Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Kiki Iguazu de Bedros Horasangian


De fapt îi plăcea să trăiască la Paris. Cu buzele mereu lipite de viitor se insinua cu braţele mereu în prezent. Voia să nu mai aibă trecut. O natură tonică într-o lume sceptică. Pesimistă? Nu, mai mult indiferentă. Lumea. Parisul. Ea. Lumea ei era acum acolo. Viaţa ei era acolo. A ales ea, nimeni altcineva cum se întîmplă adesea. Parisul ca vis, Parisul ca idee, ca iluzie, ca o noapte luminoasă. Oraşe unde se poate sta de vorbă şi fără să te îmbeţi. Oraşe unde te îmbeţi şi fără să stai de vorbă cu nimeni. Oraşe pe unde umbli şi trăieşti fără să ştii că eşti într-un loc anume. Argentina părea la fel, dar nu era. Nici Buenos Aires-ul cu aerul lui sever şi impunător. Un oraş pentru bughezie şi militari. O lume cu măştile pe faţă. Pe cine să crezi cînd spune adevărul, pe cine să nu crezi cînd te minte?Adevărul şi minciuna. Doar minciuna. Şi tangoul. Ce să facă ea într-o Argentină unde lumea se simţea bine şi fără ea, într-o ţară care putea s-o ducă bine şi cu dictatură militară şi fără Kiki? Aşa a ajuns ea la Paris. Dintr-un soi de refuz al locului comun. Al unui orgoliu asumat. Străzile goale ale unei adolescenţe lucide. Şi setea ei de a iubi şi a fi iubită. Şi neputinţa ei de a fi altfel într-o lume care nu ştii niciodată cum este cu adevărat. Şi perspectiva unei mediocrităţi bine scrobite, priviri languroase şi sentimente bine călcate, împăturite, aşezate, un dulap cu rufărie, un registru contabil bine ţinut. Uneori cu contabilitate dublă.Şi presiunea, teroarea chiar, a unei ipocrizii cu morgă. Şi adolescenţa rătăcită prin ani, şi maturitatea care vine repede, şi viaţa care ţi se curge printre degete. Ce zici Romero ? Romero dă din cap, aşa e, dar nu mai spune nimic. Parisul e şi ţara lui. Ce fel de ţară mai e şi Argentina asta de unde au tot plecat unul după altul? Mori de vie sau pleci să trăieşti în altă parte. În Argentina nu te aşteaptă nimic. Pleacă. Du-te. Dispari.Cară-te, îi spunea poetul care îi cunoscuse pe Crevel şi Vache! L-a ascultat pe Don Antonio. Don Antonio a murit. Argentina nu are nevoie de poeţi. Argentina are nevoie de generali, de turme de vite, avioane de vînătoare şi de orgoliu naţional. Nu te aşteaptă nimic, dar nimic, Kiki! O plăcea, dar era prea bătrîn ca s-o şi iubească. Don Antonio Morales. Poetul. Nimeni nu ştia că e poet la Buenos Aires. Era poet la Paris. A venit înapoi în ţară ca să moară. Un om bun. Lumea l-a iubit. Kiki a plecat. La Paris nu te ştie nimeni şi faci parte din oraş fără să ceri voie nimănui. Kiki la Paris, sunt deja şase ani. Oho, ar fi ceva. Ce ar mai fi fost în plus la Paris faţă de alte oraşe ale lumii pe unde Kiki deja apucase să treacă cu aerul ei destins, şi nonşalanţa cu care sfida prostia şi aroganţa celor din jur? La nici 25 de ani bătuse lumea suficient de mult şi bine ca să poată vorbi în cunoştinţă de cauză şi să iubească Parisul ca pe propria-i mamă. Mama. O relaţie specială şi nu o putea rupe cu totul. Cu o mamă care o tot pisălogea de ani în şir să vină acasă, ce să facă o fată precum Kiki la Paris cînd are totul de-a gata acasă, aici, la Buenos Aires? Don Antonio n-a fost zdravăn, ce vrei, poet! A tocat banii femeilor la Paris şi acum vorbeşte de rău Argentina. Să-i fie ruşine, zău aşa, Kiki, nu-l asculta! Tu ai totul. Păi, tocmai asta şi era, Kiki nu voia nimic de-a gata şi îşi dorise să facă totul de una singură. Nu datora nimănui nimic. De aceea şi plecase la Paris, să studieze pictura, istoria artei şi să trăiască.

Asta nu prea înţelegea mama ei, ce, în Argentina nu se putea trăi în nici un fel? Nu trebuie să ne luăm după capriciile lui Kiki.Nu-i dăduseră ei tot ce-şi dorise, nu-i satisfăcuseră şi ea şi Don Julio, tatăl ei adevărat, şi Don Fernandez, tatăl ei vitreg, toate poftele şi ceva în plus pe deasupra? Nu avea ea tot ce-i trebuie, ce-i mai lipsea? Asta nici Kiki nu prea ştia bine, ca şi mulţi alţii înaintea ei sau după ea, care se duceau şi fugeau chiar spre Paris, fără să ştie bine de ce şi pentru ce. Mama lui Kiki o iubea mult pe fata ei. Şi ea ţinea tot atît de mult la mama ei. Şi totuşi. Ceva nu mergea. Cînd erau împreună se ciondăneau ca două precupeţe din Palermo, Buenos Aires, cînd erau departe una de alta îşi duceau dorul ca doi iubiţi argentinieni, unul din Santa Fe, iar celălalt din Punta Arenas, în }ara de Foc.

Parisul şi ea, Caterina Maria Luiza Onetti, fata lui Don Julio Onetti, mult iubitul şi iubăreţul ei tată. Toată lumea îi spune Kiki. De mică a fost aşa şi Kiki a rămas. I-au plăcut mai mult maşinile şi tractoarele decît păpuşile. Ar fi trebuit să fie băiat, dar nu a fost după felul ei de-a fi. La şase ani ştia să călărescă un poney, la opt deja cînta la pian binişor. Au iubit-o cu toţii şi au răsfăţat-o şi mai mulţi. Nu e puţin lucru să te placă cei din jur.Iguazu e o poreclă mai nouă, i-a pus-o într-o seară ploioasă Romero, pictorul, iubitul ei din Paris, pe vremea cînd abia se cunoşteau. Încercînd să convingă audienţa, cam ameţită mai mult de vinurile franţuzeşti şi argentiniene decît de instalaţiile aiurite ale lui Romero. Cu chestiile astea a şi cucerit-o, Kiki se dădea în vînt după tot ce i se părea că exprimă idei noi. Şi ecologie, şi apărarea tuturor năpăstuiţilor din lume, şi tot ce credea că este nedreptate intra în inima lui Kiki. Nu era doar artă ce trăia ea la Paris.Parisul mai are cîte ceva greu de exprimat în cuvinte, Don Antonio putea înţelege, mama mai puţin. Taţii cei doi păreau indiferenţi, mici capricii de tînără femeie, de parcă Kiki nu ar fi fost şi fata lor. Vedea idei noi peste tot şi căuta să creadă că lumea va fi mai bună. De unde să ştie ea că de mii de ani nu mai sunt idei noi în artă şi nici lumea n-a devenit mai bună. Romero, artist cu oarecare faimă şi de bărbat versat, era cu 20 ani mai mare ca ea, o simplă puştoaică. A fotografiat-o imediat că este ceva de soi bun. Şi nu i-a mai dat drumul. Iar Kiki s-a amorezat de el şi i s-a livrat total. Nimic nu s-a mai putut schimba mai tîrziu, Kiki aparţinea lui Romero. Şi Parisului. Acele legături bolnăvicioase sau cum să le spui, cînd doi oameni nu pot trăi nici împreună, nici separat? La vernisajul unei expoziţii, Romero a strigat în gura mare, rîzînd zgomotos, cum numai argentinienii sunt în stare, că entuziasmul şi energia lui Kiki sunt precum cascada Iguazu. Iguazu? Ce mai e şi asta? Cascada Iguazu? Vreo invenţie nouă a lui Romero, cumva? Puah, ce proşti sunt şi europenii ăştia! Cum nimeni dintre cei prezenţi nu ştia nimic de Iguazu, "Dar de Niagara aţi auzit...", a întrebat Romero răstit, şi toţi au răspuns afirmativ. "Ei bine, scumpilor, Poor Niagara..., ar fi spus soţia lui Roosevelt după ce a văzut cascada Iguazu, vă daţi seama, este de zece ori mai mare şi tare decît Niagara voastră, o cascadă extraordinară pe fluviul Iguazu, între Brazilia şi Argentina, desigur, de care habar nu aveţi în Parisul ăsta al vostru plin de deştepţi care nu ştiu decît de Picasso şi Matisse... Kiki Iguazu nu e de nasul vostru!", şi a început apoi o discuţie în contradictoriu ca de obicei despre artă şi Paris. Să se ia la harţă cu toată lumea. Romero. Şi Kiki să-i ţină isonul. Şi cam băuţi cum erau, au trecut de la un subiect la altul, cum se întîmplă peste tot la vernisaje. Inclusiv la Paris.

Şi Kiki a devenit Iguazu şi a rămas Iguazu. Se certa şi ea cu toţi să le explice proştilor ăstora din Paris că Romero nu e beat şi nu e loc mai frumos pe lume decît Iguazu şi o fată mai frumoasă de iubit decît Kiki. Punea suflet în tot ce făcea. O fată extraordinară, ce mai. Ceea ce era adevărat, oricum s-ar fi sucit lucrurile.

Kiki. Norocul ei să fie iubită de toată lumea. Mai mult înaltă decît scundă, cu ochi veseli şi gura mică. Era roşcată artificial şi avea picioare lungi naturale. Ochii, ochii verzi - o bunică era doar din Scoţia - jucau în toate părţile. Parcă nimic nu stătea locului în fata asta, vibra prin toţi porii. Cum se dovedea de altfel întregul ei comportament, cumva firesc, cumva tonic, oarecum, în mod cert, plin de viaţă. Poate tocmai de aceea o iubeau bărbaţii. Mai ales. Dar şi femeile. Din Londra, Montevideo, Madrid şi Paris, unde avea multe prietene. Ştia toată Europa şi se simţea bine oriunde ar fi ajuns. Parisul ca un imens Parana. La Santiago de Chile ca şi în Europa. Europa ca un imens Buenos Aires. Kiki ca o formidabilă cascadă a bucuriei de a trăi. Cine nu a văzut cascada Iguazu bea şampanie franţuzească degeaba. Cine nu a dansat tango în El Once se apropie de o femeie degeaba. Banii nu înseamnă nimic. Femeile ştiu asta, bărbaţii nu înţeleg şi încep să-şi dea jos pantalonii inutil. Trupul nu spune chiar totul. Nu e puţin lucru să te simţi bine oriunde pe lumea asta şi în propriul tău trup. La Buenos Aires o cunoşteau toţi, şi mama ei trăia doar cu gîndul s-o aducă pe Kiki acasă. Ofta din greu după ea. Sigur că-i ducea dorul, Dona Carmen Ruiz Onetti. Kiki, iubito, de ce nu vii acasă ?

Dar Kiki se obişnuise să trăiască la Paris.

De ce să plec din Paris, mamă? Ce să fac, ce să caut la Buenos Aires ? Aici, măcar, pot trece neobservată şi atunci cînd te cunoşti cu toată lumea. Acolo ? Acolo sunteţi voi, oraşul acela nesuferit cînd plouă, oraşul acela nesuferit cînd iubeşti, oraşul acela nesuferit cînd mori. Totul mi se pare agasant dacă ar fi să mă întorc acasă - care casă ?- după atîţia ani de stat la Paris. Parisul este pentru mine mai mult decît un vis, o idee, un bărbat pe care să-l iubesc.Mi-a dat totul şi nu mi-a cerut nimic. Ştiu că nu-ţi place Romero şi-l consideri un artist ratat la anii cei mulţi ai lui. Dar eu îl iubesc şi am să fac tot ce pot ca să fie fericit şi să-şi poată vedea de lucrul lui. Şi eu pe lîngă el. Încearcă să mă înţelegi. Ai auzit tu cîte ceva despre mine de mă tot tragi de mînecă atît de discret că eu mă fac la fel de elegant că nu pricep despre ce este vorba. Am crescut şi eu, dragă mamă. Suntem acum doar două femei faţă-n faţă, care încearcă să se înţeleagă. Am făcut şi fac ce vreau cu viaţa mea.Mi-a fost bine, mi-a fost , totul are un preţ. Mi l-am asumat. Romero nu are nici o vină. Poate să fie faimos ca Picasso - eu chiar cred în arta lui.

Sunt destule feluri de a fi singur. Romero mă iubeşte, dar mă şi înşală cu toate studentele lui care i se par "atractive din punct de vedere artistic", auzi ce poate să-mi debiteze el. Dacă eram mai bătrînă, poate înţelegeam, dar pipiţe din astea de vîrsta mea, vorbesc serios, nu înghit. Măcar să fie ceva de capul lor. }i-ai găsit. Ce-o fi găsind Romero la ele, mi-e greu să pricep. Păi dacă e să fie, aşa de variaţie, să am iertare, pot încerca şi eu variaţii personale dacă am chef şi mi se năzare. Aşa trăim aici, sigur că nu-ţi place, timpurile s-au schimbat, dar să nu-mi spui tu mie acum că dacă îţi plăcea ţie de Don Carlos sau Dr. Allende nu călcai strîmb pentru o noapte. E adevărat că în Argentina nu prea te afişezi şi cu soţul, şi cu amantul şi cu iubitul şi cu unul care-ţi place fără să ştii cum îl cheamă, dar în mediile artistice asta e. Am fost cîteva zile la Monte Carlo. Apoi la Monaco. Cu o prietenă, MD, nu pot să-ţi dau numele ei pentru că are un soţ extrem de gelos, eu cu Romero, cum, necum, ne certăm şi ne împăcăm, dar cu MD nu merge. Soţul e bancher, plin de bani şi relaţii, o păstrează ca pe o camee la care nu are voie să privească şi să o admire decît el. Să mori de rîs, nici la Buenos Airea nu am pomenit asemenea accese de gelozie. Cu toate că îmi aduc bine aminte ce figuri făcea Don Fernando cînd schimbai şi tu bezele şi îi făceai ochi dulci lui Dr. Allende.


Franţa e Franţa, şi Parisul, Paris, nu am ce face. Poate într-o bună zi să te iau pe aici să vezi ce-o să-ţi placă! Întinereşti cu 20 de ani, te rog să mă crezi. Iar în sud, în Midi, cum spun ei, e ceva fabulos. Şi Coasta de Azur şi oraşele şi vinurile şi casele vechi cu parfum de din alte vremuri, ce să-ţi spun că şi rugbiştii lor parcă sunt mai stilaţi decît ai noştri. Am luat şi eu pasiunea asta a lui Romero pentru rugby. Să vezi ce-am păţit la Monte Carlo.

Cam aşa îi scrie Kiki mamei ei din Buenos Aires. Căreia îi creşte tensiunea brusc cînd află pe unde e Kiki şi în ce anturaj se tot învîrte. Şi, aici, acasă, era cu ochii pe ea să nu întîrzie jumătate de oră, cum nu era la zece acasă, cum suna pe mobil, " În zece minute am ajuns, sunt la intersecţia cu 58...", răspundea mieroasă Kiki repede, ca să poată să continue discuţia pe celălalt mobil cu Ernesto care era un do-bi-toc, pentru că în loc să vină s-o aştepte la gară s-a dus să vadă meciul dintre Boca Juniors şi Independente. Alea erau timpurile cînd lua lecţii de desen şi Don Antonio îi recita versuri franţuzeşti pe care ea nu le prea înţelegea, dar îi plăceau la nebunie. Toate astea au rămas undeva departe, acum Kiki e la Paris, în Europa şi vrea să trăiască cum vrea ea. Sunt şi momente mai dificile, de ce să nu recunoaştem, singurătatea pariziană e ca oricare alta. Locuind printre vestigii ale trecutului - şi la Paris trecutul e mai tare decît prezentul, "Asta doar pînă strîngi în braţe un bărbat...", adaugă Kiki, celor care fac mare caz de frumuseţile Parisului, lumea e deja amestecată,vin americanii, haitienii, africanii, ce să mai înţeleagă parizianul obişnuit care iese la braţ cu soţia şi fata lui în Bois de Boulogne, ca să mănînce în oraş, apoi şi să bea un pahar de vin cu nişte prieteni cu care se întîlneşte la ora opt la "Lipp", să zicem, lui Kiki îi place la Lipp, lui Kiki îi place orişiunde, pentru că se bucură de orice clipă. Stai că-ţi povestesc, ce mai, a fost o nebunie. Să mori de rîs nu alta.

Plecasem cu MD la galeria de artă a unui domn bine, prieten cu soţul ei.Un vechi prieten şi partener de plictiseală.Aici cînd e să se plictisească lumea, chiar că-ţi vine să-ţi ei lumea în cap, e mai rău ca în oraşele noastre de provincie duminica după amiaza. Cum ziceam, să mergem la Monte Carlo la Galerie Lambert, undeva lîngă "Hotel de Paris", ceva super, ce să mai spun. Şi apoi să mergem tot împreună cu MD la o vilă unde ea locuia temporar şi avea de lichidat o moştenire. Avea aranjat să vină un client pentru un nud de Van Dongen de care soţul ei voia să scape. Cel puţin aşa îmi spunea ea. În ziua aia se anunţase un client, eu încurcasem borcanele pentru că MD, pusă pe şotii, şi să se răzbune pe soţul ei gelos, îmi spusese într-o noapte, cînd deja întrecusem măsura, că un domn bine - ea îl ştia, şi-i plăcea de el - ar fi oferit 10.000 de euro ca să petreacă o seară împreună cu noi două! Eu, eram bine dispusă cînd îmi spunea de povestea asta, nici nu am luat-o în serios, şi m-am amuzat doar la ideea că MD îl păcăleşte pe Horst al ei - ce nume de soţ, Dumnezeule, ăsta chiar că merita înşelat! - şi o să şi ne distrăm de minune, pentru că cel care făcuse oferta era un spaniol brunet şi simpatic din Madrid. Zicea ea. Eu am rîs ca o proastă şi am zis bine, dacă e să mai şi cîştigăm cîte 5000 de euro fără să ne doară capul, de ce nu. Să mori de rîs, mama, aşa s-a întîmplat. Adică nu s-a întîmplat nimic. Domnul care venise pentru tabloul de Kees van Dongen era un domn extrem de bine îmbrăcat, cam în vîrstă, mi-am zis eu, părea sărit de 50, nu ştiam eu chiar gusturile lui MD, am crezut că e Alfonso Raul, spaniolul de care-mi vorbise MD. De unde să-mi treacă mie prin cap că este vorba de altcineva! Avea şi o orhidee la buzunarul de la piept, pantofi de lac, ai fi zis că e din familia regală sau un simplu escroc, am şi eu antenele mele. Dar în ziua aia ori eram aiurită bine, Romero cînd e drăguţ cu mine lumea este a mea, sau eram eu prea fericită şi cu mintea aiurea. De băut, nu băusem nimic, urma să cinăm cu acel misterios cumpărător. Domnul dădea ture prin locuinţa unde MD făcea pe gazda, eu m-am dus la toaletă şi cînd am venit el, domnul în costum negru, săruta ceremonios mîna lui MD în faţa tabloului cu nudul lui Van Dongen. Hait, e tare , mi-am zis eu în nebunia mea de moment, şi am strigat la amîndoi, "Hei, puiule, ce te codeşti atît, curaj, îndrăzneşte... Toate piesele sunt originale... te văd cam timid, m-am repezit eu la el... hainele jos să ne simţim bine... un mare pictor van Dongen ăsta...", cu toate că eu personal nu mă dau în vînt după el, e prea agresiv şi în culori şi prea dulceag în compoziţie. Şi spre uluiala celor doi care rămăseseră încremeniţi, eu eram deja în chiloţi şi sutien şi m-am repezit la MD s-o sărut în faţa prinţului sau ce-o fi fost, spaniol. Acum, cînd revăd scena, mă pufneşte şi rîsul şi plînsul, dar atunci eram în plin delir erotic. După capul meu de artistă amatoare mai mult de bună dispoziţie decît de partide de sex. Domnul cel elegant nu şi-a pierdut cumpătul, a zîmbit ceremonios cu aerul lui de diplomat care vrea să împace pe toată lumea, şi a făcut un gest discret cu mîna spre noi două, "Minunat, splendid... ce surpriză ne-aţi produs...", spre groaza lui MD care făcuse ochii cît soarele din miezul zilei şi ţipa la mine ca o apucată "Kiki, ai înnebunit... Stai cuminte ce te-a apucat... Domnul Horasangian a venit în numele Fundaţiei Gulbenkian ca să achiziţioneze tabloul de van Dongen şi eventual cele doua desene de Vuillard... A sosit direct de la Lisabona, Kiki dragă...", încerca ea să tragă de timp ducîndu-l pe prinţul albanez sau ce-o fi fost, să vadă cele două desene de Vuillard. Ca să am eu timp să mă îmbrac. "Ha..., ha..., ha...", am izbucnit eu într-un rîs nervos, hahaha iar, şi a treia oară, nu mă puteam opri din rîs, şi în două clipe eram cu rochia pe mine şi-mi aranjam coafura într-o oglindă de Murano, pe care poate că altă dată aş fi spart-o de ruşine şi furie, dar atunci toată povestea m-a amuzat.

A venit şi MD lîngă mine, m-a sărutat pe obraz ca să mă liniştească, domnul Horasangian a mai dat mîna odată cu mine, i-am tras şi eu un Kiki Iguazu, ca să nu ştie chiar cine a făcut streep-tease în faţa lui, şi MD şi Dl Haş, eu mă încurc mereu cu albanezii ăştia, eu am în cap numai Ismail Kadare, un tip cu ochelari, am rîs iar cu toţii de data asta." Am înnebunit, vă rog să mă iertaţi, am făcut se pare o gafă...", am încercat să mă scuz eu uşor jenată, chiar nesimţită nu am ajuns, dar cînd mai beau fac şi prostii, apoi îmi pare rău, şi lumea mă judecă prea aspru doar după aparenţe, nu mai contează, cel puţin mie nu-mi pasă, " Gafeurii sunt cei mai cinstiţi oameni din lume, cei mai sinceri şi simpatici, vă rog să apreciaţi asta domnule Kadare...", am spus eu plină de entuziasmul recunoaşterii unei noi boacăne, " Kiki, domnul este Horasangian, nu Kadare...iar ai încurcat cărţile de vizită... Domnul Horasangian a venit de la Fundaçao Gulbenkian de la Lisabona, cum ţi-am mai spus, draga mea, pentru tabloul lui Van Dongen...", se izmenea MD în faţa mea şi a acelui domn care tot zîmbea tîmp. Vizitatorul s-a arătat foarte interesat de tablou, mai ales, dacă am înşeles bine urmau şi nişte aspecte financiare foarte substanţiale. Am ronţăit şi cîte o trufă, ştii doar cît îmi plac bomboanele de ciocolată, mai era şi o ceramică de Miro, albanezul se făcea că studiază piesa, dar l-am surprins, fără voia mea, că acum era mai mult cu ochii după mine. Ce-ai facut, Kiki, iar ai dat de necaz, faci, ce faci, şi nu iese bine! I-am surîs elegant şi eu ca o adevărată doamnă din Buenos Aires, cu spatele drept şi capul dat trufaş pe spate, aşa cum stă bine unei femei frumoase şi tinere să fie şi puţin arogantă. Aste e părerea lui Romero, dar mi-a adus mai multe necazuri decît bucurii. Nu au intrat zilele în sac, mi-am zis.Urma să cinăm la restaurantul de la "Hotel Hermitage", unde albanezul rezervase o masă pentru toţi trei. "De fiecare dată cînd vin la Paris sau în Franţa, şi pot să spun, stimate doamne, că vin destul de des, mă bucur enorm pentru posibilitatea oferită de a admira lucrări minunate...", surîdea albanezul cu privirea pe mine şi fotografiindu-mă cu ochii lui mari şi sprîncenele alea care meritau rase şi puse pe o lucrare de-a lui Romero. Eu eram deja stingherită de incident şi acum nu mai scăpam de atenţia lui exagerată. " Astfel de plăcute spectacole coregrafice în jurul operelor de artă dau o cu totul particulară imagine despre marea artă a şcolii de la Paris şi a artei franceze din secolului XX, în general... Dar şi pieselor unicat din ce în ce mai rare din ziua astăzi...", şi iar surîdea cu subînţelesuri transparente, învelindu-mă toată în zîmbete mieroase, de mie mi se făcea instantaneu şi greaţă, şi sete, şi foame.Toată poves­tea s-a încheiat cu bine, noi am mîncat excelent la "Hermitage", şi albanezul a fost de acord cu suma avan­sată de MD, iar peste cîteva zile am plecat la Paris, că venea Romero din Malta şi urma să pregătim o altă expoziţie. Şi vin şi te întreb, dragă mamă, ce să fac eu la Buenos Aires, spune şi tu?

După trei zile poliţia a găsit trupul tinerei femei într-o baltă de sînge. Asasinul nu a fost identificat.

(Fragment din volumul Miss Perfumado)