmi amintesc că toată tineţea noastră a fost un interval de criză. Atunci, tinerii francezi au fost puşi în faţa unei alegeri dificile: ori Hitler, ori Stalin, şi foarte mulţi dintre prietenii mei l-au ales pe Stalin contra lui Hitler. Şi eu am fost împotriva lui Hitler, dar totodată am fost împotriva lui Stalin. Din păcate, criza aceea ne-a marcat profund şi poate nici azi nu intuim consecinţele ei.

Cum e să fii directorul general al revistei „Figaro"?

Astăzi nu mai sunt director, ci doar consilier. Dar cîtă vreme am avut funcţia aceasta a fost nespus de greu. E vorba de o luptă pentru putere dusă cu mijloace specifice universului mediatic, o luptă care nu iartă şi căreia nu-i lesne să-i supravieţuieşti. Eu i-am supravieţuit, singurul meu regret fiind acela că, dedicîndu-mă gazetăriei, mi-am neglijat romanele, iar dacă am învăţat ceva în materie de cultură este că scrierea unei cărţi este mai importantă decît întocmirea unui articol. Din acest motiv, astăzi trăiesc exclusiv pentru romanele mele.

Vă mulţumesc şi vă doresc să vă bucuraţi de seara aceasta, pe care o petrecem cu toţii la Crama „Murfatlar" din Neptun.

Şi eu vă mulţumesc pentru interviu.