Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Scriitorul portughez Joao Bigotte Chorao, care s-a ocupat de atâtea ori de subiecte româneşti în presa literară şi, în general, culturală din ţara sa, recidivează, profund marcat de lectura unei cărţi, accesibilă pentru moment doar în versiune spaniolă: Jurnalul fericirii. "Vă trimit articolul despre Nicolae Steinhardt, deja predat unei reviste, şi vă mulţumesc de a-mi fi revelat un atât de mare autor şi o atât de extraordinară carte" , îmi scrie el cu ocazia ultimei mele vizite la Lisabona.

Dacă, o dată cu vârsta, nu dispare total curiozitatea intelectuală, scade însă capacitatea de lectură şi expectativa de a descoperi mari autori şi mari cărţi. În tinereţe suntem mereu în căutarea descoperirilor...Ce surprize ne aşteaptă? Iar dacă nu suntem critici literari militanţi - care trebuie să fie mereu a la page ca să-şi scrie cronica - atunci putem să ne permitem plăcerea de a reciti opere care au fost pentru noi hotărâtoare şi în care vom retrăi entuziasmul din prima oră şi vom găsi perle care ne scăpaseră. O capodoperă rezistă întotdeauna timpului şi modei, ca şi cum o aură de eternitate ar salva-o de uitarea căreia îi este menită orice carte.
O carte pe care tocmai am citit-o - după sfatul cuiva care îmi cunoaşte gusturile şi dezgusturile literare - are tot ce putem pretinde de la un autor: cultură care îmbrăţişează litere şi ştiinţe, dramatică trăire personală şi darul de a o exprima, perspectivă nu rareori paradoxală asupra omului şi vieţii.

Această carte - Jurnalul fericirii al românului Nicolae Steinhardt (trad.spaniolă, Ediciones Sigueme, Salamanca, 2007) - conţine nişte memorii carcerale ca cele ale lui Silvio Pelicco, Camilo şCastelo Brancoţ şi Graciliano Ramos, cu particularitatea de a fi fost scrise după ce autorul a ieşit din închisoare. Acolo - unde în fiecare oră a fiecărei zile eşti supus "delaţiunii, josniciei, prăbuşirii şi nebuniei" - a descoperit Steinhardt valoarea libertăţii şi, în mod surprinzător, valoarea bucuriei. Aceste memorii de închisoare sunt, în acelaşi timp, şi un itinerar spiritual, nişte confesiuni care, pentru timpul nostru, sunt ceea ce pentru Evul Mediu, şi în final pentru toate timpurile, au fost Confesiunile Sfântului Augustin.

În general, jurnalele sunt o înregistrare a unor momente de nelinişte şi amărăciune, pentru că, după cum observă Prezzolini - autor al unui extins şi intens jurnal - zilele fericite nu au istorie. Despre un "jurnal al fericirii" nu aveam cunoştinţă, cu atât mai mult ştiind teribilele circumstanţe care l-au dictat. Într-unul din jurnalele sale, Ernst Jünger nu ezită să scrie că un carnet de note este acum subiect al unei posibile discuţii, pentru că se află la adăpostul cenzurilor exercitate pe faţă sau într-as­cuns asupra scrierilor publice.

În regimurile totalitare, precum cel pe care l-a cunoscut România sovietizată, cenzura se practică discreţionar şi brutal, eliminând orice formă de discuţie sau disidenţă. În acest "război al tuturor contra tuturor", după expresia lui Steinhardt, nimeni nu este imun faţă de suspiciunea de conspiraţie, de înţelegere cu inamicul, de asociere ilegală, de nesupunere la doctrina oficială. Toată lumea e urmărită şi poate risca pedepse grele. Din celule, care s-ar putea numi hrube, mulţi sunt transferaţi în coridorul morţii şi executaţi, uneori la o dată incertă şi îngropaţi într-un loc de asemenea incert. Totul în numele "poporului", care cere pedepsirea exemplară a "trădătorilor".

Din acest univers concentraţionar au reuşit să scape scriitori care au plecat la timp din România sau nu s-au mai întors, stabilindu-se şi publicându-şi cărţile în ţări din afara "cortinei de fier". Se înmulţesc jurnalele scrise şi editate în străinătate - al lui Eliade (Fragments d'un journal), al lui Ionesco (Journal en miettes, Présent Passé/Passé Présent), al lui Vintilă Horia (Journal d'un Paysan du Danube), al lui Cioran (Carnets). După 1989, odată cu schimbarea climatului politic din România, au văzut lumina zilei Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, ambele publicate postum şi la fel de remarcabile. Ca să nu vorbim de o întreagă literatură intimistă ieşită din clandestinitate pe care nu o cunoaştem pentru că nu a fost tradusă.

Jurnalul lui Steinhardt n-a fost scris au jour le jour, pentru că deţinuţilor nu le era permis nici un fel de material pentru scris. Este, caz singular, un jurnal scris ex post facto, recurgând la o memorie extraordinară care îi permite să reconstituie viaţa în închisoare, grandoarea şi mizeria codeţinuţilor şi paznicilor. Memoria nu ascultă de o cronologie, fiind constant întreruptă de asociaţia de idei care aduc în prezent fapte din trecut, întâmplate în locuri diferite. Dacă grosul volumului sunt anii '60 şi începutul anilor '70 - cei de închisoare şi cei care urmează, - întâlnim însă şi adnotări din anii '30 şi '40, intercalate în text. Este deci un soi de puzzle: suntem în închisoare şi, deodată, iată-ne în aer liber, respirând şi contemplând o altă Românie, unde încă se trăia bine. Un flash ne transportă la Londra, Paris, Milano, Viena, oraşe cu tot prestigiul istoriei şi civilizaţiei.

Decorul, întotdeauna egal şi irespirabil - cel al penitenciarului, oricare ar fi el, - se schimbă deci , graţie călătoriei prin lumea interioară, care îi permite să supravieţuiască, atât de cufundat în meditaţii dense, formulate după aceea uneori sub formă paradoxală.

Despre quaestio disputata a antagonismului dintre religie şi ştiinţă, Nicolae Steinhardt, care, de asemenea nu este un simplu oaspete în această materie, înţelege că progresul ştiinţific şi tehnologia presupun un "Mare Programator". Cibernetica constituie chiar proba absolut raţională şi ştiinţifică a Creaţiei. Actul credinţei are semnificaţia unui "antidestin", precum arta pentru Malraux şi antiistoria pentru Eliade. Contra determinismului materialist din secolul al 19-lea, Steinhardt aprobă principiul nedeterminării al lui Heisenberg, care neagă legile cauzalităţii şi, după spusele marelui fizician, "dogmele incompatibile cu flexibilitatea ştiinţei şi a evoluţiei ştiinţifice".

Pe planul propriu-zis religios, solilocviile lui Steinhardt oferă multă materie pentru reflecţie. Astfel, importanţa acordată de voci foarte autorizate păcatelor trupeşti, ca şi cum ele ar fi de cea mai mare gravitate. Pentru el, victimă a mâniei şi urii, acestea i se par cel mai greu de iertat, datorită dispreţului omului faţă de om pe care îl traduc. Mânia şi ura exercită violenţă asupra celorlalţi, în timp ce păcatele trupeşti sunt săvârşite, mai ales, împotriva noastră înşine.

O reflecţie nu mai puţin gravă, prin semnificaţia ei escatologică, este cea referitoare la pedepsele şi recompensele eterne. Autorul se întreabă dacă timpul, prin natura sa tranzitorie, va putea să aibă o repercusiune intemporală. El se apropie astfel, oarecum, de apocatastaza lui Origenes, cu îndrăzneaţa speranţă a mântuirii tuturor oamenilor, reintegraţi în condiţia lor primordială. Steinhardt pune la îndoială şi dacă sfinţenia este la îndemâna tuturor: va fi existând deci predestinare?

Coborând din înaltele sfere teologice pe solul nostru, găsim o critică severă a anumitor devieri care configurează forme de secularizare şi politizare a creştinismului, ca în "teologia morţii lui Dumnezeu". În mod temerar, se bănuieşte că Dumnezeu, nemulţumit de om, iniţial creat după chipul şi asemănarea Sa, "se retrage" din lume, lăsând-o pradă sie înseşi. Pesimismul unor scriitori creştini îi face să presimtă, în mod agonic, ceea ce numesc "falimentul Mântuirii".

Un simptom îngrijorător în zilele noastre este fascinaţia creştinilor europeni faţă de confesiunile orientale. După o sinteză a filosofiei acestor confesiuni, în paralel cu credinţa creştină, Steinhardt conchide: "Creştinismul nu este sălbatic, nici sperios faţă de viaţă. Nu propune o fugă, ci un lucru mai dificil şi eficient, transfigurarea. Acest alt lucru e îndrăzneţ şi grandios."

Inimaginabila încercare carcerală - cea care, prin mărturia celui care a suferit-o, dacă era condamnat, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce este sau a fost (în cazul autorului Jurnalului faptul de a fi o voce incomodă de intelectual) -, această încercare a văzut-o ca pe un păcat contra Spiritului: sistematica degradare a omului de către om, sau ceea ce Gabriel Marcel a numit les hommes contre l'humain. Bestialităţii agenţilor statului, roboţi în angrenajul totalitar, Steinhardt îi contrapune exemplul marilor romancieri care, din respect pentru creaturile lor, sunt prieteni ai omului, aşa cum ceilalţi îi sunt omului duşmani.

Iar acest om, Nicolae Steinhardt, care a cunoscut infernul, vine să mărturisească ceea ce ni se pare aproape de necrezut: "La ieşirea din închisoare este nevoie ca puterea de a iubi să fi crescut în proporţii incredibile." Auzind o asemenea mărturisire, îţi vine să exclami: Unde este, ură, victoria ta? Transfigurarea sau metanoia face să se nască un om nou. Bucuria perfectă se manifestă prin acest dar de a ierta, şi nimic nu i se poate compara - nici una din plăcerile care sunt enumerate în Jurnal, băutura, mâncărurile, erotismul, spectacolele, călătoriile, lecturile etc. Totul este nimic - "pulbere şi scrum, iluzie, vid, deşert, monedă falsă şi cimbal dezacordat: ci este starea care urmează plenitudinii unei acţiuni conforme cu legile divine".

Acest intelectual supradotat priveşte cu neîncredere dialectica, desigur pentru că o consideră o formă de libido sciendi. Dar ceea ce el repudiază cu precădere e ce desemnează drept "societate dialectică", cea a totalitarismelor şi a oricărui sistem în care precumpăneşte "ura, invidia şi suspiciunea". Se schimbă constituţiile şi codurile, dar greu este să se schimbe omul.

În această extraordinară confesiune a cuiva care a băut potirul până la fund, există referiri la Don Quijote şi Chesterton. După Evanghelii, în nici o altă carte nu vedem, ca în acea nuvelă exemplară, omul redat umanităţii şi nobleţii sale. Nu este delicatul spirit al lui Christos evanghelic cel al unui cavaler rătăcitor, în apărarea celor slabi şi ofensaţi? Chesterton este, alături de Kierkegaard, un autor care a făcut din paradox fundamentul filosofiei sale. Pentru Chesterton, în bucurie rezidă "secretul creştinului". Nu-şi imaginează el că Christos, îndepărtându-se de ucenici, voia să mulţumească în tăcere, Tatălui, bucuria de a fi printre oameni?
Acest gând al lui Chesterton despre bucurie ar putea servi drept epigraf pentru Jurnalul fericirii - cu autoritatea pe care i-o dă tot capitalul său de suferinţă, Nicolae Steinhardt vine să spună cui vrea să-l audă că doar după Golgota se poate accede pe Tabor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara