Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
La antipod, Mihai Şora (II) de Gheorghe Grigurcu


Această mistificare a lui a fi reprezintă stigmatul demonic al mentalităţii comuniste. Mistificare ce cunoaşte o serie de trepte temporale, de amînări cu alură sacrificială, care, pierderi în absolut fiind, vor să treacă drept un tribut obligatoriu plătit eliberării. Îmi imaginam, ne mărturiseşte dl. Şora, că zece-cincisprezece ani, cel mult două decenii ar putea fi sustraşi unei generaţii (botezate cu cinism "de sacrificiu"), pentru ca la capătul tunelului privaţiunilor şi opresiunilor să strălucească bucuria pentru cei ce-au consimţit la această "plată" oneroasă şi, în orice caz, pentru generaţiile ulterioare. Dar nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că nu e cu putinţă să atingă libertatea urmînd drumul alienării: "Alienarea, o dată ce te-ai angajat în necruţătoarele ei angrenaje, pune cărămidă peste cărămidă întru propria ei edificare şi te îngroapă pas cu pas sub greutatea propriului ei edificiu; ceea ce fusese considerat doar urgent (spartul ouălor, de exemplu) se substituie pe nesimţite esenţialului (care doar el te pusese cîndva în mişcare) (savuroasa omletă, să zicem); mijloacele se îngroaşă pe măsură ce se subţiază scopul iniţial propus, acesta sfîrşind prin a fi dat practic uitării, iar golul astfel obţinut fiind efectiv ocupat de mijloacele iniţiale devenite ele însele scopuri (fireşte: neproclamate ca atare de ideologie, care - din inerţie consimţită pe bază de rea-credinţă - continuă să evoce fantoma unui scop de mult aruncat la coş, după ce, prin complicate medieri "logice", izbutise să-i schimbe definiţia, şi deci conţinutul, pînă într-atît încît, de pildă, cuvîntul "libertate" să ajungă a semnifica perfecta aliniere pe modelul însuşi pe care-l constituie strivitorul edificiu al alienării)". Concluzia firească nu poate fi decît următoarea: "la adevărata libertate nu se poate ajunge decît printr-o libertate adevărată". Dar cum putem caracteriza libertatea? Comuniştilor de rînd li s-a inoculat ideea că libertatea n-ar fi decît (e un decalc după Spinoza) "necesitate înţeleasă".

Nu avem a face decît cu o falsă necesitate, cu un trucaj, demonstrează Mihai Şora, cu o operaţie care purcede din alterarea lui a fi, aşadar dintr-o escrocherie ontologică: "necesitatea la care marxismul acesta de toate zilele făcea apel, pentru a-i oferi libertăţii un fundal şi a-i conferi astfel o iluzie de sens, nu era în ultimă instanţă nimic altceva decît modul în care o colectivitate depersonalizată (iniţial prin teroare, dar mai apoi şi prin efecte înlănţuindu-se şi derivînd unul din altul de-a lungul timpului) impunea (devenind ea însăşi cauză la rîndul ei) fiecărui individ în parte pecetea depersonalizării (un fel de "capul plecat, sabia nu-l taie")". Excelentă definiţie a totalitarismului! În chip paradoxal, admite filosoful, şi individul cu o cultură filosofică, cu atît mai vîrtos cel ce a frecventat şi teologia scolastică, înţelege libertatea tot ca "necesitate înţeleasă". "Numai că, spre deosebire de necesitatea (secundă) de sorginte marxo-lenino-stalinistă, croită pe tiparul exteriorităţii, necesitatea aceasta (primă) la care facem apel e cu adevărat întemeietoare, în ambele sensuri ale cuvîntului: şi ca punct de start, înainte de care nimic (creat) nu fusese, ante quem nemo fuit, ba mai mult: nici nu putea fi - dar şi ca dătătoare de temeiuri (lăuntrice) pentru tot ceea ce, din acel start încoace, era susceptibil de a se desfăşura în timp şi spaţiu". Autentica libertate nu e decît o coincidenţă a făpturii cu propriul său principiu ("temei"). Ea este "împlinitoare" şi "absolut neconstrîngătoare", întrucît, evident, nici o fiinţă nu e nevoită a se constrînge pe sine, spre a-şi manifesta imanenţa. Libertatea nu se obţine fără lupta dintre feluritele tropisme exogene (sau exproiecte) ce atentează la fiinţa omenească şi la singularul ei tropism endogen (sau endoproiect) care o aşază pe făgaşul său, o îndreaptă spre ţinta ei specifică: "Cu alte cuvinte, libertatea adevărată este: asumare deliberată a propriei fiinţe, pentru a o manifesta în afară aşa cum este ea înlăuntrul ei. Această manifestare are loc în condiţii de perfectă autonomie, deşi libertatea vine de mult mai departe decît străfundul lăuntrului, a cărui manifestare tocmai ea, libertatea, o face posibilă, exercitîndu-se de fapt în cadrul rînduielii universale a teonomiei. (Cu această precizare - capitală - că teonomia, departe de a contracara autonomia, dimpotrivă se întreţese, ca să spun aşa, cu - sau mai degrabă: în - ea, întărind-o şi ajutîndu-i să se apere de ingerinţele heteronomiei)". Organicismul d-lui Mihai Şora, de sorginte naeionesciană, deci luminat de credinţă, consunînd însă şi cu destule puncte de vedere ale unor Blaga, Eliade, Noica (dl. Sorin Antohi îl pune în legătură şi cu "noua organicitate" a lui Martin Buber), e adînc jignit de artificiul ţipător, de impertinenţa istorică a "noii orînduiri" comuniste, chipurile "legice". În afara celei legate de conceptul de "libertate", mai apar în sfera discursului comunist două confuzii. Una priveşte "cuvîntul amfibologic" egalitate. Acolo unde autorul în discuţie înţelegea "o egalitate proporţională a fiecăruia cu fiecare, măsuraţi fiind cu toţii (în mod diferenţiat, fireşte), cu propriile lor staturi potenţiale", doctrina "socialismului" înţelegea "o brutală egalizare procustiană (croită fireşte pe un calapod exterior fiinţei, şi anume pe calapodul cel mai mic, la nivelul brutei supravieţuiri)". O altă "poveste" e generată de vocabula fraternitate, "poate cea mai închisă şi exclusivă dintre vocabule". Căci "democraţia populară" indigenă înfăţişa un "noi" restrictiv, reprezentat de puterea politică, tratînd mulţimea de "ei" ca "pe o (macro)colectivitate duşmană". În virtutea acestui "noi" se clădise o piramidă faraonică avînd puterea de decizie concentrată exclusiv la vîrf, în mîna a două persoane tabuizate care minţeau "în jos", în vreme ce baza piramidei nomenclaturiste minţea "în sus". Iar la nivelul lui "voi", al năpăstuiţilor inombrabili, fraternitatea "a fost fărîmiţată şi ticăloşită printr-o lentă uzură, obţinută pas cu pas, favorizînd cvasi-insensibil, cînd pe unii în dauna altora, cînd pe alţii în dauna unora, şi apăsîndu-i alternativ, cu o agresivitate savant dozată, dar întotdeauna implacabilă". O grea vină pentru o astfel de situaţie deplorabilă, consideră dl. Mihai Şora, o poartă pe umeri intelectualitatea românească: "De ce? Pentru că (...) în deceniul al optulea,(...) cînd situaţia României era de aşa natură că Ceauşescu, întorcînd spatele Uniunii Sovietice şi întorcîndu-se cu faţa spre Statele Unite, de la care avea neapărată nevoie să primească ajutor, implicit oferea spaţiul public spre monitorizare Statelor Unite, ei bine, atunci intelectualii români, în loc să aleagă acţiunea în spaţiul public, unde ar fi fost în relativă siguranţă, cu riscuri minore (mici arestări, sicîieli, eliberări din funcţie etc., dar în nici un caz cu tăierea capului, ca sub Gheorghiu-Dej), au preferat exact spaţiul monitorizat de Ceauşescu, adică cei patru pereţi ai propriei locuinţe sau micile "ghetouri" de libertate, gen restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde puteai să spui orice, cu condiţia ca, odată ieşit în stradă, să-ţi ţii gura închisă". Deci o altă comportare decît cea a intelighenţiei din Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. O insuficienţă de curaj, o comoditate a disensiunii care se complăcea pe de o parte în ideea "rezistenţei prin cultură" (reală, dar neîndestulătoare), iar pe de alta în protestul confidenţial, consumat într-un spaţiu ce se bucura de aprobarea tacită a dictaturii, util ca o supapă. Credem că se poate vorbi (evident, cu excepţiile de rigoare) de o "opoziţie" de tip balcanic. Asemănătoare cu vizuina de vulpe care dispune de două ieşiri! Sau, în terminologia ontologică a d-lui Şora, e un compromis a lui a fi cu a avea, o cădere (prin pasivitate, prin omisiune ori măcar prin temporizare) a primei ipostaze în cea de-a doua.

Finalul analizei amare a d-lui Mihai Şora, începută ca o analiză de sine expiatoare, în circumstanţele unei greşeli veniale, se cristalizează cu ajutorul unui citat dintr-un eseu al lui Paul Hollander, Intelectualii occidetali şi curţile comuniste, în următorii termeni pe care îi resimţim drept esenţiali: "Numai după ce îţi vei fi dat seama că utopia nu poate fi construită fără teroare şi... curînd, teroarea e singurul lucru care mai rămîne, numai atunci te vei elibera cu totul de dorinţa de a transpune Absolutul (desigur secularizîndu-l, deci întorcîndu-l pe dos) pe orizontala vieţii relaţionale a omenirii". Întrucît Absolutul "întors pe dos" în utopiile pseudoparadiziace ale totalitarismelor e unul caricatural, o sărmană grimasă a relativului uzurpator.