Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Jubiläumskonzert de Liviu Dănceanu


Am întâlnit-o prima oară la examenul de admitere în Conservator. Părea plăpândă, asumându-şi firea sufletelor gingaşe de a se prăbuşi la primul refuz ori eşec, după cum un cât de mic succes o încuraja şi o fortifica. Îmi amintea de acele flori îmbobocite prin văi, care se ofilesc dacă sunt răsădite prea aproape de cer, acolo unde se iscă furtunile şi arşiţa soarelui este mult prea puternică. Nu a fost chiar aşa. Emigrată acum douăzeci de ani în Germania, Violeta Dinescu şi-a etalat imensul rezervor de tenacitate, demonstrând că în viaţă nu există soluţii, ci doar forţe în mers, pe care trebuie să le înfrunţi, şi soluţiile le urmează. Am reîntâlnit-o recent la Carl von Ossietzky Universität din Oldenburg, locul unde s-a aşezat cu ceva timp în urmă după un periplu universitar plin de vervă şi frenezie (Hochschule für Kirchenmusik din Heidelberg; Hochschule für Musik din Frankfurt; Fachakademie für Kirchenmusik din Bayreuth). Mi-a povestit despre aventura proiectelor ei de acreditare a muzicii româneşti în mediile academice germane, mult prea puţin familiarizate cu, de pildă, muzica noastră bizantină, cu creaţia lui Enescu ori a compozitorilor români contemporani. Drept pentru care a purces la o adevărată cascadă de seminarii şi colocvii, pe care le ticluieşte şi pritoceşte cu grijă şi pasiune, precum şi la derularea unui ciclu de concerte intitulat Musik unserer Zeit, în care prezenţa românească este semnificativă. Ar fi putut fi o simplă spectatoare a vieţii muzicale. Meseria de martor pare însă să-i provoace o oarece repulsie. Ce rămâne şi cum sporeşte dacă nu participă? Pentru ca să existe, trebuie să fie părtaşă la evenimente. Altminteri, sămânţa neexprimată nu înseamnă nimic, ea neputând pretinde să se admire într-un arbore, la alcătuirea căruia nu şi-a folosit puterile. Dar Violeta Dinescu nu este doar un animator cultural. Creaţia ei, remarcabilă sub raport cantitativ, îşi deconspiră valenţele graţie răsunetului reflectat de fiecare opus în parte. Operele 35 Mai sau Erendira, baletul Effi Briest, piesele simfonice Akrostichon, Kybalion L’Ora X sau Vortex-Wolken I, II, III, numeroasele lucrări camerale constituie fascicule de raze cu secţiune bine delimitată, aidoma unor particule aflate în mişcare ordonată, aşa încât opusurile se erijează într-un fel de holograme ce înregistrează atât amplitudinile undelor creatoare, cât şi fazele acestor unde. Nu ca pe faze (etape) de creaţie, ci, mai curând, ca pe nişte reflexe spaţiale şi temporale mânuite cu dexteritatea şi inspiraţia unui compozitor rodat la şcoala maeştrilor muzicii clasice şi conectat la experienţele componisticii contemporane. Anul acesta Violeta Dinescu a împlinit cincizeci de ani, prilej cu care mediile culturale de la noi şi-au exersat încă o dată deplina lor „discreţie”, întreţinând astfel un periculos echivoc în ceea ce priveşte intenţia de a recupera şi reintegra valorile artistice ale diasporei româneşti. Mai puţin dezinteresaţi sunt nemţii, cei ce i-au organizat compozitoarei noastre în ziua de Sf. Nicolae, la Akademie der Künste din Berlin un Jubiläumskonzert, în care ansamblul Incendo i-a tălmăcit câteva dintre cele mai recente opusuri camerale, dar şi lucrări de George Enescu. La trei decenii după examenul de admitere la Conservator, Violeta Dinescu, iată, se poate spune că a reuşit. Chiar dacă reuşita, vorba lui Bernard Grasset, este uneori o revanşă asupra fericirii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara