Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Jurnalul lui M. R. Paraschivescu de Ilie Constantin


Prin 1977, cred, am descoperit printre cărţile unui bouquiniste (nu pe malul Senei, ci pe la Michelange-Auteuil) cartea Journal d'un hérétique, apărută cu un an mai înainte la Editura Olivier Orban. Librarul plasase, fireşte, lucrarea acolo unde i se păruse că ar fi la locul ei, într-o cutie de opere... religioase (un eretic, nu-i aşa...). Mi-am amintit de o contrarietate bucureşteană similară, la librăria "Scala", prin 1968, când am găsit abia apărutul roman al lui Nicolae Breban Animale bolnave pe o porţiune de raft consacrată... zootehniei!

Nu ştiu câte volume din marele jurnal al lui Miron Radu Paraschivescu vor fi apărut în româneşte, şi la ce edituri (îmi ajung experienţele cu atâtea alte lucrări zadarnic căutate) ; fie-mi deci permis să mă limitez la Journal d'un hérétique, realizat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Unul din ei va fi tradus ansamblul în limba franceză, semnând vag Claude Jaillet - Claude e unul din puţinele prenume franceze "bi-sexuate", însemnând Claudiu sau Claudia.... În prefaţă, Virgil Ierunca semnalează că MRP îi încredinţase manuscrisul, cerându-i să facă tot ce-i era în puteri pentru a-l edita în Franţa - el îşi asuma toate eventualele riscuri politice posibile la apariţie, în România; la ultima călătorie a autorului la Paris, în 1970, soarta jurnalului îl preocupa încă, înainte ca boala, pentru care venise în consultaţie, să-l secere la abia cincizeci de ani împliniţi...

Opera merita să fie cunoscută, dar Franţa acelor ani (şi a multor alţi ani), surpată sub neverosimila ei producţie editorială, nu a apucat s-o ia în consideraţie; Editura Olivier Orban se va fi supus legilor pieţei, trimiţându-l pe ereticul român în librăriile de ocazie şi, vai, au pilon... E soarta a vreo 90 la sută din nespus de multele apariţii editoriale din Franţa şi din alte ţări. Eu recitesc, pentru a treia oară prin ani, acest Journal d'un hérétique, ca şi cum ar fi apărut acum o lună...

MRP are 28-29 de ani, în 1940, în momentul când "se refugiază" în jurnalul intim. O curioasă teorie îl seduce, aceea că romanul (spre care aspiră) este scris, mai cu înlesnire, de autori "înalţi de statură şi groşi"; îi dă în exemplu pe Stendhal, Flaubert, Roger Martin du Gard, M. Sadoveanu, C. Stere, Rebreanu. Este exact opusul persoanei sale: "am fost conceput la o scară redusă. Am capul mic, sunt mic de statură, chiar şi inspiraţia mi-e mică. Numai inima mi-a fost mereu mare şi generoasă, oferindu-se celorlalţi într-un mod absurd". Prin august 1940, se simte respins de comunişti; de când "tovarăşii" s-au debarasat de el "ca de un câine, şi inima mea s-a făcut mai mică".

Aşa că se va mulţumi cu jurnalul, nădăjduind ca, vreodată, acesta să fie citit, căci nu-l scrie doar pentru sine însuşi. Are chiar certitudinea că: "jurnalul meu este o carte ca oricare alta, a cărei publicare o doresc şi o pregătesc. (...) Aceste însemnări aparţin deja viitorului, nu doar clipei când s-au născut." Se întreabă, totuşi: "Doamne, de ce nu mă pot mulţumi cu o existenţă mijlocie, fără să aspir la "eternitatea" textului tipărit?"

Personajul Miron Radu Paraschivescu din acea vreme trebuie imaginat ca un altoi între un intelectual complex şi un mic-şi-agitat pachet de nervi - dar cât de ataşant în încăpăţânata sa candoare, cum avea să-l descrie Matei Călinescu, douăzeci de ani mai târziu! El se întreabă dacă adeziunea sa notorie la comunism nu va fi fost dictată de un soi de sete de sacrificiu semănând cu... narcisismul. Confidenţialul PC român se aruncase singur, în ilegalitate cerând, în 1924, la injoncţiunea Internaţionalei comuniste, un statut federal pentru România abia reunită; MR Paraschivescu însuşi visează la un asemenea stat federal, cu precizarea: "evident, ar fi de preferat ca acest Stat să fie socialist!" (dar narcisicul politic va mai spune, de-a lungul Jurnalului, o liotă de alte extravaganţe şi nebunii...).

Pe 16 decembrie 1941, e demnă de interes o înfruntare cu "tovarăşul" George Macovescu: "o discuţie în timpul căreia el a apărat punctul de vedere al Partidului. Era vorba de un articol al meu, în care îl criticasem violent pe ultimul venit dintre poeţii lozincarzi"... O altă amintire concretă e notată în aprilie 1943. E vorba de o directivă dată cu un deceniu în urmă de conducerea PCR : de 1 Mai 1933, celula de ziarişti şi scriitori comunişti trebuia să apară în Piaţa 8 iunie, cu steagul roşu în frunte. Bineînţeles, toţi cei prezenţi la şedinţă au semnalat inutilitatea unei asemenea manifestaţii, riscul zadarnic, lipsa de discernământ a Partidului care-şi lua riscul de a-i pierde pe puţinii simpatizanţi de care mai dispunea, şi care ar fi fost mai la locul lor prin redacţii decât în defilări de stradă. Prudenţa i-a ocrotit pe aproape toţi, cu excepţia lui Perahim şi a Paraschivescului, care au defilat în marea piaţă "cu o treanţă vopsită în roşu"...

Nimic de mirare când, în iulie 1945, MRP constată, oricât n-ar vrea s-o admită: "discordanţa (sau divorţul, sau îndepărtarea sau doar tensiunea) între principiul democraţiei comuniste şi aplicarea lui. (...) Poporul aşteaptă cu totul altceva de la guvernul Frontului naţional democratic instalat la 6 martie. Odată cu decepţiile, s-au întrezărit şi semnele precursoare ale unui divorţ fără precedent la noi, între aspiraţiile majorităţii populaţiei şi hotărârile guvernului."

O scenă perfect redată de scriitor (care, în general, e un admirabil stilist, pateticul său realizându-se printr-o scriitură netă) este dialogul din 21 septembrie cu Ilya Ehrenburg, mare oaspete sovietic al Bucureştiului din toamna lui 1945. Discuţia are loc pe un fond de oboseală, ilustrul Ilya (de o impecabilă curtuoazie occidentală) fusese mult solicitat; chiar primindu-l în camera sa de hotel, el îl roagă pe vizitator să aştepte transcrierea unui poem promis altui gazetar bucureştean. Ehrenburg şi Paraschivescu au vorbit "poezie, traduceri şi diverse lucruri mai puţin precise". Cel mai vârstnic a găsit potrivit să-i povestească celuilalt o veche fabulă rusească. E vorba de o vacă păscând la poala unui munte magnific, pe malul unui fluviu majestuos. Ierbivora scrutează din când în când muntele, care o plictiseşte, nu mai puţin decât apa. O fată e scandalizată de aerul obtuz al vacii. Concluzia: "dacă vreţi să scrieţi poeme pentru a seduce fetele, s-ar putea să aveţi succes. Dar vaca va fi mult mai exigentă..." Fabula narată de cultivatul şi subtilul Ilya Grigorievici este, de data asta, de un humor tropăitor şi demonstrativ, de kolhoz veselindu-se sub veghea Puterii... Cu nu mai puţină fineţe, MRP constată că Ehrenburg "poza un pic, dar că amărăciunea lui nu era prefăcută."

De mulţi ani fascinat de genialul urmaş caucazian al lui Lenin, acum la zenitul său (ideologic, dar şi de generalisim victorios, figură centrală în al doilea război mondial, cu o Armată Roşie dominând două continente), Miron Radu Paraschivescu comentează cu luciditate situaţia reală a celebrului său interlocutor din acea zi: "Cred că Stalin nu-l iubeşte pe Ehrenburg, ci se mulţumeşte să-l utilizeze pe servitorul de încredere pe care şi l-a găsit în el, abil în împlinirea misiunii date, şi necesar". Nu un Ehrenburg reprezenta tipul de veritabil scriitor al timpurilor noi, ci Şolohov şi Simonov. Citat de MRP înaintea acestora, Gorki nu-mi pare a fi un bun exemplu; el venea dintr-un mare trecut literar, oricât va fi "servit" ulterior idealul comunist (începând cu Mama, apărut în 1905, primul roman realist-socialist avant la lettre). Interesantă este replica finală a scriitorului sovietic, când poetul-gazetar se scuză de a-l fi obosit cu întrebările sale: "Îmi place uneori să vorbesc despre poezie cu tinere fete ca dumneavoastră". Cinicul şi dezabuzatul Ilya Grigorievici nu putea să sublinieze mai clar bunacredinţa naivă a celuilalt...

"Dumirit" asupra prăpastiei dintre iluziile sale din tinereţe şi realitatea comunismului la putere, Miron Radu Paraschivescu şi-a fixat o linie de conduită, în decembrie 1952 - pe care, într-o măsură importantă, o va şi urma, până la sfârşitul existenţei sale: "să colaborez cu regimul numai pentru a-mi asigura un minimum vital, şi să afişez în rest o independenţă politică absolută în scrisul meu. Fără să mă preocup nici o clipă dacă ceea ce scriu pentru sertar va lua cândva drumul tipografiei."

Ce păcat că, între timp, el îi servise direct pe noii stăpâni cu întristătoare produse gazetăreşti (printre care cel puţin două veritabile agresiuni, în 1947-1948, apărute în Scânteia, contra încolţitului Tudor Arghezi - nu-l scuză nici măcar faptul că, personal, el îl detesta pe acesta încă din tinereţe...). El servise regimul chiar şi în creaţia sa poetică, cu o tentativă de epopee proletcultistă Cântarea României (1951). Mai târziu, prin 1953, situaţia sa de "eretic" abia tolerat de regimul comunist e limpede pusă în lumină de "toboşarul timpurilor noi", Mihai Beniuc, care nu se jenează să-i spună: "Tu eşti printre cei care au ratat trenul, ca şi Vinea..." Pentru tinerii cititori de azi, e bine să "traducem" formula beniuciană : Ion Vinea şi Miron Radu Paraschivescu au fost cu adevărat oameni de stânga, antifascişti, în anii treizeci - dar nu s-au lăcomit să-şi ia tainul (au ratat trenul!) atunci când comunismul a pus mâna pe putere şi când - cum spunea Ştefan Roll despre comuniştii din ilegalitate : "puţini am fost, mulţi am rămas!" - se făceau marile cariere ale noului regim.

În consistent Premiu de Stat îi este atribuit lui Miron Radu Paraschivescu în toamna lui 1954, care îl "ambarasează", însă nu excesiv: "Dar jena se transformă în rutină pe măsură ce răspund la felicitările telefonice". Şi tocmai una din aceste "firitisiri-pe-fir" (ca să ne jucăm puţin cu o vocabulă neogreacă, folosită pe la începutul secolului XIX în Principatele române), îl derutează: mai tânărul Marin Preda îi aminteşte că primise şi el acest premiu cu un an înainte; el (adică autorul mănoasei şi falsei nuvele Desfăşurarea, 1952) crezuse că era vorba de o distincţie unică. Dar acum, ce valoare mai putea avea, de vreme ce Premiul e decernat unuia ca MRP?... Obrăznicia era doar o glumă stângace, şi încă una "tradusă" de susceptibilul poet: "Nu era spus explicit, dar limpede sugerat."

Las acum de-o parte obsedantul vector ideologic din viaţa lui Miron Radu Paraschivescu - cu iluziile şi dezamăgirile sale comuniste. Revenind la Journal d'un hérétique, mă conving că, oricât de prezentă este prin pagini preocuparea politică, ea nu striveşte nicidecum bogatul ansamblu de însemnări intime. Diaristul e interesat de toate ale vieţii, începând cu sexul, iubirile, căsniciile. Omul se mărturiseşte până la impudoare, sinceritatea sa atenuând simţitor impactul confidenţelor. Dincolo de incoerenţele inimii şi ale trupului, desluşim o mişcătoare stupoare în faţa vieţii afective, a pasiunilor ce se declanşează şi se sting, a propriei fiinţe imperioase.

Autorul Cânticelor ţigăneşti (culegere cu care debuta editorial, la treizeci de ani) pare a vorbi, în însemnările sale personale, doar în treacăt despre creaţia sa poetică. Pe 12 iunie 1942, se judecă pe sine nu doar în mod sever, ci aproape iresponsabil: "Am descoperit că nu sunt poet." Mais, voyons, îţi vine să surâzi... Îl copleşise o frază a abatelui Brémond, care atribuie starea de poezie "au rayonnement d'un seul vers, disparate, indépendant, créé." Aşadar, un poet trebuie să dea unele versuri excepţionale, atotcuprinzătoare (?) care să vădească starea de poezie... Exigenţa este, în parte, admisibilă, dar deloc obligatorie. Există poeţi care nu şi-ar dori aşa ceva, precum M. Ivănescu sau Gh. Grigurcu, care propun lumi personale iar nu "ţâşnete" lirice de un vers. Şi, invers, întâlnim în culegerea de Poeme într-un vers a lui Ion Pillat unele veritabile capodopere restrânse, dar ele au nevoie de considerabilul rest al operei pentru a împlini un destin demn de luat în seamă.

Pornit pe auto-negare, încă tânărul Paraschivescu nu se cruţă. Indirect, el distinge totuşi între visul abatelui francez, poezia "pură", şi propriul demers: "Poezia mea este un discurs elaborat cu grijă, cu meserie şi, uneori, cu inteligenţă." De ce MRP nu-şi aminteşte, cu această ocazie, de Paul Valéry care-i era atât de drag? Să nu dramatizăm totuşi, atitudinea lui se apropie, în finalul aprigelor îndoieli, de cea, pozitivă, a autorului Tinerei Parce : "N-aş vrea ca aceasta să mă împiedice să scriu încă alte poeme."

Într-o existenţă plină de neajunsuri şi contrarietăţi, o mare bucurie izbucneşte, în ianuarie 1942! Deşi în vârstă de doar treizeci şi unu de ani, MRP visează la câţiva tineri scriitori care să-i vină alături; şi, chiar atunci, află că: "tinerii de la Albatros văd în mine un fel de "chef de şcoală". (...) Acela care alege să meargă alături de mine, se apropie (sau se îndepărtează, după caz) de concepţia mea de viaţă, de inima mea".

Pe 13 februarie 1942, realizarea aspiraţiei colegial-pedagogice se precizează : "Vreau să notez aici ultima şi cea mai mare bucurie a mea. E vorba de grupul de la Albatros. Mai ales Geo Dumitrescu a fost pentru mine o apariţie surprinzătoare. La douăzeci şi unu de ani, e poet până-n vârful unghiilor, un adevărat poet. Îl îndrăgesc ca pe un frate mai tânăr, ca pe un alt eu însumi; mi-e drag şi tremur pentru el cum aş face-o pentru copilul meu. E atâta prospeţime şi aşteptare liniştită pe fruntea lui, în marii săi ochi negri, şi o asemenea ţinută poetică, încât îl regăsesc în el exact pe acela care eram eu, la douăzeci şi unu de ani."

Bucuria rămâne întreagă, două luni mai târziu : "Fie şi numai pentru această întâlnire, cei treizeci de ani ai mei nu vor fi fost trăiţi zadarnic. Astăzi la ziar : o adevărată conspiraţie a "jegoşilor" ("les crasseux"): Geo Dumitrescu, Tiberiu (Tretinescu), Ierunca, Marin Preda, şi, culmea, Dimitrie Stelaru. Unul mai talentat ca altul, acoperiţi de daruri, de inspiraţie, de tinereţe, de talent şi de sărăcie. Îi iubesc şi-i admir, şi sunt una cu ei." Însă bucuriile literare de acest gen au un termen ; trei ani mai târziu, în septembrie 1945, un MRP de 34 de ani îşi exprimă dezamăgirea: "Mă gândesc la aceşti tineri pe care i-am ajutat să crească şi care, acum, mă vorbesc de rău, neputând să mă arunce la gunoi". Îl numeşte pe unul dintre ei, mai loial dar nereţinut de istoria literară (Marin Sârbulescu) numai pentru a-l opune "focurilor de artificii ale lui Geo Dumitrescu, Ion Caraion sau Ierunca".

Că rămânem prudenţi faţă de dezamăgirile unui om cu o viaţă afectivă atât de intensă! Viitorul avea să dovedească excesul unora dintre aceste decepţii: Marin Preda, Geo Dumitrescu (şi Virgil Ierunca - dacă mai e nevoie s-o spunem) i-au rămas, în felul lor, fideli lui Miron Radu Paraschivescu. A cărui fibră colegial-pedagogică avea să se dovedească foarte fertilă, de neuitat, în acţiunea ei de a promova cu tenacitate debutanţi de-a lungul deceniilor 1950-1960; evit să citez câteva din multele lor nume, fiind că ar trebui să-l pomenesc până şi pe al meu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara