Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Katarina Frostenson de Gabriela Melinescu


Katarina Frostenson


Katarina Frostenson este o persoană enigmatică, o persoană care nu obişnuieşte să vorbească prea mult despre sine. Ca şi poemele Annei Jäderlund şi Birgittei Lillpers (în Suedia) şi ale Piei Tafdrup (în Danemarca), creaţiile ei poetice sunt dificile şi obscure.
Pentru Katarina Frostenson sensul scrisului nu pare a fi crearea unui înţeles, ci mai degrabă exprimarea unui ritm şi a unui ton. Ceea ce surprinde în arta ei poetică este o puternică senzaţie venind din combinarea elementului grotesc cu imaginile frumoase, rezultând un efect stilistic capabil să creeze o proaspătă tensiune. Poeta a mărturisit că, în copilărie şi apoi la şcoală, îi plăcea să se joace cu anumite cuvinte şi expresii, scandându-le şi şocându-şi colegii prin grotescul acestora.
În cartea de debut, În între, se vede clar concepţia sa postmodernă. Explorează intens golul care există între "în" şi "între", între ceva fantastic şi ceva trivial.
În volumul următor Ţară pură e vorba de copilărie şi moarte, de isterice mişcări declanşate într-un univers în transformare. Începând din 1981, Katarina Frostenson a locuit patru ani la Paris, împreună cu soţul ei, Jean-Claude Arnault, fotograf şi director de operă, francez. Anii petrecuţi în Franţa au fost fertili; poeta descoperă un alt tip de peisaj şi sufletul marelui oraş european. Locurile care revin mereu în scrierile ei sunt: Boulevard de Sebastopol, Gare d'Austerlitz şi Hôspital de la Salpêtričre. În volumul În galben există chiar poeme cu aceste nume magice.
În 1987 îi apare cartea de poeme Conversaţia, iar în 1989 Ţărmurile. Poetica nouă a Katarinei Frostenson e dominată acum de tensiunea dintre elementul masculin şi feminin. Lumea pare falică, "cuvântul se ridică precum o coloană, împietrind totul în jur". E analizată relaţia complexă cu celălalt, în acelaşi timp cu trecutul.
În 1989, la Galeria Forum, poeta poate experimenta texte lirice legate de pictură, scriind apoi două cărţi dedicate artiştilor plastici suedezi Håkan Rehnberg şi Jan Håfström. Colaborează, de asemenea, cu soţul ei la scrierea cărţilor: Resturi, 1989, şi Drumul spre insule, 1996.
Prin volumul Ioni, 1991, Katarina Frostenson îşi câştigă o largă audienţă printre cititori. Tema principală e o baladă medievală, Fecioara în piele de căprioară, în care se descrie un cavaler omorât la vânătoare şi a cărui logodnică e transformată în căprioară, de mama acestuia.
În 1992 publică Povestiri despre ei în care revine la vechiul motiv al conflictului dintre vorbire şi tăcere. Cuvintele şi lucrurile în marea lor anonimitate migrează cu propria lor conştiinţă. E o carte de proză, dar substanţa ei este profund lirică. Din 1992 este membru al Academiei Suedeze. În 1993 i se joacă piesa Traum, la Teatrul Regal din Stockholm. Surealismul piesei e accentuat de titlul al cărui sens în germană e "vis", şi "durere, traumă, în alte limbi.
În volumul Gândurile, 1999, Katarina Frostenson se defineşte pe sine ca un complex amalgam de mitologii, peisaje, aluzii la cântece folclorice. Cu o nouă claritate, remarcabilă, este reluată tema relaţiei dintre corp, limbă şi tăcere. (G.M.)


Fecioara vorbeşte

Am să scot înţelesul din înţeles
voi scormoni în animalul ghemuit acolo. Voi scoate
glonţul din el
din inimă

şi voi auzi -
cuvântul dintr-un corp
aşa cum sună el -

Ce e acel care merge şi merge neajungând nicăieri

şi ce este perete
şi nu stă în drum

Ce este ceea ce stă acolo
mister de groază -

O, duşmanul meu, acum sunt incoerentă
Eu sunt luciul, părţile şi zâmbetul
Eu sunt val de sunet în vasul aerului
inima mea de verb care nu bate. Numai pătrunde
în lăcaşul de vis al trupului. Până când se îneacă
de murmurul sângelui

eu sunt fără urmă, fără loc
deghizată în luminos. Eu sunt valul de sunet
din jurul şi din interiorul cuvântului

Teme-te căci
există un etalon

Mama îşi deschide coşul pieptului
în lumina de după Mamă
răsunătoare, neagră înrădăcinare
inimă-aur
Dar corpul se goleşte
Râsul fecioarei.


Tatăl cerb

El e spate, şold
in fronte

îmbrăcat cu totul în cafeniu, trecând
spre transformare. Vrând să-şi perpetueze urma

apăsătoare îndatorire a fi cel care
lasă lucruri imposibile

Cred că el e o femeie bărbat
El nu dă nimic

Nu vrea să dea nimic
eu vreau să-i dau ce nu-i pot da,
înapoi, să-i dau lui, ce nu se poate da,
acolo fiind izvorul


Acteon

Acteon, el: cel cu urechi ascuţite
El prefăcut Devenind deodată privelişte
Albul e culoarea purităţii, se spune. Apa cafenie a izvorului
în care s-au oglindit ochii lui. Ochii care se separă stropind
Transformarea în cafeniu, nămol, scoatere din găoace. Ochiul barat,
orbit de spatele ei alb, spin roşu. - Rămânând din el numai un sunet.
O frunte plutitoare. Pădurea răsună de răget de durere. Dar cerbul
vrea să fie acolo, vrea, mai mult decât tânjeşte.


O trăsătură

mamă, care umbreşti marginea pământului
e întunecat
cel care e aici

intestine înfometate în trăsăturile feţei
de culoarea liliacului
trăsături de cearşaf -

şi în exterior numai mâini
erai rece
şi acest gând nu e din această lume


Culcată în bucăţi

A picta spatele fecioarei. A picta faţa ei.
Ea te lasă să faci totul cu ea. Craniul se odihneşte
în crăpătură. Culcată în bucăţi. Ce rău îi stau
ochii şi a cui este această asprime. Nu există
saturaţie în ochii ei. Au distrus-o. Se vede: totul trece
Totul trece prin părţile corpului


Legătură

aripă gri
mama măcinând calde
mâini, eu nemaiputând
să cânt ultima parte
a fredonării, când vocea ta
se duce în pădurea sa


Aprilie timpuriu

Animal, om sau peisaj, ce este oare marele chip
aşezat peste mine; purtat pe drum, mirosit

plăcută cămilă cafenie - soarele
netezindu-mi pielea, soare stafidă, plin de riduri

pânza săpunită cu săpun de copil e uscată
peisaj cu poteci, creastă şi urme de picioare, negre de fum

peste frunte umbra ieşind din rând -
cel care intră în peisajul de aici, fiind noapte

există un suflet în această parte de ţară
chipul numindu-se capul bunei speranţe


Sare

Cine a auzit ştie, e binecunoscut de toţi
în general, a vorbi înseamnă a te dezvălui

semănând numai cu tonul îngânat cu voce tare în somn
atunci când începi să turui, turn şi creneluri

apă de argint, cristale de sare
cai subţiri, gri, mergând păscând

ce nu intră în melodie există, aşa
e limba: se ştie cine e Vie

cântecul dispărând deodată
şi tu devenind scrib de sare


Două versuri

Sunetul prin noapte o respirare de departe
nu voi ajunge vie până acolo

din cearşaf, de acolo de unde tu te întuneci

Corpul nu mai umple locul până la pragul camerei
umbra acum e cu mult mai mare

cafenie tu care erai deja în vârstă
la naşterea mea
stând deasupra mea curbat
respirând

şi asta venind din carne
cu un miros care ar putea veni din pământ de frunze