Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Da, e adevărat, împart acelaşi pat, acelaşi copil şi aceeaşi religie (ambii provin din familii evreieşti respectabile). Ea e o brunetă fotogenică, gen french, cu un aer uşor sever de femeie care va şti să îmbătrînească elegant, el seamănă cu Harry Potter, cu ochelarii lui rotunzi şi părul dat cu gel. Perechea perfectă americană de carton. Impecabilă în bliţurile publice. Sînt tineri, frumoşi, talentaţi şi au rupt gura tîrgului (american) fiecare cu cîte două romane la activ, figurînd, tot împreună, se-nţelege, pe lista Granta a celor mai buni prozatori americani din 2006. Lumea e neliniştită: unde e hiba, totuşi? E, vorba americanului, too good to be true.
Ştiu destule exemple de un el şi o ea, amîndoi scriitori, care scriu lucruri diametral opuse. Ştiu şi cazuri de o ea/ un el care virează spre alt stil/ altă tematică sub influenţa cafelei băute împreună în fiecare dimineaţă. Cînd amîndoi scriu (şi fiecare dintre cei care scriu e mai întîi cititor de formula unu) şi împart deliciile unui trai comun, e inevitabil ca unele detalii să coincidă. Trufe pentru pedanţi (neobosiţii dulăi ai criticii americane de întîmpinare au surprins o aceeaşi... vază albastră în ambele romane discutate aici). Însă cînd amănuntele devin teme majore, şi culoarea jachetei se tot repetă, şi stilul e decupat după aceeaşi reţetă şi are acelaşi ritm, ne întrebăm cine a scris Extrem de tare şi incredibil de aproape şi cine Istoria iubirii. E cumva o glumiţă postmodernă, aşa ca să "rîdem de cititorii naivi"?
Contează, pînă la urmă, aceste asemănări - frapante, vă asigur - în comentariul făcut fiecărui roman în parte? Da, din moment ce romanele au apărut la distanţă de o lună (primul cel al lui Foer) şi sînt foarte bune. Atît de bune încît par scrise la întrecere, paradoxal de acelaşi autor. Mai contează şi din raţiuni să zicem contextuale: ambii autori se afirmă pe fondul unei foarte bune generaţii de romancieri sub 30 de ani. Revista Granta i-a numit recent pe cei mai valoroşi 11 prozatori tineri americani; i-am vînat pe fiecare dintre ei, pe unii am reuşit să-i citesc şi să-i propun spre traducere. Sînt, într-adevăr, maturi, profesionişti, ştiu bine ce fac, nu scriu după ureche cum fac tinerii autori de pe la noi şi - esenţial - nu scriu proză nici în genul British (poveste, teză, multiculturalism), nici în cel francez (minimalism, autoficţiune, epic strangulat). Daniel Alaroon, Dara Horn, Nell Freudenberger, Anthony Doerr sînt nume de care, mai mult ca sigur, vom mai auzi. Trebuie spus că scrisul acestor tineri e îmbunătăţit şi de practica numită creative writing, născută pe pămînt american, un exerciţiu competitiv şi benefic atîta vreme cît nu sufocă şi nu produce homunculi literari la borcan. Ne lipseşte această educaţie a scrisului "la temă", excelentă pentru "profesionalizarea" autorilor care sînt capabili, iată, la vîrsta la care abia noi scriem, alintat, o "fişă de înregistrare", să dea romane puternice şi originale (adug şi faptul că nici una dintre cărţile celor mai sus menţionaţi nu seamană cu cealaltă; poate doar cea a Darei Horn, o Jewish-American şi ea foarte talentată, intitulată The World to Come, se apropie vag de cărţile soţilor Krauss&Foer). Deci, contextul e ultracompetitiv, competiţia există şi în interiorul familiei, trebuie găsită calea de a sensibiliza publicul. Publicul larg.
M-a entuzismat Istoria iubirii. Deşi i-am văzut aţa albă şi spectaculosul, tipic american, m-am bucurat citind-o. Ea e, de fapt, scrisă, cu acest scop; în fond, asta nu e chestie rea sau neobişnuită, însă aici e mai mult. Totul e atent regizat ca să placă unor cititori de niveluri şi gusturi diferite: are un plot în care dragostea se amestecă - într-un recipient semi-poliţist - cu istorii de familii şi căutări identitare, un personaj genial - bătrînul Leo Gursky - şi multă poezie, totul încărcat de un patetism evident, dar nu mai puţin înduioşător. În centrul complicatului desen al cărţii stă această misterioasă Istorie a iubirii, o carte-obiect cumva pe care se bobinează toate destinele eroilor pînă ghemul e complet. Dezamăgitor de complet. Epicul propriu-zis e mozaicat de secvenţe lirice, epistolare şi diaristice, într-un factotum scriitoricesc, postmodern în exces, dar captivant şi bine făcut. Prinzi tempo-ul prozei şi poţi pastişa fără probleme, foarte atent la proporţii care nu sînt deloc "din ochi". Dacă Nicole Krauss n-ar fi fost o fată şcolită şi deşteaptă, cu un trecut de poetă promiţătoare, romanul ar fi trecut drept un colaj neinspirat. Marele merit al cărţii - şi al autoarei - e tocmai calitatea excelentă a sinapselor textuale: totul e îmbinat şi curge impecabil, în traducerea mereu în sincron cu originalul a dnei Antoaneta Ralian.
Extrem de tare şi incredibil de aproape (de observat că ambele cărţi o stîlcesc puternic la capitolul titluri, de-o egală opacitate înfiorătoare) e un roman cu multe plusuri, dar departe de performanţa realizată de cel al lui Krauss. De două ori ca dimensiuni faţă de Istoria iubirii, romanul lui Foer speculează o temă "tare" - tragedia petrecută în 11 septembrie -, situîndu-se astfel într-un lung şir de autori atraşi de acest episod sinistru al istoriei americane, şir ajuns la un episod memorabil prin recent lansatul The Falling Man al lui Don DeLillo. Povestea, croită după aceeaşi schemă - epic, poezie (involuntară), scrisori, confesiuni, într-o ramă de discurs fracturat, semiconfesiv, cu aspect de dicteu automat - are în mijloc drama lui Oskar Schell, un puşti genialoid de nouă ani care nu poate depăşi şocul pierderii tatălui, aflat într-unul din cele două turnuri gemene. Substanţa cărţii e căutarea lui Oskar - "inventator, astrofizician şi fan Beatles", după cum se declară - o căutare goală, formală, care nu face decît să amîne despărţirea de cel drag (găseşte în dulapul tatălui o cheie şi vrea să ştie cu orice preţ ce anume deschide această cheie). În paralel, aparent fără vreo legătură profundă cu povestea contemporană, se conturează o saga: din scrisorile pe care bunicul i le scrie fiului (Thomas Schell, tatăl lui Oskar) pe care-l abandonează înainte ca acesta să se nască, dar şi din cele pe care bunica i le scrie lui Oskar. Bătrînul se întoarce în New York, din Dresda natală, abia cînd vede numele fiului său pe lista victimelor de la 9/11 şi, conform unui legămînt al tăcerii, comunică doar prin scris (are tatuat pe palme "da" şi "nu", ultimul cuvînt pe care l-a rostit a fost "eu"). Îşi pierduse prima iubită în timpul războiului, în bombardamentul Dresdei, şi ajunge peste ani să se căsătorească cu sora acesteia, Anna, pe care o părăseşte cînd află că e însărcinată.
Dincolo de başii stilistici care sună adesea la fel în cele două romane, tematic şi metodic ele seamănă izbitor. New York-ul fastuos, imens, cu farmecul trist al unui Manhattan fără stridenţe, aproape burghez (să nu uităm New York-ul lui Paul Auster!) e decorul de bifat în ambele cărţi. E mai mereu văzut prin ochelarii prăfuiţi ai unui imigrant evreu, eventual venit dintr-o ţară europeană (Ungaria, Polonia), spaţiu exotic ultragonflat de ambii autori, cu autentice rădăcini slave-evreieşti. Şi într-un roman şi în altul, esenţa e o questă - ca orice căutare, e donquijotescă -, un pelerinaj cu certe intenţii iniţiatice, făcut de un copil: Oskar în romanul lui Safran Foer, Alma Singer în Istoria iubirii, ambii orfani de tată şi afectaţi profund de această pierdere. Diferenţa de vîrstă îl apropie însă pe Oskar mai mult de fratele Almei, Bird, un puşti cu preocupări la fel de ciudate şi cu o la fel de savuroasă parodie de discurs-"adult"-cu-uimiri-de-copil la purtător. Ambii eroi vor să rezolve un mister, o ghicitoare legată de tatăl lor şi pentru asta îşi mint mamele şi pregătesc expediţii pe cont propriu (ambii sînt cititori cu adrenalina la cote ridicate) în furnicarul numit New York. Se visează detectivi, au perspicacitate de Hercule Poirot&Ms. Marple şi inimă de poeţi. Mamele lor sînt apatice, suferă diferit pierderea şi marchează incolor destinele odraslelor, obsedate de mirajul figurii paterne (încă şi mai puternic prin absenţă).
Apoi avem doi bătrîni, evrei europeni veniţi în ţara tuturor posibilităţilor: unul fugind de destin - bunicul lui Oskar, altul fugind după destin - Leo Gursky, căutîn­du-şi iubirea vieţii, pe Alma Mereminski, cea de la care îşi moşteneşte numele Alma Singer. Dacă eroul lui Foer are un facies blurat şi un destin de telenovelă, cel al Nicolei Krauss e unul dintre cele mai grozave personaje pe care le-am întîlnit în ultimii ani. Evreul mucalit, obsedat de anonimatul său, trăind într-o singurătate lucie cu poveştile tăcerii sale, uitîndu-se în vitrine că să verifice dacă chiar există sau nu, un fel de Jidov rătăcitor care a pierdut totul. Sau n-a avut, de fapt, nimic niciodată. Cu excepţia amintirilor şi a acestei Istorii a iubirii pe care a scris-o în tinereţe şi pe care a regăsit-o, peste ani, printr-un bizar aranjament al destinului. Nici Leo, nici bunicul lui Oskar nu-şi cunosc fiii şi sînt surprinşi, în chingile regretelor, după ce aceştia mor. Episodul în care Leo se duce la sinagoga unde era depus trupul fiului său Isaac - ajuns, nu întîmplător, un mare scriitor - e memorabil, antologabil. Un prozator abia trecut de 25 de ani care poate scrie ceva de forţa acestei secvenţe merită elogiile criticii, şi toate milioanele de volume vîndute.
Şi Krauss, şi Foer scriu despre moarte. Nu e un subiect comod, dat fiind faptul că agaţă în mers patetisme şi multă falsitate. O fac cu mult umor, cu ironie, prin diverse tertipuri şi ocolişuri eufemistice (glasul unui copil, vocea unui bătrîn singur). Nu sînt romane crude, realiste, cu paste violent-expresioniste, ci mai curînd tandre, cu o tristeţe edulcorată ca-n filmul lui Roberto Benigni, La vita e bella.
Ce se întîmplă cînd un el şi o ea scriu pe aceeaşi masă? Capătă ticuri comune? Defecte pe care şi le împart ca pe o boală contagioasă? Se deformează reciproc sau se învaţă unul pe altul, din bob în bob, arta scrierii unui roman. Ajung să se urască unul pe celălalt cînd succesul nu bate la uşa amîndurora în acelaşi timp. Fură meserie, spunîndu-şi în fiecare seară la culcare un senin "te iubesc". Trăiesc, de fapt, izolaţi, fiecare în lumea pe care o pritocesc din cuvinte. Şi dacă perdeaua de literatură în spatele căreia îşi trăiesc iubirea (în fond, de celălalt) cade, se aprinde un mare război de o sută de ani. "... pentru Jonathan, viaţa mea", scrie Nicole Krauss pe prima pagină a cărţii sale. "Pentru Nicole, ideea mea de frumos", notează Jonathan pe pagina de gardă (nu prima) a romanului său experimental.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara