Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseistică:
Jean Paulhan şi „Teroarea în Litere” de Antonio Patraş

Tradusă abia de curând în limbile de largă circulaţie internaţională (engleză – 2006, germană – 2009, spaniolă – 2010), cartea lui Jean Paulhan, Les Fleurs de Tarbes ou La Terreur dans les lettres (1941), are meritul de a fi semnalat cu luciditate, la vremea ei, limitele esteticii modernităţii şi ale ideii de „revoluţie”, definite prin prisma unor categorii negative care stabilesc o opoziţie ireductibilă faţă de trecut şi de tradiţie în genere.
Nu de mult a apărut şi o versiune în limba română a faimosului op paulhanian, semnată de criticul clujean Adrian Tudurachi, care realizează şi o percutantă analiză a operei marelui eseist francez, reţinut de istoria gândirii occidentale prin reflecţia asupra clişeului şi prin pledoaria sa nuanţată pentru reabilitarea retoricii.
Circulaţia mondială a acestui text redactat într-o manieră eseisticopoematică ce-l apropie mai curând de literatură şi de gazetărie decât de profilul riguros al studiului academic (în nota asupra ediţiei ni se atrage atenţia că Paulhan citează deseori din memorie, atunci când nu inventează de-a dreptul), se datorează, desigur, receptivităţii tot mai vii manifestate în postmodernitate faţă de clişeu, convenţie şi stereotipie, cunoscut fiind că scriitorii postmoderni refac legătura cu tradiţia literară şi cu retorica ei specifică. Scurt spus, pornind de la constatarea că evoluţia modernă a literaturii a condus la autonomizarea/ purificarea limbajului (Paulhan vorbeşte de „sărăcire”) şi, indirect, la o suspiciune maladivă faţă de cuvânt (souci), adică la Teroare, ilustrul gânditor francez propune ca soluţie salvatoare pentru ieşirea din criză „mentenanţa” – recte o atitudine tehnic-inginerească faţă de limbaj şi de clişeele lui, menită a-i asigura o bună funcţionare, fără pic de investiţie afectivă şi fără iluzia transformărilor radicale. În plus, observaţiile lui Paulhan despre literatură sunt corelate în acest eseu de mare fineţe cu reflecţiile gânditorului politic şi social, atent mereu la reverberaţia fenomenului estetic în conştiinţa maselor.
Ca atare, autorul Florilor... va considera că, departe de a fi îngrădită, libertatea individului (în plan social, dar şi creator) se vede chiar condiţionată de existenţa clişeului, care-i garantează o serie de posibilităţi (limitate, e drept) de manifestare, făcând-o abia în felul acesta relevantă la nivelul comunităţii. „Am împins Teroarea până la capăt, unde am descoperit retorica”, afirmă scriitorul francez, conştient de necesitatea depăşirii momentului revoluţionar în dinamica oricărei evoluţii. Retorica celebrată de Jean Paulhan e una ce renaşte din propria sa cenuşă, după virulenta contestaţie a avangardelor. Pledând, aşadar, pentru o continuitate asumată lucid şi critic, Paulhan s-a declarat el însuşi „terorist”, pentru a nu fi luat drept un nostalgic conservator, un reacţionar, atunci când vorbea despre necesitatea resurecţiei locului comun şi a retoricii în modernitate.
Pe de altă parte, eseistul francez respinge în cunoştinţă de cauză (cine l-ar putea bănui de inocenţă?) critica ştiinţifică şi deşartele sale presupoziţii metodologice (vezi ampla secţiune de Note şi documente din finalul volumului), preferând să-şi prezinte reflecţiile în forma infinit mai dificilă a discursului eseistic, discurs ce mizează deliberat pe cultivarea ambiguităţii şi paradoxului şi pe confruntarea dramatică de idei. Această manieră retorică de sorginte umanistepicureică se regăseşte, la noi, în tradiţia raţionalist-burgheză a eseismului interbelic, de la Ralea, Călinescu şi Zarifopol la Eugen Ionescu (contestaţia vituperantă din Nu e ambivalentă, la fel ca Teroarea paulhaniană), Steinhardt sau, mai ales, Alexandru Paleologu. Nu întâmplător, ideile paulhaniene cele mai îndrăzneţe, dar îndeosebi modalităţile specifice în care sunt ele problematizate, cu sclipitoarele lor jocuri de nuanţe, par să fi fost deja „traduse” în cărţile eseiştilor români din aceeaşi familie spirituală, de la apologia eticii burgheze şi a moderaţiei, revendicată pe filieră montaigneană, şi până la analiza complexă a clişeului şi a paradoxalului bun simţ – despre care ştim, de acum, că nu-i nici pe departe la fel de răspândit printre oameni precum „teroarea”.
Plasat, aşadar, în interiorul unei culturi majore, care-l avantajează, Paulhan a reuşit să vorbească despre literatură şi despre om mai direct şi mai simplu, dar şi mai pătrunzător, cred, decât au făcut-o vreodată criticii de sistem, savanţii. De aceea, dacă menirea cărţii de faţă va fi fost să ne vindece de naivitate, cum bine spune Adrian Tudurachi, nu-i mai puţin adevărat că, la sfârşitul lecturii, ne cuprinde un puternic regret după naivitatea aceasta pierdută, cu tinereţea şi cu terorile ei cu tot. Lui Paleologu îi plăcea să citeze mereu un aforism din La Rochefoucauld, preferatul său, care ar merge de minune aici, la final: „Qui vit sans folie n’est pas si sage qu’il croit”. Să dăm înţelepciunii ce i se cuvine. Vive La Terreur!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara