Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Jurnal indirect de Mircea Anghelescu

Mihai Zamfir, Jurnal indirect, vol.1-2, Bucureşti, Ed.Spandugino, 2015, 931 + 805 pag.

Început în chiar primele zile ale lui ianuarie 1990 şi continuat apoi, cu o tenacitate neobişnuită, în aproape fiecare săptămână a următorului sfert de secol, în paginile României literare, jurnalul „indirect” al lui Mihai Zamfir este una dintre cele mai personale, mai complete şi mai interesante mărturii despre aceste vremuri, aşa cum nici o altă generaţie n-a avut privilegiul de a trăi.

Este vorba de „privilegiul” de a fi trecut prin două răsturnări capitale de regim, deci de a fi trăit în trei regimuri politice complet diferite, cu războaiele, excesele şi persecuţiile ştiute: o lume agitată de contradicţii, de neînţelegeri şi de ură, ameninţată din nou, cum vedem, de explozia unor conflicte nerezolvate la timp, cu mari dezechilibre şi inegalităţi dar, ce e drept, liberă. Cuprinse anterior în câteva culegeri care reprezentau epoci cu un anumit relief în activităţile autorului (Discursul anilor 90, din 1997, reprezenta epoca angajamentului PAC, Jurnal indirect, din 2002, cuprinde anii „unei formidabile transformări istorice”, Scrisori portugheze din 2006 condensează viziunea din anii ambasadei la Lisabona ş.a.), foiletoanele „jurnalului” sunt acum puse, ceva mai selectiv, în ampla ediţie apărută într-o elegantă prezentare la Editura Spandugino. Pentru evoluţia ideilor autorului în diferite domenii, cel literar, în primul rând, o punere în discuţie a selecţiei în sine ar putea fi interesantă, dar cum nu intenţionez să semnalez aici decât apariţia formei probabil definitive a jurnalului, remarc doar absenţe foiletonului consistent despre Eminescu, care trasează un program ambiţios: „Pentru a descoperi rădăcinile poetice eminesciene, trebuie să coborâm neverosimil de mult în timp”. El va figura, probabil, într-un volum consacrat în întregime poetului, domeniu în care autorul a publicat numeroase texte importante şi care n-au fost epuizate în capitolul respectiv din Istoria literaturii sale.

Lectura a celor peste o mie şapte sute de pagini selectate din însemnările hebdomadare ale colegului nostru, profesorul şi ambasadorul Mihai Zamfir, repetă şi ea parcursul instituţional şi mai ales intelectual al unui autor atent la toate mişcările din planul literar, cultural şi adesea politic al epocilor pe care le-am traversat cu toţii, alături de autor şi de personajele care îi solicită atenţia. Prima observaţie pe care ele o prilejuiesc şi, totodată, primul merit pe care trebuie să-l recunoaştem acestei remarcabile întreprinderi este voinţa de a nu uita, de a păstra memoria unor momente importante din acest sfert de secol, consemnate sub imperiul momentului, cu emoţia şi cu implicaţiile presupuse de această prezenţă în miezul unei actualităţi care lipseşte în general intelectualului nostru. Putem regăsi astfel febra unei participări la evenimentele din primii ani şi mai ales la lenta transformare a felului nostru de a vedea şi înţelege imensa transformare a lumii la care nu asistam doar, ci chiar participam, adesea fără să ne dăm seama. O astfel de impresie, sur le vif ar zice colegul meu, nu poate fi regăsită decât printr-un asemenea text, scris de un asemenea seismograf uman. Apărute în volumul din 2002, ele sunt restituite acum celor câţiva ani de început când au fost trăite şi scrise „cu intensă participare emotivă”, cum mărturiseşte autorul în Cuvântul înainte de atunci.

Însemnările prilejuite de primii opt sau zece ani de libertate, cuprinse în primul volum al ediţiei recente, pe care autorul are buna inspiraţie să le reia cu acest prilej, lasă să apară în preocupările publice ale momentului un fel de febră a dereticării prin ruinele unei puteri prăbuşite sub propria ei incurie şi prea puţin sub zguduirile unor oponenţi izolaţi. Ea exprima şi despărţirea irevocabilă de trecut, dar şi încrederea că lucrurile se pot corija fără a schimba prea tare ceea ce ştiam şi credeam dintotdeauna, revenind la valorile interbelice, ca să simplific puţin. Această viziune naivă şi comodă a entuziaştilor din primii ani de după „schimbare” permite analistului invocarea (ironică sau nu, nu îmi dau seama) a destinului în istorie, acesta intervenind oportun prin „miraculoasa primăvară” din decembrie 1989 care a făcut posibile marile mobilizări aflate la originea prăbuşirii dictaturii (Climă, I, 501) şi atâtea alte incizii în realitatea unei ţări care, de două secole, se află într-o permanentă şi visătoare tranziţie.

Trecând de faza iniţială a însemnărilor, publicate atunci sub titlul de „dicţionar”, care-i disimula vocaţia moralizatoare şi maniera analitică amintind de aceea din eseurile lui Montaigne (Ambasador, Frică, Rege ş.c.l.), vedem cum infuzia de noutate pe care o aduce orice călătorie sau contact cu lumi necunoscute cedează treptat avant-scena obiectului la care este permanent raportată: cartea. Aici rezidă, cred, una dintre caracteristicile textelor din „jurnal” şi ale Jurnalului indirect în întregime, adică în subtila, dar covârşitoarea restituire a valorilor acelei lumi care au făcut-o să trăiască în inima generaţiilor precedente prin carte, prin literatură. Exemple sunt nenumărate şi umplu mai ales volumul al doilea, edificat pe terenul pregătit treptat prin recursul tot mai substanţial la literatură, la memorialistica diversă a unei epoci marcate de mari evenimente, la gândirea contemporană, inclusiv la aceea filosofică sau economică. El aduce astfel în faţa cititorului imaginea unei lumi filtrate prin lecturi, prin lectura marilor opere care ne modelează şi ne alcătuiesc, aşa cum suntem, ca şi a unora uitate sau necunoscute, revelate tocmai prin evoluţia aparent întâmplătoare, întro lume liberă şi supusă deci doar propriilor sale impulsuri şi preferinţe.

Proust este astfel reexaminat în lumina cărţii sale de debut, citită fără complexe şi în perspectiva operei altor romancieri (Flaubert sau Marguerite Yourcenar) care-şi găsesc într-o carte de început calea viitoarelor dezvoltări, iar uitata Les plaisirs et les jours se aşează la capătul liniei din care descind volumele din À la recherche..., dar nu în materia lor, în temele recurente crescând ca valul devenit tsunami în apropierea ţărmurilor, ci în „subtilitatea arborescentă a frazei”, în „şovăiala armonioasă” a sintaxei (o caracterizare cât o analiză), în perfecţiunea discretă a perioadei (Pregătind capodopera, II, 191). Exemple nenumărate arată intuiţia cu care autorul găseşte trăsătura caracteristică unei cărţi sau unui scriitor pe care el construieşte un profil de neuitat: dramatica literatură a scrisorilor pe care Ecaterina Bălăcioiu le trimite din închisoare fiicei sale Monica Lovinescu este aşezată în descendenţa scrisorilor comparabile ale Dnei de Sévigné, esenţa viziunii despre literatură a unui comparatist de talia lui Virgil Nemoianu este căutată în refuzul ideii de progres în istorie, căci evoluţia vine din continua recuperare a „secundarului” care se revalorizează necontenit, sau, pe treapta cea mai înaltă, unde istoria literaturii se confundă cu aceea politică şi cu morala, emergenţa biruitoare a textelor scrise în condiţii imposibile, în afara oricărui circuit public sau chiar în închisori, prin doar forţa morală a curajului şi frumuseţii de caracter, cum se întâmplă cu extraordinarele Scrisori către Simon ale lui G.M.Cantacuzino, stilist desăvârşit într-o proză memorialistică şi confesivă de mare densitate.

Fireşte, profesor şi apoi ambasador în Portugalia şi în Brazilia, Mihai Zamfir dă paginilor de jurnal din această ambianţă exotică tot farmecul pe care propria lui experienţă l-a încercat şi apoi asumat, cu deosebire în Brazilia. Contactul direct cu această lume inspiră pagini dintr-o posibilă monografie atipică a imensei ţări, ea însăşi atipică în multiple manifestări ale exuberanţei oamenilor şi ale bucuriei lor de a trăi: apreciază firescul cu care oamenii se mişcă pe străzi, cu care poartă fără probleme o simplă bluză şi un pantalon, sau o fustă scurtă, firesc pe care autorul îl plasează într-un mod cu deosebire simpatic, într-o zonă a antropologiei intuiţionale: „femeile toate se îmbracă la fel pentru că se simt în mod egal femei! (subl.ns.) La Tropice, femeile sunt mai egale decât aiurea” etc. (în Cum se îmbracă brazilienii, II, 273). Bineînţeles, atenţia autorului se îndreaptă mai ales asupra culturii, muzicii, spectacolului, între care şi literatura îşi capătă partea. Invocându-se teatrul lui Eugen Ionescu pentru a-i sugera tematica (amândoi „sceptici, resemnaţi în faţa mizeriei umane şi lipsiţi de iluzii”) este prezentat dramaturgul brazilian Nelson Rodrigues, plecând de la inactualitatea ei aparentă este sintetizată opera şi biografia neobişnuită a unei poete romantice născute la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar care a debutat la 69 de ani şi se dedică poeziei locurilor, „făcând apologia unei Brazilii imemoriale” fără nici o preocupare pentru literatura care se scria atunci (Cora Coralina, II, 403), viaţa şi opera paradoxală a marelui poet Manuel Bandeira care trăieşte sub ameninţarea morţii până la 82 de ani ş.c.l., numeroase destine şi cărţi care n-au materialitate pentru cititorul român, dar pe care fervoarea şi înţelegerea admiratorului cunoscător le face perceptibile şi mai mult, ele capătă contur. Nici o autoritate nu este invocată în susţinerea acestor proiecţii, cum nici argumente „tehnice”, şi e bine că autorul nu le caută: admiraţia şi viziunea sa categorică se transmit fără efort cititorului, într-un profil dăltuit în marmura tare a convingerii.

Moralist şi observator cu mare putere de pătrundere, stilist (şi stilistician) rafinat, unul dintre cei mai importanţi istorici literari ai generaţiei mele, Mihai Zamfir este şi un romancier cu darul construcţiei. Adunate împreună, însemnările fugitive şi eboşele făcute pe pagina de jurnal se citesc ca un roman şi au coerenţa unui roman: romanul panoramic al acestor vremuri „interesante”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara