Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tableta:
Jocuri şi jucării de Ioan Holban


Despre raportul minoritate/majoritate se rostesc, azi, tot felul de oameni importanţi: politicieni, sociologi, istorici, medici, teoreticieni ai culturii, analişti ai mentalităţilor, filosofi, ficţionari. Problema e veche, de cînd lumea, şi îşi are originile prin majoritatea zonelor acţiunii umane; ghemul se adună, însă, fatal, în jurul aşa-zisului spaţiu vital, în strînsă legătură cu dreptul la proprietate, la cultura şi limba proprie, la viaţă, în fond; şi se ştie ce s-a întîmplat, în istoria mai veche sau mai nouă, atunci cînd firul s-a rupt şi iţele care îl compun au luat-o razna. Uitîndu-ne mai atent, războaiele secolului trecut şi ceea ce oamenii politici de azi numesc "focare de conflict", din Balcani pînă în Caucaz şi din Orientul Apropiat pînă în Caşmir şi mai departe, trecînd acum prin Afganistan, regăsesc, în esenţa lor, o problematică specifică acestui raport rareori nivelat, dintre o minoritate care îşi cere drepturile şi o majoritate care revendică tot: de la dorinţă la ordinul de luptă nu sînt, adesea, decît un pas şi privirea rătăcit-încruntată a unor lideri extremişti, milităroşi, selectaţi parcă dintre pacienţii doctorului Sigmund Freud.
E România mai liniştită din acest punct de vedere? Se poate spune că, înainte de a pune de acord legislaţia noastră cu aceea europeană (şi faptul s-a produs, se ştie, în ultimii ani), s-au pus de acord oamenii care au împărţit fără resentimente şi, în consecinţă, fără violenţă, "spaţiul vital", merindele, casele, locurile de joacă, la Botoşani şi la Timişoara, la Tulcea şi la Satu-Mare. Iată cum era la Botoşani. Vecinul meu era un lipovean; îl chema Conovici. Cu el jucam fotbal în parc, fugeam de paznicul care apăra spaţiul verde de acolo, ne luam unul altuia nasturii la un joc ce se chema "nasturi la zid" (aşa încît el purta nasturii mei şi eu pe ai lui pentru că, o dată cîştigaţi, nu mai făceam schimb în ruptul capului). Colegii mei din şcoala primară - în banca a doua stăteam, bineînţeles, cu Conovici - erau greci (cu părinţii socialişti, e adevărat, dar veniţi dintr-o ţară capitalistă); cu Vanghelis, Sotiris, Caranicas jucam tot fotbal - în "cadru organizat", dimineaţa la şcoală, pentru că restul normei îl făceam în amintitul parc - şi un joc pe care îl numeam "tangentă" (un soi de fotbal de masă) cu doi bani mai mari (din cei cu Carol al II-lea, luaţi de la bunicul) şi unul mai mic (socialist, fireşte). Mai apoi, la liceu, am făcut o revistă, vorbeam despre cărţi, muzică, sport şi fete cu un polonez, Markiewicz, cu doi români, Protopopescu şi Puiu şi cu un evreu, Silviu Hoişie; la facultate, tot cu ei, coleg de cameră din Tîrguşorul Copoului, în Iaşi. Era bine.
Despre exterminarea evreilor şi a ţiganilor în cel de-al doilea război mondial am aflat din cărţi. Despre revendicările ungurilor - Ungaria Mare - am aflat tot din cărţi. Despre minunatele isprăvi pescăreşti (şi felurile de peşte gătit) ale lipovenilor din Deltă, tot din cărţi am aflat. Despre ucraineni, ruşi, sîrbi, bulgari, aromâni, turci, tătari, la fel. Şi tot în cărţi ar fi rămas dacă nu apăreau, după 1990, cîţiva extremişti, scăpaţi de sub supravegherea bunului Freud (unguri, români şi de alte naţionalităţi), care inventează tot felul de conflicte şi care vor să inducă în societate proiecţiile unor minţi atinse de boli cu nume frumoase dar ciudate (paranoia, schizofrenie, sindrom depresiv, complex de superioritate, mitomanie, megalomane, mania persecuţiei, cîte şi mai cîte...) Altfel, totul e bine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara