Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
La ceai cu Mussolini de Nicolae Manolescu

Cine n-a văzut sau revăzut vinerea trecută pe România cultural filmul din 1999 al lui Franco Zeffirelli cu acest nume are de ce să regrete. Un film nu numai subtil şi mustind de umor, bazat pe evenimente reale din Italia anilor de ascensiune a fascismului şi ai celor de război, dar şi unul plin de învăţăminte.

Povestea e următoarea: câteva englezoaice aflate la a doua tinereţe, îndrăgostite de Florenţa lui Dante, se văd puse în situaţia unor străine indezirabile de îndată ce Italia intră în război cu Anglia, dar, încrezătoare în protecţia oferită de cuvântul de onoare pe care Mussolini îl dăduse uneia dintre ele cu ocazia unui ceai protocolar, refuză să plece şi sunt internate într-un fel de lagăr. În fond, bătrânele doamne nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în jurul lor. Valorile în spiritul cărora au fost crescute le conferă aşa-zicând imunitate la fascism, dar le împiedică să priceapă natura derivei morale şi politice a Italiei mussoliniene. În uriaşa lor naivitate, sunt oarbe. Dar, în solidele lor principii democratice, sunt animate de demnitate şi de curaj civic. O remarcabilă scenă finală ni le arată dând buzna peste soldaţii nemţi care, înainte de a abandona aliaţilor orăşelul, vor să-i dinamiteze monumentele şi, legându-se cu cablurile întinse, îi opresc de a-şi aplica planul monstruos.

De unde li se trage curajul? Simplu spus, din felul în care au fost educate. Asta înseamnă că au fost învăţate să preţuiască patrimoniul cultural, indiferent cărei ţări îi aparţine. Şi să refuze barbaria, indiferent de cine o practică. Pur şi simplu nu înţeleg de ce vor unii să distrugă bunuri care sunt ale întregii umanităţi. Şi nici de ce se războiesc între ele popoare cu care Europa ar avea toate motivele să se mândrească. Este o doză de inconştienţă în tot ce fac. Îşi periclitează viaţa cu o anumită candoare. Educaţia este aceea care le face responsabile şi totodată invulnerabile. O educaţie de modă veche, aş zice, în care nimic din ce este uman nu le este străin. Până şi prejudecăţile lor de clasă sunt îmblânzite de o cultură şi de maniere exersate de secole de civilizaţie. Intoleranţa, ura, crima sunt apanajul unei planete morale diferite de aceea pe care ele trăiesc de generaţii. Şi, mai presus de orice, doresc să fie respectate ca fiinţe umane libere şi stăpâne pe viaţa lor.

În ce constă, în definitiv, această educaţie ne dăm seama urmărind destinul unui tânăr italian, orfan de mamă şi din care tatăl său vrea iniţial să scoată un veritabil englez. Îl încredinţează uneia dintre bătrânele doamne al cărei sistem educativ e simplu şi eficace: bunele maniere se aliază cu o cunoaştere aprofundată a lui Shakespeare. Odată fascismul instalat, tatăl îşi schimbă principiile educative şi visează să facă din fiul lui un arian sută la sută şi un inamic pe viaţă şi pe moarte al Angliei. Îl expediază la un colegiu austriac celebru pentru nazismul lui. Dar educaţia primită de tânăr de la bona lui englezoaică se dovedeşte mai puternică. Nu se lasă reeducat. Se reîntoarce în Italia şi intră în rezistenţă. În cele din urmă le salvează bătrânelor doamne viaţa. Fascismul nu prinde pe pielea tăbăcită de lectura din Shakespeare.

Urmăream filmul lui Zeffirelli şi mă întrebam dacă vreunul dintre parlamentarii implicaţi în legea învăţământului îşi va fi făcut timp să se uite pe TVR Cultural şi să aprecieze importanţa unei educaţii umaniste în formarea copiilor noştri. Să înţeleagă cum Shakespeare îi poate imuniza contra barbariei, creându-le deprinderi durabile de civilizaţie. Dacă există, fie şi unul singur, îl rog să-mi scrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara