Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Jurnalul unei vieţi de Cătălin Constantin


Sunt un cititor voyeurist, avid de biografic, de orice informaţie care trece dincolo de statutul de autor şi de aceea nu am neapărat nevoie de notorietatea vreunui nume sau de girul unui destin de excepţie pentru a-i citi jurnalul. Argumentul funcţionează deocamdată şi pentru Mai nimicul nostru (Jurnalul din Noaptea 1949-1989). Prin subtitlul dintre paranteze Mihai Bogdan, autorul, m-a făcut să cred că este vorba despre un excurs prin istoria diabolicului regim comunist, dar lucrurile nu prea stau aşa. Politicul ocupă un loc nesemnificativ în jurnal, cel mult un background ce se ridică din când în când din zona subliminalului. Aşadar, lunga Noapte este ori o contextualizare a producţiei diaristice prin amprentarea temporalului cu o semnificaţie politică indirectă, fie metafora unei inteligenţe sensibile şi extrem de permeabile faţă de colţurile mai umbrite ale existenţei pe care le augmentează apoi până la întunecarea deplină, un soi de poziţionare perenă în epicentrul minusurilor vieţii.

Mihai Bogdan nu a scris un jurnal intim. O recunoaşte în câteva ocazii, dar dincolo de mărturia sa observaţia se poate susţine singură prin câteva argumente. În marea lor majoritate paginile sunt văduvite de firescul cotidian, de prea-omeneştile banalităţi, de nimicurile care dau culoare unei vieţi, aşa că zona privatului, a intimului este într-un sensibil reflux. În rest, în cam vreo 345 de pagini... ,,o amestecătură informă de poezii, eseuri, filozofie ceva mai sistematică, alteori doar pure-amintiri, proză poetică, teatru, simplenote ş...ţ. Tot ce am făcut până la urmă a fost un simplu lirism de abstracţiuni, doar afirmaţii simple, gândul nediferenţiat care n-a ajuns la rigoarea esenţială a gândirii.” Dacă ,,lirismul de abstracţiuni” n-are ancore prea adânc înfipte în contingent atunci măcar opţiunea unei intimităţi întru spirit cu autorul să rămână viabilă. Acest drum l-am găsit blocat. La 21 februarie 1985 Mihai Bogdan şochează: ,,copilul acesta şi-a tot rescris adolescenţa până spre bătrâneţe. Cartea despre mine, în loc de 25 cum îmi închipuiam, am terminat-o la 52 de ani. Varianta 16 – să termin? O veşnicie să am, şi tot mi-ar mai trebui”. Grafomania se confirmă aproape de finalul jurnalului: ,,Ar mai fi de calculat data şi epitaful, nu mai mult de două pagini din miile câte le-am scris. Am cam terminat versiunea şaptea (penultima cred) ş...ţ”. O ciudată premeditare, o vanitate de autor opacă în paroxismul ei, un minus de autenticitate pentru un plus de luciu, o scriitură fără vârstă, un sculptor bătrân care-şi tot netezeşte viaţa. Autorul a mizat pe o singură carte şi de la ea aşteaptă totul. Jurnalul îl domină, îi tot cere versiuni, una mai bună decât cealaltă, îi actualizează criteriile în virtutea cărora, frazele citite de o sută de ori sunt păstrate sau aruncate ca sarea care-şi pierde gustul. Chiar dacă îi asistă crizele, teoriile, chiar dacă îi moşeşte devenirile, scriitura este prea fardată pentru intimitatea de care vorbeam.

Am fost tentat să văd în Mai nimicul nostru o doză însemnată de narcisism. Fie că aminteşte de părinţi, de Dumnezeu, prieteni sau politică – toate angajate într-o mişcare centripetă – jurnalul este dominat de un singur eu, al autorului. Numai că eul acesta a devenit un subiect sau un pretext pentru o carte în care vezi mai degrabă opera lui Mihai Bogdan decât viaţa sa. Cartea merită citită, lectura ei este o provocare continuă, un exerciţiu prelungit. A înţelege şi a topi într-o unitate superioară toate contradicţiile, toate banalităţile care trec o dată cu acneea şi paginile de o inteligenţă incontestabilă este o dovadă de maturitate. În faţa acestui jurnal ai mai multă nevoie de maturitate decât de o lectură profesionistă.









Unde-i pisica?





În cărţi, printre cărţi, în versuri, printre versuri… pare să spună, jucăuş şi timid, Romulus Bucur în Cărticică pentru pisică, ultimul lui volum de poezie, născut, s-ar zice, dintr-o definiţie a fericirii cotidiene formulată de Apollinaire înainte de Alcooluri, convins că mult rîvnita stare are doar patru ingrediente esenţiale: femeia, pisica, raftul de cărţi şi amicii („Visez mereu să am în casă:/ Soţie bună şi duioasă,/ pisica peste cărţi trecînd,/ Amici ce nici cînd nu mă lasă/ Şi fără care viaţa-i vînt.” – Bestiarul). Dintre toate, Romulus Bucur alege pisica şi îi dedică şaisprezece poeme. Atît doar că pisica lui, ca toate pisicile cu virtuţi literare, poate avea farmece şi apucături de femeie, poate toarce poezie în ritm de computer şi ţine loc de amic. Sau toate în sens invers – femeia e o pisică, literatura, la fel, prietenii, şi ei – caz în care înţelegem că viaţa e o metaforă felină, cu toate conotaţiile care decurg de aici – aparenţă, neîncredere în realitatea lumii şi, pînă la urmă, neîncredere în realitatea poeziei.

Cărticică pentru pisică este, dacă am numărat bine, cea de-a cincea carte a lui Romulus Bucur. Poetul, membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1982, în volum colectiv Cinci. Nu e, cu siguranţă, unul dintre cei mai „productivi“ poeţi ai generaţiei ’80, dar e, poate, cel mai constant ca fel de a scrie. O confirmă Cărticică pentru pisică, unde cititorul va regăsi – topite printre rîndurile unui text care refuză cu încăpăţînare orice complicaţie lingvistică şi care lasă senzaţia că spune totul, fără să încifreze nimic – poetica iluziei, a surprizei spectaculos-banale a cotidianului, muzicalitatea difuză, substituirea concretului cu vagul imaginii familiare, jocul iconic cu textul, melancolia ştearsă, ghicită din frînturi de cuvinte. Poate doar ludicul e mai ludic şi mai gratuit decît în poemele de dinainte. Dar prima poezie, o încercare de definire a pisicii, lasă să se înţeleagă că nu doar despre pisică e vorba în versurile acestea: „a defini o pisică prin/ ipostazele ei – un pisoi orb şi/ negru şi nu ştie decît/ să miaune mic şi neajutorat/ devorat într-o noapte de maică-sa/ moartă şi ea apoi într-un pod/ un ghemotoc pufos însufleţit/ ce toarce si se arcuieşte/ frecîndu-ţi-se de picioare/ şi totuşi ceva scapă/ miaună paginile cărţii în noapte/ şi ţi se zbîrleşte părul“. Interogaţia, deja veche, asupra crizei constitutive a poeziei capătă aici o formulă demitizată. Şi chiar profanatoare. Cărticica se încheie cu epitaf pentru pisică. Multiubitul animal de casă – despre care am citit într-o altă carte, nu de versuri, că e doar pe jumătate domesticit de om – moare, poetul nu suportă ideea, dar îi sapă totuşi „o groapă/ de o jumătate de metru/ în fundul grădinii/ în cimitrul virtual al unei întregi dinastii/ de pisici“. Îi citeşte – doar e o pisică iubitoare de literatură – din „williams“ (William Carlos Williams, poetul american a cărui influenţă stilistică se simte la Romulus Bucur). Şi, lucru deloc trist – poetul îl notează indiferent între paranteze – „(cîinele a venit şi s-a pişat pe movila de pămînt)“. Dar nici demitizare şi nici profanare nu sînt cuvintele potrivite. Poezia nu e un act sacru, e un gest firesc, într-o lume care, la fel de firesc, nu e reală, nu are consistenţă, e doar imagine care se autodevoră, jucîndu-se cu propriul conţinut.

Între încercarea de definire şi epitaf, între încercarea de a spune ce e şi faptul de a spune că nu mai e, lumea poemelor lui Romulus Bucur rămîne prin excelenţă felină. Întocmai ca Pisicii de Cheshire, din Alice în ţara minunilor, pisica din poemele lui Romulus Bucur poate fi pretutindeni, poate lua orice formă şi avea orice pretenţie. Într-un poem se prezintă la concurs, gata să-şi arate „cv-ul, diploma şi celelalte“,

într-un altul e „miţa“ rivuloţionară; Marius, un motan roman, profesor de „felină“, îşi încovoaie „coada ca un semn de întrebare“ (şi textul, ca într-o caligramă a lui Apollinaire, urmează forma „?“). Pisica seduce, mai puţin însă decît o iubită, sau poate fi intertextuală şi parodică („cotoiul lao zi/ îşi dezminte numele/ e tînăr şi relativ cultivat“).

Nu cred că Romulus Bucur s-a supărat, asemenea lui Ion Barbu cînd a văzut ilustraţia la După melci, că textul lui e însoţit de grafica naivă şi cam buclucaşă a lui Tudor Jebeleanu. Dar, ca la Barbu, un text de descîntec al lui Romulus Bucur şi-l-ar putea alunga definitiv pe nu spun cum îl cheamă. Îl citez, aşa cum se citează orice descîntec, în întregime: „dacă a intrat/ (nu spun cum îl cheamă)/ în bucătărie iei/ o mătură înconjori/ – alergînd cu paşi mărunţi – încăperea de trei ori/ strigînd între timp/ zît şiţ cîţ & alte/ interjecţii adecvate/ introduci mătura/ prin cotloanele unde s-ar fi putut ascunde/ dacă tot nu iese/ iei o bucată de/ (termen tehnic indescifrabil)/ şi folosind descîntecul/ ce începe cu pis-pis-pis/ o arunci prin uşa întredeschisă/ pe care o închizi/ cu iuţeala fulgerului/ de îndată ce a ieşit/ din nou înconjori/ – în sens invers – / bucătăria de trei ori/ măturînd cioburile“.



Pisica?! Unde e pisica?!...

În poezia lui Romulus Bucur.










Mihai Bogdan, Mai nimicul nostru (Jurnal din noaptea 1949-1989), Editura Echinox, Cluj, 2000. 345 pag.

Romulus Bucur, Cărticică pentru pisică, Editura Aula, Braşov, 2003. 32 pag.