Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Jurnal intim de Marina Constantinescu

Plimbîndu-mă prin ameţitul Bucureşti de astăzi, care poartă amprenta a ceea ce am devenit, într-un soi de involuţie incertă şi indecentă, mă întreb, uneori, cum era atunci. Atunci, în anii treizeci. Atunci cînd lumina cădea firesc şi mîngîia siluetele oamenilor, ale clădirilor armonioase, ale cutelor ample făcute de catifeaua grea. Dincolo de dificultăţi pe care nimic nu poate să le elimine - şi nu amintesc aici de ce a fost, pe urmă, al doilea război şi cumplita schimbare adusă de comunişti - se trăia. Ca peste tot în lume. La standarde de respiraţie occidentală, autentică. Existau creiere. Şi o elită. Fantastică. Exista o normalitate a gesturilor, a ceea ce se cuvine să se petreacă, a faptului că oamenii se întîlneau, petreceau, erau preocupaţi de arhitecturi nobile şi cuvincioase pentru proriile case, de cine şi ce cîntă la Ateneu, sau la Londra, Praga, Viena, Paris, de ce se scrie pe pămînt, de cum se face jurnalism, de ce este o ambianţă valoroasă. Veneu unii la alţii, mergeau la cîrciumi şi vorbeau despre toate astea. Polemizau, se supărau, se bucurau, reveneau, bîrfeau. Trăiau împreună. Efervescent. Comunităţile existau şi erau, încă, bine definite. Pulsul unei vieţi reale, cu toate ritmurile fireşti, cu patimi şi secrete, cu suişuri şi coborîşuri, cu devieri de tot felul animau zilele şi nopţile unei societăţi culturale. Vii. Acum ceva vreme am văzut la Tîrgovişte, într-una din după amiezele Festivalului Babel, un spectacol cu energii speciale. Cu o atmosferă pe care am reconstituit-o mereu din ce am citit, din poveştile bunicii, ale prietenilor mei de alte vîrste. În acel orăşel de provincie, în amorţeala unui sfîrşit de săptămînă, în sufletul meu a fost lumină. A fost furtună şi tandreţea liniştii de după. A fost ceva din ce am simţit cînd am citit "Jurnalul" lui Sebastian. Ceva ce mai caut pe străzile oraşului meu. Şi în mine.

Interesant este faptul că un om tînăr cum este regizoarea Diana Maria Mihailopol este preocupat cu adevărat de un univers îndepărtat, pierdut cumva în umbra timpului. Pare uşor utopic să te preocupi astăzi de iubirile de altădată, de ceea ce se numeau atunci frivolităţi, trişare. Astăzi, toate acestea par adiere de vînt. Cuvîntul are alte proprietăţi şi defineşte alte realităţi. Convenţiile sînt altele. Sau nu mai sînt deloc. Pare că nimic şi nimeni nu se mai adună, nu mai merg umăr la umăr, nu se mai susţin. Puţinele valori inatacabile pe care le avem, mari nume, modele autentice sînt, sistematic, boicotate, înjurate, calomniate. Explicaţia timpului nostru" Cît de actuale sînt conferinţele de altădată, cu această temă, la care ţinea conferinţe şi Sebastian. De pildă, "Invidie şi colectivitate". Un tip formidabil, cu adevărat strălucit, remarcat de Nae Ionescu la o comisie şcolară la Brăila şi invitat la Bucureşti să scrie, un spirit elevat şi rafinat care asculta enorm de multă muzică, care avea forţa detaliului în observaţie şi în analiză, rănit în prietenii, sîngerînd din pricina evreităţii, dezamăgit de unele dintre figurile proeminente ale timpului, Mihail Sebastian a şi iubit. Habar nu am dacă Leni Caler a fost "marea iubire" a lui, aşa cum se intitulează spectacolul teatrului "Tony Bulandra" din Tîrgovişte. Ce ştim sigur din însemnările şi comentariile din Jurnal este că, ani de zile, în pusee mai mult sau mai puţin uşor de controlat, Sebastian a trăit dependent de reacţiile şi de prezenţa lui Leni Caler. Chiar dacă nu la fel de intens mereu, acest bărbat a gravitat în jurul cochetăriei acestei femei, şi-a făcut strategii în a şi-o apropia sau, dimpotrivă, în a o pedepsi. Despre actriţa de la Teatrul Naţional Leni Caler se ştia că este soţia dramaturgului Scarlat Froda, că este capricioasă şi în topul seducţiei, că a avut ne-numărate aventuri, îngăduite de soţ cînd aduceau profit, tolerate, cînd nu. Leni Caler sucea minţile bărbaţilor, de toate vîrstele şi de toate gusturile, cu un arsenal de gesturi mici, simple, cu o perversă complicitate pe care i-o oferea statutul marital, cu şirul de legende şi de aventuri, reale sau închipuite, care îi creşteau faima şi animau poftele. Au iubit-o, printre alţii, Camil Petrescu, Sică Alexandrescu, Mihail Sebastian. Diferit. Unul a scris despre ea, Emilia din "Patul lui Procust", altul pentru ea, Corina din "Jocul de-a vacanţa", celălalt, a montat cu ea piesa lui Sebastian, în 1938, la Teatrul "Comedia". Cam acum cincizeci de ani pe vremea asta începeau repetiţiile." În "Timpul" de azi (4 septembrie),prima reclamă care apare pentru premieră: Teatrul Comedia, miercuri, 14 septembrie 1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. "Jocul de-a vacanţa" de Mihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, Mişu Fotino şi V.Maximilian", notează autorul piesei în "Jurnal".

În spectacolul Dianei Mihailopol - bazat pe corespondenţa celor doi şi pe referirile din "Jurnal" - Leni Caler şi Mihail Sebastian sînt puşi, împreună, pe scenă, ca două personaje ale unei ficţiuni alimentate, cîndva, de viaţa însăşi. Vocile lor, prezenţele lor, amintirile lor, acutele sentimente, aparteurile fiecăruia. Pare o poveste-confesiune în care Leni Caler aduce trecutul, mai exact, episodul relaţiei cu Sebastian, în prezentul bătrîneţii sale. Ca şi cum şi-ar răsfoi propriul jurnal. Dialogul dincolo de timp estompează superficialitatea ei de odinioară. Precum şi perspectiva asupra pasiunilor, iubirilor, trădărilor, a micilor trucuri la care a ştiut să facă apel. Personajul Leni Caler are o anumită temperare, un soi de melancolie şi de înţelegere totodată pe care şi distanţa faţă de întîmplarea în sine le oferă. De aici, cred, o emoţie teribilă a construcţiei spectacolului. Totul se vede cu alţi ochi şi se simte cu altă măsură. Cred că aici Rodica Mandache are un merit esenţial în felul în care intră în şi sub pielea acestei femei la apus. Leni Caler reînvie şi retrăieşte - nu doar re-memorează - amorul cu Mihail Sebastian. Tînărul de atunci - cel care ardea pentru nuanţe, pentru muzică, pentru apropiaţi, pentru un cuvînt spus de un scriitor sau altul, pentru ceea ce se anunţa că bîntuie ţara asta şi Europa întreagă - şi doamna de astăzi, care a părasit România după război şi care a trăit, uitată totuşi de lumea teatrală, pînă la o vîrstă venerabilă. Liniştea ei de acum şi tumultul lui de atunci.

Intimitate aş zice că este registrul care îi aduce împreună, într-o experienţă deloc simplă şi la îndemînă, pe actorii Rodica Mandache şi Marius Manole. Intimă este ambianţă din sala Studio în care i-am văzut. Discret dialogul lor. Intensă emoţia. Într-o cheie credibilă, justă, într-o egalitate de forţă. Tonul alb al personajului interpretat de Rodica Mandache, resemnat de neputinţa de a mai interveni pe ceva apus de mult, descoperirea, parcă, a unor duioşii pe care le simte atunci, sub ochii noştri şi tonul cuantificat, folosit cu o decenţă aiuritoare de Sebastian chiar în propriile note, care nu părăseşte nici o secundă jocul lui Marius Manole. Un joc matur, extraordinar de profund, plin de conţinut, de sensuri secunde, un joc în care nu slăbeşte atenţia faţă de partenera sa, Rodica Mandache, faţă de care se raportează atent. O poveste de viaţă, o relaţie, o iubire nu se ştie cît de reciprocă, nu-i aşa, care naşte o piesă. Sebastian scrie "Jocul de-a vacanţa" pentru Leni Caler. Acolo aşează ce nu poate să rostească liber, direct. Jurnalul de creaţie îl dublează pe cel intim. Teatru-n teatru. Bună ideea. Dialogul celor doi protagonişti este, de cîteva ori, întrerupt cu fragmente din piesa cu pricina. Viaţă şi teatru. Sensibilitate, fragilitate, abilitate. Cred că, din păcate, aici nu iese treaba în spectacol, deşi gîndul este şi justificat, şi argumentat. Şi cred că din pricina interpretării false şi exterioare, emfatice pe care o tînără studentă o dă Corinei, discordant, în altă cheie decît au admis artiştii că joacă. Găsesc, însă, că acestă sincopă în construcţia spectacolului este rezolvabilă.

Plec spre Bucureşti cu emoţia radiată de Rodica Mandache şi Marius Manole ce se amestecă cu apusul. Un soi de smerenie în atitudinea lor din acest spectacol semnat de Diana Maria Mihailopol. Ajung în oraşul meu. Al lui Sebastian, al lui Leni, al iubirilor fel de fel, al trădărilor fel de fel. De atunci, de acum, de mereu. Trec pe la Ateneu şi mă opresc. Îi privesc pe spectatorii care ies de la un concert dirijat de Cristian Mandeal. Sînt fericiţi. Sînt normali.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara