Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Jocul dialectic de Sorin Lavric

Dacă vreţi un exemplu de dialectician incurabil pentru care mînuirea contradicţiilor a devenit o a doua natură, numele lui Adorno este cel mai nimerit. Dintre vlăstarele tîrzii ce au descins din pulpana speculativă a umbrei lui Hegel, cel mai consecvent, mai neîmpăcat şi mai statornic urmaş al şvabului şcolit la Tübingen rămîne acest trist şi neconsolat meloman, fiul prosperului negustor de vinuri din Frankfurt pe Main, pe nume Oscar Wiesengrund. Dar fidelitatea pe care îndrăgostitul de muzică clasică a arăta­t-o monstrului speculaţiei filozofice nu numai că nu s-a mărginit la însuşirea spiritului dialectic, adică la preluarea unui algoritm conceptual bazat pe înlănţuiri de noţiuni ce se bat cap în cap după regula lui coincidentia oppositorum, dar pe deasupra s-a întins atît de mult asupra literei sale încît i-a preluat schemele, i-a folosit sintagmele şi i-a nuanţat ideile, parcă în virtutea unui efort anacronic de a păstra viu un stil de gîndire ce nu se potrivea defel cu un secol beligerant şi intolerant, în cursul căruia europenii, bătuţi de furtuna celor două conflagraţii, numai la baletul discursiv al contradicţiilor nu se gîndeau.
Mai mult, Adorno l-a curăţat pe Hegel de toată stufoşenia respingătoare a unei terminologii insuportabil de încărcate, plivindu-i jargonul şi simplificîndu-i preţiozităţile pînă la pragul dobîndirii unei exprimări filozofice demne de a fi puse pe hîrtie. Iar peste filonul adînc al schemelor dialectice a presărat motivele clasice ale gîndirii marxiste, rezultatul fiind un fel de hegelianism de stînga desfăşurat în cadenţa tipică a unor suite de contradicţii ce se leagă şi se dezleagă după un calapod deprimant de previzibil.
În fond, Adorno a păstrat din Hegel mecanismul şi i-a aruncat peste bord viziunea, adică a preluat cele două formule magice ale spiritului dialectic (teză-antiteză-sinteză şi negarea negaţiei), dar a renunţat la viziunea creştină asupra lumii. În locul ei a pus un materialism economic în al cărui limbaj putem întîlni, alături de sintagme tipic hegeliene - precum "viclenia raţiunii", "negativitate pură", "a fi în sine" şi "a fi pentru sine" - expresii fatal desuete precum "mişcarea muncitorească", "forţe de producţie" "relaţii de producţie", "reificare", "exploatare", "solidaritate socialistă", "burghezie şi proletariat".
Şi astfel, dacă dăm la o parte zgura corcită rezultată din alăturarea silnică a unui filozof propriu-zis, Hegel, cu un ideolog agresiv şi resentimentar, Marx, atunci miezul gîndirii lui Adorno îşi păstrează şi astăzi doza de incitare. Iar dintre cărţile a căror expresie livrescă e destul de digerabilă pentru cititorul contemporan, Minima moralia ocupă un loc aparte. Spun "destul de digerabilă" întrucît lectura cărţii numai una uşoară nu e. Dimpotrivă, efortul pe care îl faci pentru a-i parcurge paginile seamănă cu un ordaliţiu la capătul căruia simţi că citirea unei cărţi poate fi uneori neaşteptat de solicitantă. Iar ceea ce e paradoxal la lucrarea lui Adorno este că de aici îi vine şi doza de incitare. Mai precis, Minima moralia te atrage prin obscuritate şi te ademeneşte prin forma bizară a jargonului folosit. E un fapt ştiut că ceea ce e obscur incită atenţia mai mult decît ceea ce este clar, şi că o carte scrisă prea limpede îşi pierde potenţialul de stîrnire a curiozităţii: o citeşti o dată şi apoi, tocmai fiindcă ai înţeles-o de tot, nu mai simţi nevoia s-o reiei. E ca un teren cucerit pe care piciorul exploratorului nu mai simte imboldul să calce vreodată.
În schimb, o carte obscură scrisă într-o limbă premeditat absconsă, ale cărei teme sunt prezentate cu dinadinsul într-o formă suficient de abstractă pentru a nu le putea lega de o imagine intuitivă, o asemenea carte îşi păstrează intactă virtutea de a atrage atenţia. Numai că atracţia pe care o resimţi e una pe care autorul o obţine iritîndu-te, iar ademenirea la care eşti supus stă în arta cu care ştie să-ţi strecoare în suflet frustrarea. E vorba de frustrarea provocată de neputinţa de a înţelege tot, e vorba de nemulţumirea dată de senzaţia că mereu e ceva care îţi scapă şi că, tocmai din acestă frustrare, se iveşte şi dorinţa sîcîitoare de a-l citi în continuare.
Adorno nu e un autor pe care să-l citeşti cu plăcere. Dimpotrivă, îl parcurgi căznit, sforţîndu-te să intuieşti ce vrea să spună, iar urmarea paradoxală e că, treptat, efortul de a-l înţelege îţi induce o tensiune a minţii pe care, la începutul lecturii, nu o aveai. Cu alte cuvinte, Minima moralia e genul de carte a cărei lectură îţi măreşte tonusul graţie sforţării pe care ai îndurat-o pentru a-i pricepe paginile. E ca un fel de exerciţiu de întreţinere a elasticităţii minţii prin supunerea la cazna unor piruete conceptuale al căror rost stă tocmai în menţinerea acestei elasticităţi. În rest, paginile lui Adorno sunt, în marea lor parte, o proză filozofică obţinută prin aplicarea previzibilă a unor reţete speculative.
Intuiţia fundamentală ce stăpîneşte mintea unui dialectician este aceea că structura lumii este atît de schimbătoare încît ea nu poate fi descrisă cu ajutorul logicii obişnuite. Cu alte cuvinte identitatea, contradicţia şi terţul exclus - cele trei principii fundamentale ale gîndirii umane - sunt nişte unelte prea rudimentare ca să poată surprindă acea curgere universală pe care o numim convenţional "devenirea lumii". Şi pentru că logica este neputincioasă în strădania de a descrie lumea, atunci dialecticianului nu-i mai rămîne decît s-o descrie ilogic, încălcînd cu bună ştiinţă regulile obişnuite. Rezultatul este o optică de tip contradictoriu pe care o aplică în orice situaţie. Potrivit acestei optici, e cu neputinţă să trasezi o linie clară de demarcaţie între planul gîndirii umane şi planul realităţii. Aşadar, nu există de o parte o gîndire pură, aflată numai în capul omului şi, de cealaltă parte, o realitate aievea care abia aşteaptă ca omul să se aplece asupra ei pentru a o înţelege. De fapt, cele două planuri se încalecă, se suprapun şi uneori se identifică, şi atunci a gîndi realitatea înseamnă a o modifica şi, în cazuri extreme, înseamnă a o produce.
Ceea ce îl singularizează pe dialectician este încăpăţînarea cu care doreşte ca aceste cazuri extreme să se petreacă tot mai des, şi astfel, din extreme şi rare cum erau, ele să devină normale şi frecvente, mergîndu-se pînă acolo că toată realitatea poate fi înţeleasă ca un caz extrem de încălecare a celor două planuri. Din acest moment, sarabanda speculaţiilor poate fi declanşată, marea grijă a dialecticianului fiind aceea de a aluneca de la planul gîndirii la planul realităţii într-un mod suficient de discret ca cititorul să nu perceapă această alunecare. El va da naştere unei mişcări de "du-te vino" în cursul căreia va trece subtil de la modul cum gîndeşte un lucru la modul cum există el în realitate, ajungînd pe nesimţite să-ţi dea senzaţia că, dacă un lucru nu poate fi înţeles decît într-un anumit fel, atunci el nu poate exista decît în acelaşi fel.
De pildă, toţi ştim că stînga nu poate avea sens decît în raport cu dreapta, cu alte cuvinte că mîna stîngă e stîngă numai pentru c-o pun în raport cu sora ei geamănă, mîna dreaptă. Dacă acum îmi scot din minte noţiunea de dreapta, automat noţiunea de stînga îşi pierde înţelesul. Altfel spus, fiecare cuvînt îşi trage semnificaţia din relaţia complementară cu celălalt. În planul înţelegerii, unul fără altul nu poate exista. Exemple de astfel de perechi complementare se pot da cu duiumul: femeie-bărbat, alb-negru, pozitiv-negativ. Pînă aici totul e clar şi onest. Onestitatea dispare în momentul în care aluneci de la înţelegere la existenţă şi spui că, de vreme ce aşa pot fi înţelese, înseamnă că aşa şi există. Dacă stînga nu are sens fără dreapta, atungi mîna stîngă poartă în sine semnificaţia mîiinii drepte, şi nu doar că îi poartă semnificaţia, dar ea chiar este în mod aievea mîna dreaptă. Şi ajungi să spui că stînga e dreapta şi că fiecare e alcătuită din ea însăşi şi contrariul ei. Şi astfel, din planul înţelegerii ai alunecat în planul existenţei lor reale, şi ai creat un sofism prin contopirea, într-o singură realitate, a doi termeni contrari.
Aplicînd schema de mai sus, pot spune în genere că orice lucru este el însuşi şi contrariul lui, că el nu are sens decît gîndit în legătura cu opusul lui, că încercarea de a-l înţelege în sine, făcînd abstracţie de termenul complementar, este un demers zadarnic, şi asta deoarece, dacă încerc să-l gîndesc singur, atunci, împotriva voinţei mele, lucrul se va dedubla într-o pereche de termeni pe care, deşi nu am vrut să-i văd de la bun început, acum trebuie să-i accept, silit fiind de însăşi structura lucrului cu pricina. Concluzia: orice realitate este în mod constituţional contradictorie, adică e alcătuită dintr-o pereche de momente contrare. Aşa cum orice monedă are o faţă şi un dos, tot aşa orice realitate are un ax de simetrie în funcţie de care îi pot trasa aversul şi reversul, adică partea şi contrapartea, stînga şi dreapta, albul şi non-albul, existenţa şi non-existenţa.
Acesta e mecanismul pe care îl aplică Adorno în Minima moralia: alege o temă, îi identifică laturile contrare, descrie modul cum cele două laturi, contrazicîndu-se, se contopesc, pentru ca apoi, după caz, să creeze paradoxuri în funcţie de tema asupra căreia se opreşte, sau dimpotrivă, să creeze identităţi între lucruri ce nu pot fi identificate. Şi astfel ajunge să spună că pozitivul e negativ şi că subiectivul e obiectiv, că victima îşi iubeşte călăul, că orice înfrîngere este de fapt o victorie, că orice om cade tocmai în greşelile pe care le reproşează altora, că un om bun se fereşte de relele pe care, văzîndu-le la alţii, nu bănuieşte că le poartă deja în sine, fiind astfel un om constituţional rău, că nu te poţi elibera de un sistem opresiv decît participînd mai întîi al el, că orice refuz este o încuviinţare, şi tot aşa.
Ca exerciţii de elasticitate a minţii, paradoxurile din Minima moralia sunt de un incontestabil folos. Atîta doar că, pe baza lor, se pot isca cele mai năucitoare sofisme. În fond, totul e un joc lexical guvernat de scheme dialectice dinainte ştiute.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara