Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Non-fiction:
Jurnal secret de Alex. Ştefănescu


27 iulie 2003. Sunt la ţară, în propria mea grădină, printre pomii pe care i-am sădit în urmă cu nouă ani. Pe atunci, arătau ca nişte nuieluşe şi mi-era teamă că hoţii îi vor smulge noaptea din pământ. Acum sunt de două sau chiar de trei ori mai înalţi decât mine şi n-ar putea fi smulşi din pământ nici cu tractorul. În frunzişul lor şi-au făcut cuiburi păsările. Mă întind pe spate în iarbă şi contemplu cerul printre ramuri. Nu vreau să mai ştiu de nimic.

Dintr-odată sună telemobilul, în iarbă. Un sunet subţire şi voios, impertinent. Precis e ceva important. Îl las să sune, fără să mă mişc. Observ, cu o satisfacţie răutăcioasă, cum se suie pe el o furnică.

15 septembrie 2003. Mă întâlnesc, în faţa unei florării, cu M., o femeie distinsă, însoţită de băiatul ei, în vârstă de nouă ani. Ea este emoţionată: începe şcoala! El mestecă gumă, impasibil. Ea ţine în mâini un buchet de flori, pe care tocmai l-a cumpărat pentru învăţătoare. El examinează un BMW parcat pe trotuar.

O salut cu simpatie pe mamă şi, cuprins de nostalgia copilăriei, mă adresez copilului, uitându-mă fix la sacoşa informă pe care o poartă în spate, drept ghiozdan:

- Ai acolo cărţi şi caiete noi... Te invidiez. Când eram de vârsta ta îmi plăcea să învelesc caietele în hârtie albastră. Şi îmi plăcea să răsfoiesc cărţile: miroseau a cerneală de tipar.

Copilul tace, studiind prin parbriz bordul BMW-ului.

- Cum e învăţătoarea ta? Pentru ea sunt florile? Ai să i le dai chiar tu? Sau nu îndrăzneşti...

Copilul tace în continuare. M. intervine:

- Răspunde-i domnului! De ce nu-i răspunzi?

La care copilul izbucneşte:

- Dacă mă ia cu vrăjeli!

6 octombrie 2003. Trec melancolic pe lângă Palatul Cotroceni. Bate un vânt rece care împrăştie frunzele de pe stradă. Îmi închei canadiana la gât şi mă uit la maşinile care opresc la intrarea de pe şoseaua Panduri. Pe vremea lui Emil Constantinescu eram invitat şi eu aici, la recepţii fastuoase. Acum, nu mă mai invită nimeni.

Vai, domnule Ion Iliescu, cum puteţi să fiţi atât de nemilos şi să mă lăsaţi singur pe stradă cu câinii vagabonzi, înrăiţi de frigul toamnei, în timp ce dumneavoastră ciocniţi cupe de şampanie cu oameni eleganţi şi ceremonioşi? Este adevărat că din 1990 şi până în prezent am scris peste 100 de articole critice la adresa dumneavoastră, dar nu e vina mea, m-am aflat sub influenţa nefastă a anturajului. În realitate, v-am admirat întotdeauna. Veţi rămâne în istorie. Dacă România arată azi aşa cum arată, dumneavoastră vi se datorează.

20 octombrie 2003. Mi se cere un curiculum vitae, pentru un dicţionar al scriitorilor. Cu acest prilej, îmi recapitulez viaţa şi devin melancolic. Biografia mea ar trebui interzisă minorilor sub 12 ani, întrucât conţine: l.violenţă moderată; 2. nuditate nonsexuală. Mă gândesc cu invidie la scriitorii a căror biografie ar trebui interzisă minorilor sub 16 ani.

26 octombrie 2003. În parc, câţiva copii, priviţi cu încântare de mamele lor, joacă un joc inventat de ei: îşi fac cunoscute dorinţele cele mai arzătoare. Unul, blond şi cârlionţat, mărturiseşte că visează ca părinţii lui să câştige la „6 din 49". Altul, cu o şapcă ştrengărească pe cap, declară că ar vrea să aibă averea lui Bill Gates (ştie de Bill Gates!). O fetiţă simpatică, o adevărată domnişoară în miniatură, mă fixează şi mă întreabă care e dorinţa mea. Luat pe nepregătite, nu ştiu ce să răspund.

Acasă, însă, reflectând în linişte, îmi dau seama ce anume mi-ar plăcea să am: maşinile, casele de vacanţă, barurile, iahturile, geamantanele cu bani, casetele cu bijuterii etc. care sunt distruse într-un film american (toate fiindu-mi date, bineînţeles, înainte de a fi distruse).

27 octombrie 2003. Ideea mă urmăreşte. De ce le place oare americanilor să vadă cum sunt aruncate în aer, incendiate, sparte, scufundate în lacuri, ciuruite de gloanţe lucruri pe care tot ei le-au făcut cu multă muncă? Mie mi se strânge inima şi când văd spărgându-se un parbriz.

Îmi amintesc că, pe vremea când lucram, ca scenarist, la un serial TV, a trebuit să fie filmată, printre altele, incendierea unei maşini. S-a achiziţionat în acest scop o Dacie veche şi rablagită. Un tehnician s-a apropiat cu timiditate de ea, i-a presărat pe capotă puţină benzină dintr-o canistră şi i-a dat foc. Imediat după ce operatorul a filmat scena, ne-am repezit cu toţii să stingem incendiul. Arsese doar vopseaua de pe o parte a capotei. Fostul proprietar al maşinii, care asistase şi el la filmare, avea ochii în lacrimi.

24 noiembrie 2003. S-a deschis Târgul de Carte „Gaudeamus". Un paradis al cărţilor. Un paradis în care vor pătrunde în mod sigur, şi acest an, asemenea unor demoni, diverşi oameni politici. Nu ca să cumpere cărţi, ci ca să fie fotografiaţi când cumpără cărţi.

Unii dintre ei cam atât ţin o carte în mână: cât durează un blitz.
15 ianuarie 2004. Azi e ziua în care s-a născut Eminescu. Au trecut de atunci 154 de ani. Iar de la moartea lui se vor împlini în curând 115.

Dacă ar trăi în vremea noastră, Eminescu ar trebui să modifice versurile din Scrisoarea III: „Şi apoi în sfatul ţării se adun' să se admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire". Modificate, versurile ar arăta astfel: „Şi apoi în sfatul ţării se adun' să se admire/ Activişti cu ceafa groasă, securişti cu nas subţire".

In general, însă, Eminescu n-ar prea avea timp de poezie. De dimineaţa până seara el n-ar face decât să completeze diverse formulare la administraţia financiară. Este vorba, în primul rând, de formularul 200, pe care ar trebui să transcrie datele de pe FF1 şi FF2 (fişa fiscală 1 şi fişa fiscală 2), ca şi de pe formularul 212 (declaraţie informativă privind impozitul reţinut pe veniturile obţinute din valorificarea sub orice formă a dreptului de proprietate intelectuală).

- Veniturile mele sunt modeste, ar explica Eminescu. Primesc un fel de indemnizaţie de la ziarul Timpul, iar poeziile nu mi-au fost plătite niciodată.

- Nu contează, i-ar răspunde agasată funcţionara de la ghişeu, orice sumă trebuie evidenţiată. A! V-am prins! Sunteţi ziarist! Primiţi drepturi de autor! In cazul ăsta trebuie să completaţi şi formularul IMP 1.3, formularul 205 şi să-mi aduceţi câte o copie după cartea dumneavoastră de identitate şi după contractul cu angajatorul. TVA aţi plătit?

Pentru plata TVA este nevoie de alte formalităţi...

17 ianuarie 2004. Am, în sfârşit, o amantă: calculatorul. Imi petrec în fiecare noapte câteva ore cu ea (nu pot să spun „cu el", sunt heterosexual). Ii privesc monitorul, fascinat, îi mângâi pervers tastatura, cu vârful degetelor, îi introduc câte un floppy în fanta discretă şi primitoare.

Din când în când aud vocea Domniţei, din dormitor:

- Hai, Alex, s-a făcut târziu!

- Imediat! zic eu, minţind cu bunăştiinţă. Şi rămân în camera mea, într-o şedinţă secretă prelungită cu calculatorul.

19 ianuarie 2004. Am încercat, în drum spre redacţie, să cumpăr o revistă deocheată (alta decât Plai cu boi, pe care o primesc gratuit în calitate de colaborator). Ce să fac cu ea? Să mă documentez. Vreau să ştiu ce mai e la modă în domeniu.

M-am tot gândit însă cum să procedez. Ce să-i spun vânzătorului? Să-i cer revista, pur şi simplu, pe un ton hotărât? Mi-l şi închipuiam cum zâmbeşte ironic, văzând că nu mai sunt de mult tânăr. Să-i explic că o cumpăr pentru un tânăr care n-are curaj să şi-o cumpere singur? L-ar mira faptul că îi dau explicaţii.

In cele din urmă, am revenit la prima variantă: să-i cer revista, cu aerul că mă grăbesc, şi să-i întind banii. La primul chioşc era însă multă lume prin preajmă şi mi-a fost ruşine să mă dau în spectacol. La al doilea, nu era un vânzător, ci o vânzătoare, zgribulită de frig; cum să-i cer unei femei o revistă pentru bărbaţi? La al treilea chioşc, şi ultimul, tocmai când voiam să-mi formulez cererea, a apărut un cunoscut al meu:

- Ce faci, Alex?

M-am fâstâcit, dar m-am redresat:

- Cumpăr... revistele literare de săptămâna trecută.

Consecvent cu ceea ce declarasem, le-am şi cumpărat, deşi le primesc în mod curent la redacţie. Cunoscutul meu n-a pierdut prilejul să mă tachineze:

- De când te ştiu, tot cu presa literară. Nu te-ai plictisit?

I-am răspuns privind în pământ:

- Cum să mă plictisesc? E vorba de o pasiune.

2 martie 2004. Sunt fericit. Mi-am procurat un acaricid foarte bun (ceea ce înseamnă uleios, persistent, cu putere mare de ucidere). Am să-l folosesc împotriva duşmanilor mei.

P.S. Duşmanii mei sunt păduchele de San José şi păianjenul roşu, care au avut neruşinarea să-şi depună ouăle în scoarţa pomilor sădiţi şi îngrijiţi de mine. Pe păduche, care are un titlu nobiliar, „de San José", mi-l închipui rotofei şi îngâmfat, cu dantele ample la guler şi la mâneci. Iar păianjenul roşu este fără îndoială un terorist de extremă stângă, obişnuit să meargă cu paşi mari şi repezi şi să privească lumea pieziş.

18 iunie 2004. La scurtă vreme după ce am ieşit cu maşina din comuna Berceni, în drum spre Bucureşti, am avut o pană de cauciuc, la roata din stânga-spate. Nici n-aş ii remarcat-o, dacă nu mi-ar ii semnalat-o şoferul unei maşini utilitare, prin claxoane repetate. Am tras pe dreapta, în dreptul unei case aflate în construcţie. M-am chinuit multă vreme să scot roata care avea cauciucul spart. De jur-împrejurul maşinii era noroi şi nu aveam cum să îngenunchez, ca să văd locul de fixare a cricului. Am găsit, până la urmă, în portbagaj, un exemplar din revista Observator cultural, şi mi-am făcut din el un fel de covoraş. în genunchi, ca în faţa Andreei Marin, am dibuit, după încercări repetate, mânjindu-mă pe mâini de ulei ars, orificiul dreptunghiular de sub portieră. Am început să învârt manivela, dar cricul, nefolosit de multă vreme, mergea foarte greu. Stropi de sudoare îmi cădeau unul după altul de pe frunte, amestecân-du-se cu negreala de pe mâini şi cu noroiul drumului. Casa în dreptul căreia mă oprisem, înconjurată de grămezi de materiale de construcţie, era păzită de doi câini-lup, care, după un moment de expectativă, au început să mă latre furioşi şi să se apropie tot mai mult, consultându-se din priviri. M-am ridicat cu greu, gâfâind, ca să-i alung, dar tocmai atunci a sunat telemobilul. Era graţioasa poetă C.I. care, cu o voce angelică, tărăgănată-alintată-insinuantă, m-a întrebat:

- Ce mai faci, Alex?

îmi venea s-o omor. Am închis telefonul fără explicaţii, şi am îngenuncheat din nou, la locul de osândă, dar m-am lăsat prea brusc în jos şi mi s-au rupt pantalonii în fund. Nu la figurat, ca lui Ion Cristoiu, ci la propriu. Nu există umilinţă mai mare decât să fii bătrân şi gras, să ai de înlocuit o roată la maşină şi să ţi se rupă pantalonii în fund.

Descurajarea mi-a întunecat minţile. Am vrut să abandonez maşina, pentru totdeauna, să-mi părăsesc familia, prietenii, cunoscuţii, ţara însăşi, şi să plec pe jos, undeva, departe, în lume. Tocmai când mă întrebam febril unde anume, a apărut miraculos (aşa cum apare Jean Valjean şi o ajută pe Cosette să ducă căldarea cu apă, în Mizerabilii), un tânăr şofer, Marian, pe care îl cunosc de multă vreme, de când era un copil. Surâzător, energic, plin de tinereţe, mi-a luat manivela din mâini şi în doi timpi şi trei mişcări mi-a înlocuit roata. Apoi, ca să nu-mi dea timp să-i mulţumesc, s-a suit în maşina lui şi a plecat.

N-a fost un vis, chiar aşa s-a întâmplat. în câteva secunde, am început din nou să-mi iubesc familia, prietenii, cunoscuţii. Şi ţara.

20 iunie 2004. Prunii din grădina mea, un soi bun, creat de cercetători ca să reziste în câmpie (patria lor fiind dealurile), au crescut mari, dar nu fac fructe. Un cunoscător mi-a explicat de ce: lipsesc din această zonă insectele specializate în polenizarea lor. La începutul lui mai, când cireşii şi pruni erau simultan înfloriţi, am observat, într-adevăr, că mii de mici viespi zumzăiau în jurul cireşilor, dar foarte puţine se arătau interesate şi de pruni. Le-am rugat, le-am implorat, iar de la un moment dat am încercat să le conduc cu forţa, folosindu-mă de un prosop pe care îl învârteam prin aer, spre prunii cu flori nefecundate. A fost însă în zadar.

Acum, culcat în iarbă, mă uit la prunii mei mari şi trişti. Ce nu le-o fi plăcând insectelor la ei? Urâtele dracului!

26 iulie 2004. Invazie de ţânţari în Bucureşti. Unii bucureşteni, când vine seara, reacţionează caraghios, ţopăind, dându-şi palme, scoţând ţipete. Eu, cu înţelepciunea mea de bucovinean, îi las pe bieţii ţânţari să se sature şi ei o dată ca lumea.

N-o fac numai din bunătate, ci şi din cavalerism, pentru că, după cum am aflat de la Florin, care a citit de curând o carte de entomologie, la ţânţari se hrănesc numai femelele, nu şi masculii.

Poftă bună, ţânţăroaicelor!

12 septembrie 2005. O ajut pe Domniţa să pună suc de roşii pentru iarnă. Avem un aparat foarte bun - cum n-am avut niciodată până acum - de scos sucul din roşii. Ne uităm la el recunoscători, după ce o viaţă întreagă ne-am chinuit cu tot felul de caricaturi de aparate, care, în loc să scoată sucul din roşii, scoteau sufletul din noi.

Nu-mi închipui viaţa fără un stoc mare de sticle cu suc de roşii pentru iarnă. Suc de roşii făcut în casă, nu cumpărat de la magazin! Am avut prieteni pe care i-am părăsit pe neaşteptate şi ei n-au înţeles niciodată de ce. I-am părăsit, fără comentarii, în momentul în care am aflat că la venirea iernii n-au în cămară suc de roşii. Dacă îmi place o femeie, evit să mă uit în cămara ei, ca să nu fiu dezamăgit.

Prefer să trăiesc cu iluzia că are un raft întreg cu sticle cu suc de roşii şi că pe sticle există etichete pe care se menţionează soiul de roşii şi data preparării sucului.

Chiar şi oamenii pe care îi admir ar scădea mult în ochii mei dacă aş afla că nu sunt în regulă la capitolul ăsta. Fără suc de roşii în cămară, nici Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici nu mi s-ar mai părea atât de inteligenţi.

16 februarie 2006. Am două zgârieturi adânci pe obrazul drept. Sunt atât de vizibile (dâre roşii pe pielea mea albă, de om din nord), încât, pe stradă, trecătorii întorc capul după mine. La redacţie, zgârieturile provoacă, bineînţeles, animaţie. Fiecare nou-venit mă întreabă cu îngrijorare sinceră (sau cu subînţeles):

- Ce-ai păţit, Alex, cine te-a zgâriat?

Iar eu răspund invariabil:

- O femeie... Intr-un moment de frenezie sexuală...

Acelaşi răspuns i-l dau şi lui Nicolae Manolescu. El face însă o observaţie subtilă:

- Intr-un moment de frenezie sexuală, o femeie te zgârie pe spate. Pe faţă te zgârie numai una care te respinge.

Explicaţia lui (competentă!) îmi dărâmă într-o secundă gloria de macho(pe care, oricum, o dobândisem într-un mod fraudulos; zgârieturile au, în realitate, cu totul altă provenienţă).

7 aprilie 2006. Am visat o femeie îmbrăcată, ceea ce m-a tulburat foarte mult. De mult n-am mai văzut o femeie îmbrăcată. Pe stradă, de când a venit primăvara, toate îşi arată fâşia de burtă cu buricul (de care stă de obicei agăţat un cercel) şi spatele până foarte jos, unde începe despicătura dintre fese, ca şi sânii, gata mereu să se reverse din bluză, fie prin decolteu, fie prin deschizăturile largi, laterale, unde ar trebui să fie, şi nu sunt, mânecile. La televizor, la fel, încă de la emisiunile matinale pot fi văzute femei frumoase cu fuste doar schiţate, care au obiceiul ciudat de a sta în fotolii adânci şi de a-şi schimba mereu, în direct, poziţia picioarelor, când stângul peste dreptul, când dreptul peste stângul.

Femeia din visul meu avea o fustă lungă, bluză fără decolteu, mâneci cu dantele la încheietura mâinii şi o pălărie cochetă, de care atârnau câteva panglici. M-am trezit erotizat şi m-am ruşinat la gândul că o femeie mi s-a arătat astfel, în deplina ei feminitate.

19 mai 2006. In timp ce dau autografe, o tânără mă întreabă ce înseamnă pentru mine literatura. Ii răspund:

- Un mod complicat de-a avea succes la femei.

Pentru că pare contrariată, adaug:

- Un bărbat frumos, cu gene lungi, cucereşte o femeie în câteva secunde, privind-o languros. Unul care nu are aceste calităţi, trebuie să procedeze altfel: să stea ani la rândla un birou, să citească şi să scrie până se gârboveşte şi i se împăienjeneşte privirea, pentru ca într-un târziu, cândva, la o lansare, o fată încântătoare să vină cu cartea lui în mână şi să-i ceară un autograf.

Tânăra râde, flatată şi amuzată, ia cartea şi pleacă împreună cu prietenul ei, un bărbat frumos, cu gene lungi.

22 mai 2006. Mă obsedează întâmplarea de ieri. In timp ce mă întorceam de la Suceava la Bucureşti, cu maşina, am oprit pe marginea şoselei, cu 16 kilometri înainte de Bacău, într-o parcare, bineînţes, neîngrijită, lipsită de vreun copac care să ţină umbră şi plină de gunoaie. La marginea şoselei era un un fel de şanţ industrial, betonat, şi el plin gunoaie, printre care am zărit deodată ceva mai puţin obişnuit: un sac de plastic (plastic sub formă de ţesătură, nu de folie) în care fusese închis, prin înnodarea gurii sacului, un căţel. Speriat de moarte, căţelul reuşise, după multe ore (poate zile) de zbatere să sfâşie puţin sacul şi să scoată capul la lumină. Iar printr-o altă gaură îşi scosese lăbuţa dreaptă, ceea ce însă nu-l salvase, întrucât nu avusese cum să se deplaseze ca să-şi găsească de mâncare. Avea un cap delicat, ca de căprioară, şi trăgea să moară. Tremura, cuprins de frigurile morţii, iar privirea îi era împăienjenită. Intrucât de mai multă vreme ploua, era scufundat cu sac cu tot, până pe la jumătate, într-o apă rece şi murdară.

Greoi cum sunt, am făcut eforturi mari ca să cobor în şanţ, punând un picior pe o grămadă de gunoi instabilă şi intrând cu celălalt în apă. Am vrut să-l eliberez pe căţel, fie şi ca să moară decent, dar când mi-am apropiat mâna de el, m-a lătrat şi a încercat să mă muşte, cu un rest de energie din corpul lui vlăguit. Era în reacţia lui un fel de greaţă faţă de fiinţa umană, un refuz demn şi tragic de a se lăsa salvat de un om. N-am reuşit să fac nimic, am alunecat şi m-am lovit destul de rău la o mână şi în cele din urmă m-am urcat în maşină şi am plecat.

Blestemat fie omul care a supus un câine la o moarte atât de umilitoare! Ii doresc din toată inima (fără nici un fel de solidaritate umană) să moară şi el la fel, închis într-un sac de plastic şi scufundat până la jumătate în apa murdară dintr-un şanţ plin de gunoaie.

6 mai 2008. Conduc pe cineva la metrou şi, cu toate că n-am de gând să plec undeva, trebuie să-mi cumpăr şi eu o cartelă magnetică. Cunoscutul meu trece rapid de bariera de control, introducând cu îndemânare cartela într-o fantă discretă. Eu, care n-am mai mers de ani de zile cu metroul, ţin cartela invers, nu nimeresc fanta, transpir depăşit de situaţie. Un lucrător de la metrou, în uniformă, vine să mă ajute, cu un zâmbet fals, de om care se chinuieşte să fie amabil. Imi ia cartela din mână cu o abia sesizabilă agasare, ca şi cum ar spune: „Of, nici ceva atât de simplu nu ştii să faci!" şi o introduce el acolo unde trebuie. Ii mulţumesc, prefăcându-mă că nu-i observ enervarea, şi îl ajung din urmă pe cunoscutul meu. După ce el se urcă în tren, fac drumul invers, spre ieşire. Omul în uniformă mă recunoaşte imediat şi nu-şi ascunde uimirea:

- N-aţi plecat?!

Imi dau seama că este nu numai surprins, ci şi dezamăgit, pentru că efortul investit în mine a rămas nefructificat. Atunci, îmi vine ideea să-mi bat joc de el, într-un mod discret, astfel încât numai eu, în sinea mea, să mă amuz pe seama lui. Ii răspund.

- N-am reuşit să plec...

- De ce?!

- Pentru că vagonul avea prea multe uşi şi n-am ştiut pe unde să intru...

Lucrătorul de la metrou se uită la mine cu dispreţ, dar şi cu milă. In viaţa lui n-a mai văzut un asemenea tăntălău. Aproape că aud ce gândeşte: „Uite, dom-le, ce mare şi tâmpit e ăsta!"

4 martie 2009. Situaţie neobişnuită, regizată de hazard la România literară. In redacţie intră o necunoscută, încordată, cu o privire fixă, îndreptată de la început asupra mea. Este încă tânără, are părul încărunţit şi nevopsit.

- Pe dumneavoastră vă caut!

Mă uit, cu o ultimă speranţă, la Gabriel Dimisianu, la Daniel Cristea-Enache, la Adriana Bittel, la Ioana Pârvulescu, la Sorin Lavric... Poate se referă, totuşi, la unul dintre ei. Dar nu, eu sunt cel căutat.

- V-am adus mai multe articole de lingvistică... Vreau o rubrică săptămânală în revista dumneavoastră.

- Avem o cronică a limbii, de care suntem mai mult decât mulţumiţi. Nu intenţionăm să renunţăm la ea.

- Dar eu scriu mai bine decât Rodica Zafiu...

- Aveţi pregătire de lingvist?

- Nu, dar ce contează? Vă luaţi după diplome?!

Şi, uite aşa, interlocutoarea mea începe să se enerveze; se enervează tot mai rău şi, în cele din urmă, face o adevărată criză de nervi. Ţipă, cu o voce spartă, îndreptând spre mine un deget acuzator:

- V-am admirat ani de zile, domnule Alex Ştefănescu! Dar asta numai fiindcă nu vă cunoşteam. Sunteţi o nulitate, ca toţi ceilalţi!

- Da, sunt, dar de ce mă duşmăniţi în halul ăsta? Mai corect ar fi să mă compătimiţi...

Inecându-se de furie, interlocutoarea mea mototoleşte hârtiile pe care le are în mână şi mi le aruncă în faţă. Apoi iese trântind uşa. Tocmai când răsuflu uşurat, intră din nou şi îmi aruncă în faţă alte hârtii, găsite prin poşetă. Şi, în sfârşit, pleacă.

Daniel Cristea-Enache comentează întâmplarea cu umor:

- Iată, aşadar, adevărul despre mult trâmbiţatul succes la femei al lui Alex Ştefănescu! Acestea sunt, domnule Alex Ştefănescu blondele cu care vă tot lăudaţi? Aţi creat o întreagă mitologie, noi v-am crezut, iar acum ni se dezvăluie trista realitate...

Colegii mei de redacţie râd în hohote.

Printr-o coincidenţă cu totul ieşită din comun, dintre acelea care nu se înregistrează decât o dată la o sută de ani, sau printr-o minune cerească, în redacţie îşi face apariţia, chiar la sfârşitul peroraţiei lui Daniel Cristea-Enache, o fată de o frumuseţe neverosimilă, cu părul blond-arămiu şi cu ochii albaştri, inocenţi, dar şi misterios-provocatori, datorită genelor lungi. Are în mână un buchet de lalele roşii şi o cutie cu bomboane de ciocolată. Vine direct la mine, ca şi cum nu i-ar vedea pe ceilalţi. In redacţie se lasă o tăcere compactă.

Necunoscuta mă priveşte pătrunzător şi îmi întinde darurile:

- Vă admir. Insemnaţi foarte mult pentru mine.

- Dar cine sunteţi dumneavoastră?

- Nu are importanţă.

- In zilele astea de martie, bărbaţii sunt aceia care trebuie să dea fetelor flori şi bomboane.

- Vă rog foarte mult, nu mă refuzaţi!

Cum aş putea să refuz? Iau cadourile şi o sărut pe necunoscută pe obraji. Ea se mai uită o dată la mine şi pleacă.

Colegii mei sunt consternaţi. Daniel Cristea-Enache îi întreabă, dezolat:

- Poftim, cum ieşim acum din situaţia asta?

8 aprilie 2009. Mâine plec în America, împreună cu Domniţa. Pe vremea când eram copil, iar o călătorie în America părea ceva cu totul şi cu totul nerealizabil, din cauza restricţiilor drastice impuse de regimul comunist, îmi imaginam un mod original de a ajunge în Statele Unite. Mă gândeam să sap, neştiut de nimeni, noaptea, un puţ în curtea casei din Suceava, un puţ adânc, foarte adânc, prin care să străbat planeta şi să ajung de partea cealaltă a ei, pe pământ american.

9 aprilie 2009. Pe aeroportul Otopeni suntem verificaţi - toţi pasagerii - minuţios, ca măsură de precauţie împotriva unui eventual atac terorist. Mie mi se cere să mă descalţ, pentru că un mic ornament metalic de la pantofi face să ţiuie detectorul de metale de la punctul de control. Trebuie să-mi scot şi cureaua de la pantaloni, pe care, împreună cu cheile şi portofelul, o pun pe o tavă de plastic, pentru radiografiere. Mă uit în jur şi văd bărbaţi şi femei supuşi aceluiaşi ritual umilitor.

Exact la fel se procedează şi la Paris, unde, în plus, îmi este aruncată într-un tomberon şi sticluţa cu apă (de care am nevoie ca să-mi pot lua medicamentele), iar Domniţei îi este confiscată minuscula şi inofensiva pilă de unghii. Şi toate acestea numai din cauza câtorva descreieraţi, aflaţi cine ştie pe unde în acest moment, care obişnuiesc să omoare oameni nevinovaţi.

P.S. In mod curios, tacâmurile cu care se serveşte masa în avion sunt din oţel şi ar putea fi folosite oricând ca arme albe. Mă uit la o furculiţă şi mă gândesc că este

incomparabil mai fioroasă decât pila de unghii a Domniţei.

*

In Airbus-ul cu care traversăm Atlanticul am locul la distanţă de locul Domniţei. Stau lângă o franţuzoaică fandosită, care, ori de câte ori mă ridic şi ies pe culoar ca să mă dezmorţesc, se arată oripilată, scoţând un fel de gemete-vaiete intraductibile. Mă vede mare şi greoi, i se pare că există riscul să mă prăbuşesc peste ea sau să-i distrug, cu o simplă mişcare a cotului, un întreg eşafodaj al confortului pe care şi l-a construit repede, încă de la instalare. Are un laptop pe măsuţa pliantă, căşti în urechi, păhărele cu cafea şi apă lângă laptop. Se uită şi la televizorul de pe spătarul din faţa ei (fiecărui ocupant al avionului îi stă la dispoziţie un asemenea televizor). Catastrofă! Domniţa îmi transmite prin cineva un ziar (Le Monde),şi acel cineva, neîndemânatic, răstoarnă păhărelele pe genunchii franţuzoaicei. De data aceasta, ea nu numai că emite tot felul de interjecţii ale consternării şi dezaprobării, dar se îneacă pur şi simplu de indignare.

Ii ridic fusta, delicat, şi, cu un şerveţel, îi şterg minuţios genunchii. Mă aştept să-mi dea cu laptop-ul în cap. Dar - surpriză, imensă surpriză - franţuzoaica devine tandră şi recunoscătoare. După îndepărtarea urmelor dezastrului, îmi oferă şi mie un păhărel cu cafea, apoi un îndulcitor sub forma unei pastile, apoi consultanţă tehnică pentru folosirea televizorului.

Dacă ştiam de la început...

(extrase din volumul Jurnal secret. Dezvăluiri complete, ediţie ne varietur, în curs de apariţie la Editura Corint)