Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
La mulţi ani! de Ioana Pârvulescu


Momentele aniversare nu pot fi legate, din nefericire, de momente istorice sau economice favorabile. Le-aş propune cititorilor să-şi amintească ce se întâmpla cu istoria mare în anul în care au împlinit 20 de ani, dar fără să coloreze cadrul în „rozul iluzor" asociat îndeobşte tinereţii.

Editura Humanitas înfruntă criza anului 2010 sărbătorindu-şi 20 de ani de existenţă. În ultima zi a Târgului de Carte, desfăşurat, în plus, în plină arşiţă, Humanitas a schimbat puţin ordinea lansărilor de pe afiş, pentru un moment inedit: un mic bilanţ al celor mai iubite cărţi de la această ediţie. Întâmplarea (căreia oamenii scrisului îi dau uneori câte o mână de ajutor) a făcut ca tocmai în această perioadă să apară volume ale celor mai citiţi autori ai editurii. I-am citit şi eu, dar, pentru a nu concura cu cronicarii noştri literari, voi împărtăşi aici numai câteva impresii de lectură.

Mi se pare firesc să încep cu romanul Aşteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat. La proces, acest roman a constituit capul de acuzare pe baza căruia autorul a fost condamnat, dar, lucru inedit în justiţie, avocaţilor nu li s-a dat în mână „corpul delict": au fost nevoiţi să încerce să-l apere pe autor numai cu ajutorul unor citate scoase din context. Ieşit la iveală după 50 de ani, romanul poate fi, în sfârşit, citit în întregime. Dacă autorului nu i se mai poate face dreptate, romanului său, în schimb, da. Din punct de vedere strict literar, sunt cel puţin trei motive puternice pentru care cartea lui Dinu Pillat trebuie şi merită citită. Întâi de toate, este un roman care nu plictiseşte, pliat bine pe istorie (iar istoria, oricâte defecte şi-ar arăta, are şi o calitate: nu plictiseşte). În al doilea rând este un roman cu miză. Altfel spus, autorul are ceva de spus, vrea să înţeleagă, are semne de întrebare şi, la fiecare capitol, se simte efortul - cel din versul „atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul" - de găsire a adevărului. Miza romanului chiar aceasta este: adevărul. În strictă legătură cu această strădanie este onestitatea, a treia calitate a cărţii. Tânăr fiind când a scris, ca să nu speculeze şi să nu falsifice, Dinu Pillat şi-a ales ca eroi tot tinerii (unul dintre titlurile cărţii, la care ulterior a renunţat, era Tinerii noului veac), iar această privire din interior, psihologică, conturează personaje credibile. N-am înţeles niciodată mai bine ce s-a petrecut în mintea unor oameni puternic individualizaţi în momentul în care au fost cuceriţi de o mişcare extremistă. Intertextualitatea (fragmentele de jurnal şi scrisorile care se conturează în text) şi personajele feminine foarte bune, între care Raluca, o simbolică Pietà, contribuie la complexitatea literară a romanului. Idilicul rai din prima parte a cărţii dispare pentru totdeauna în Istorie.

O altă carte care a ţinut afişul Humanitas este Ultimul Culianu de Horia-Roman Patapievici (în România literară a apărut un fragment în avanpremieră). Am citit-o ca pe un thriller. După cartea jurnalistică în care Ted Anton încerca să rezolve misterul morţii lui Ioan Petru Culianu, H.-R. Patapievici vine cu alte mijloace de investigaţie şi cu o altă perspectivă asupra aceleiaşi chestiuni. Este cea a hermeneutului operei lui Culianu, pe care o pune în relaţie cu imediatul şi cu nevăzutul, cu gândirea omenească şi cu ceea ce scapă gândirii. Cartea mi se pare îndrăzneaţă până la risc în ipotezele ei (dar nu se poate avansa în cunoaştere fără ipoteze riscante), iar autorul un îmblânzitor al ideilor. Am să simplific într-o singură frază, inevitabil schematică şi reductivă, o carte riguroasă până la pedanterie în demonstraţiile ei: „ultimul" Culianu este cel de după o „cezură" a cunoaşterii, care-i oferă acces la un nivel de înţelegere pe care puţini oameni îl pot atinge. Atunci intervine însă o „cenzură" metafizică, a cărei consecinţă în imediatul existenţei este moartea, în alte cazuri nebunia şi în orice caz imposibilitatea de a merge mai departe. Sunt multe romane mai greu de citit şi mai plictisitoare decât această carte în care autorul explorează harta gândirii.

Întâlnire cu un necunoscut este continuarea paginilor de jurnal ale lui Gabriel Liiceanu şi, cred, din registrul literaturii personale, cea mai bună carte a autorului. Notaţiile din Uşa interzisă se opreau în 2002, într-o scenă de grup la editură, cele din Întâlnire cu un necunoscut încep în 2003. În ciuda acestei stricte continuităţi cronologice, paginile surprind: e ca şi cum ideea că nu trebuie să „încremeneşti în proiect", din Despre limită, ar fi aplicată la nivelul propriei vieţi,
astfel că omul care spune eu evoluează sub ochii cititorului, se schimbă (fără a-şi pierde însă coerenţa interioară a conturului). Am aflat la lansare că doamna Monica Pillat a văzut în carte o simbolică vânare a „balenei albe" care bântuie viaţa fiecăruia dintre noi. Astăzi ideea de „balenă albă" are mai degrabă conotaţii pozitive, miticul, dacă nu chiar metafizicul existenţei, acel lucru mereu dorit şi mereu depărtat, întrezărit o clipă ca să se ascundă apoi şi, până la urmă, acea căutare care dă sens vieţii. Aşa era, în romanul lui Melville, pentru toţi cei de pe vas, mai puţin unul. Pentru Ahab, balena albă e monstrul care îl rănise şi-l mutilase, aşadar răul cel mare. În încleştarea din carte, „necunoscutul" are ambele valenţe: şi răul simţit pe propria piele, a cărui căutare este inevitabil disperată, şi binele presimţit, a cărui aşteptare Radu Sandovici umple şi totodată consumă viaţa.

Cartea lui Andrei Pleşu Note, stări, zile, este tot un jurnal care se întinde pe câteva zeci de ani (1968-2009). Este o carte cu miez şi depinde de fiecare cititor să-l descopere. De data aceasta eul se estompează până la ştergere, iar rostul acestei absenţe devine tot mai limpede pe măsură ce trec anii. Pentru că şi aici este vorba de o căutare, cea mai importantă, şi de un fir conducător. Între o mulţime de cărţi fără nici un Dumnezeu de care e ivadată astăzi lumea, cartea lui Andrei Pleşu are unul.

P.S. N-am vorbit despre traduceri, aşadar nici despre Leagănul respiraţiei, cel mai pasionant roman al Hertei Muller. Este cartea pe care o am acum pe noptieră şi despre care voi scrie cu primul prilej. Cât despre Frumoasele străine, satira lui Mircea Cărtărescu, i-am dedicat deja un articol.