Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Jocul de-a speranţa de Simona Vasilache


GLUMA asta în trei acte" cum, într-un acces de sastisire, prin '36, o categorisea, scriind la ea, Sebastian, Jocul de-a vacanţa, apare, în 1946, într-un volum de teatru, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (de pe exemplarul pe care-l am în faţă o mînă grijulie a şters, precaut, al doilea cuvînt...). E menţionată - profesionalism, încă, de stil vechi... -data premierei, 17 septembrie 1938, deschizînd stagiunea la Teatrul Comedia, şi distribuţia, V. Maximilian în rolul domnului Bogoiu, Vraca în Ştefan Valeriu, Leny Caller în Corina (biensûr!), Sandina Stan (Doamna Vintilă), Coti Hociug (Maiorul), Mircea Axente (Jef), Agnia Bogoslava (Agnes), Marcel Anghelescu (Un mecanic), Mişu Fotino (Un călător), Renée Amy (Nevasta lui). Regia era a lui Sică Alexandrescu, iar decorurile le semna Siegfried.

Miza acestui text care poate fi citit à la legère, deşi tristeţea lui filtrată prin mici întîmplări bizare sare în ochi, nu e iubirea nestatornică, de vacanţă, dintre Ştefan Valeriu şi Corina, cît fuga fiecăruia de pielea lui obişnuită, şi întîlnirea, cu temporară conciliere, a două lumi. Una îi moşteneşte, la vreo trei decenii distanţă, pe funcţionarii lui Caragiale de la începutul secolului. Oamenii-statut, pentru care servieta şi cravata, telefoanele, obligaţiile, fac cît o identitate. Domnul Bogoiu este o floare de glastră ministerială, dedat, însă, în secret, la comice, de n-ar fi sfîşietor de tristele consolări ale unui om fără orizont, rătăciri pe mare: „de unde să ştie ei, că în timp ce caută dosarul care s'a pierdut, eu sunt în Insulele Azore?". Foştii funcţionari care se defulau la o bere şi o înjurătură alunecă, uşurel, în absurd. Maiorul e şi el o sumă de obligaţii, mai degrabă decît un om. Mme Vintilă, o sumă de secrete nu foarte bine păstrate. Fraulein Weber, stăpîna casei de vacanţă, descinzînd din reala, în viaţa lui Sebastian, Fraulein Wagner, a cărei pensiune îi oferea odihnă, şi înrudită, bunăoară, cu Frau Blecher a lui Teodoreanu, e mai mult o convenţie, închisă în odaie, cînd prezenţa ei nu e necesară. Rămîn, deci, pe lîngă ştearsa Agnes, vorbind prost româneşte şi slujind în casă cît de bine poate, şi Jef, pajul licean, şi corigent la matematici pe deasupra, al Corinei, cei doi care, previzibil, vor forma un cuplu promis destrămării: Corina şi Ştefan Valeriu. Ei vin din cealaltă lume, a modernilor singuratici, pariind pe himere mai mult decît pe realitatea la care nu consimt.

El, omonimul aceluia din Femei, e un rezistent, un retras, dar unul de cursă scurtă: „unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş, să iau lecţii de lene, dela piatra asta, dela copacul ăsta." (p. 64). Îşi construieşte, bruscîndu-i pe ceilalţi, un paradis artizanal. Un acvariu, imagine obsedantă a modernităţii, pe care bietul navigator pe mări străine îl crede o navă. Acolo, se mulţumeşte, contaminîndu-i şi pe ceilalţi, cu clipele unei fericiri controlate. Fericirea eroilor Decameronuluie o îndrăzneală, fericirea izolaţilor moderni e un experiment. Poveştile lor nu mai sînt făcute să ţină, nici nu au coerenţa încrezătoare a leacurilor de boală. Sînt simple partide care se întrerup, sau nu au finalitate, de tenis, ori de pescuit, aproximări convenţionale ale unui difuz jeu d'amour. Între ele, se schimbă replici, se iau decizii, toate marcate de reversibilitate, de lipsa de pericol al unui experiment bine ţinut sub control. Ameninţarea neintenţionată a doi călători, care caută pensiunea, fără să ştie de cabala care s-a născut între timp, arată cît ţin participanţii fie şi la amintirea acestui experiment neproiectat să dureze. Cei doi sînt excluşi, cu variante de rezervă, de „picaţii din lună", bieţi funcţionari care-şi apără porţia de lene. Partea de umbră, aceea pe care Ştefan nu i-o găseşte, dintru început, Corinei. Caută, toţi, variante improbabile de-a prelungi vacanţa. Bogoiu închipuie de-a dreptul un falanster: el, Ştefan, Jef şi Corina, întorşi la viaţa primilor oameni. Ştefan Valeriu, acela din micul roman, trăia în orizontul misterios al mai multor femei. După nişte ani, trei bărbaţi îşi descoperă personalităţi îngropate, lepădate piei de tinereţe, în secretele unei singure femei. Nedezvăluite, fiindcă doar mincinoasele mistere dau ştaif unei existenţe, altminteri, anodine: „un biet om fără mister", spune Corina despre închipuitul iubit de la Civita Vechia. Întîmplător, sau nu, c-ul care lipseşte din Vecchia e aceeaşi literă pe care i-o adaugă Ştefan Valeriu, acela nesuferit, din primul act, în occupe-ul cu care-l provoacă. Iniţiala ei, poate, a femeii dorite şi necunoscute, care se pierde în închipuirile lor, ale bărbaţilor ieşind unul din altul, la vîrste diferite, ca dintr-o matrioşcă. Şi, risipită în toţi, „incurabila mea singurătate", aceea mărturisită de Sebastian în Jurnal. Pe care jocul abia o stîrneşte, ca pe culpa nevindecată, şi deopotrivă limanul dorit cu ardoare, ale modernităţii.