Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
La înălţimea aşteptărilor de Alex. Ştefănescu

Cum i se înfăţişează unui poet oamenii care fac plajă la malul mării? Sunt multe răspunsuri posibile. Reprezentarea cea mai surprinzătoare îi aparţine lui Constantin Creţan, un nou-venit în spaţiul poeziei româneşti, ale cărui texte vor fi studiate cândva în şcoală (dacă în şcoală se va mai preda literatura română). În viziunea lui, trupurile despuiate de pe nisipul încins...

"Stau aliniate ca-ntr-un cimitir de suprafaţă,/ Având la capete, în loc de cruci, umbrele./ Câte o arătare verticală, stranie, parcă învaţă/ Să-şi tragă umbra peste şirurile fără umbră, paralele."

Versurile provin din originalul şi impresionantul poem Plajă, inclus într-un volum recent apărut, Gri metalizat. Este al patrulea volum publicat de Constantin Creţan, după Poezii de ieri, de azi..., 2004, Haremul de iluzii, 2005, şi Dulcea mea lespede de aduceri aminte, 2005. Autorul (născut la 17 octombrie 1967 în Bucureşti, de formaţie medic, dar având şi o serioasă cultură literară), a debutat încă din 1987, în SLAST, prezentat citititorilor de Eugen Simion. Abia acum doi ani a început însă să-şi publice cărţile, susţinut moral de Ana Blandiana, de Eugen Simion şi de semnatarul acestor rânduri.

Constantin Creţan şi-a constituit repede şi decis un mod de a scrie care este numai al său (deşi valorifică sugestii din toată istoria poeziei româneşti, de la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu). Textele sale au o expresivitate energică, bruscând blazarea cititorului de azi, căruia i se oferă de multă vreme doar versuri previzibile şi plictisitoare, cel mult de o insolenţă şleampătă. Nou-venitul este radical, nu excentric, esenţial-contestatar, nu teribilist.

Primul volum, Poezii de ieri, de azi..., se caracterizează printr-o solemnitate statuară, printr-o încheiere elegant-aforistică a fiecărei strofe şi printr-o atemporalitate care mai degrabă impun respect decât emoţionează. Siguranţa cu care sunt scrise versurile contrazice în mod inoportun deznădejdea neagră a poetului. El recurge, fără tact, la enunţuri categorice şi involuntar emfatice pentru a descrie trăiri care îi sfâşie fiinţa:

"Şi, răstignit într-o poveste,/Bătut în clipe ca în cuie,/ Mă ard luminile celeste/ Cu razele nedrepte, şuie.// Şi chiar cuvintele aceste/ Nasc din durerea amăruie/ Că totul numai un incest e/ Între ce este şi ce nu e." (Eu).

Nu întâmplător, într-o scurtă prezentare pe care o face volumului, Ana Blandiana remarcă, în treacăt, cu delicateţea care îi este caracteristică, absenţa, din poezia foarte bine scrisă a lui Constantin Creţan, a "spaimei de literatură".

Următoarele trei volume, Haremul de iluzii, Dulcea mea lespede de aduceri aminte şi Gri metalizat, între care există o deplină continuitate stilistică, sunt altceva. Dintr-o îndeletnicire practicată în deplină cunoştinţă de cauză poezia se transformă într-o aventură. Intensitatea trăirilor, nemaifiind ţinută sub control de o retorică simplistă, ajunge la paroxism, răvăşeşte dicţionarele, îşi alege parcă singură cuvintele. Versurile sunt scrise cu un un sentiment de urgenţă, care îl face pe poet să folosească fără prejudecăţi materialul lingvistic de care are nevoie, să amestece "poezia" (în sensul tradiţional al termenului) cu proza vieţii de fiecare zi.

Curajul de a da la maximum sentimentele, de a păşi peste graniţa dintre normalitate şi nebunie (în special în exprimarea dragostei) generează poeme tulburătoare, antologice, care, recitate pe o scenă, ar răscoli fără îndoială sufletele celor din sală şi ar fi răsplătite cu aplauze frenetice:

"Sunt un fachir pe-un aşternut de cuneiforme./ Aşează-mi pe piept mari blocuri de piatră, de beton,/ Aşează-mi cartiere şi oraşe enorme/ Şi şoselele, făcute suluri, ca asfaltul-carton.// Ele vor intra îndată-n levitaţie,/ Vor deveni transparente pentru lumină,/ Pentru gravitaţie./ Se vor legăna în ritm de respiraţie,/ Vor tresări la fiecare bătaie de inimă.// Şi poate că odată/ Te vei aşeza şi tu şi atunci/ Voi lăsa cuiele să mă străbată/ Şi să se-nfigă-n tine, atât de multe şi atât de lungi/ Că nu ne-am mai putea desprinde vreodată." Fachir).

Constantin Creţan reabilitează poezia de dragoste, compromisă de timiditatea paralizantă (care ia uneori forma cinismului) a autorilor de versuri din vremea noastră. Declaraţiile sale, de o infinită tandreţe şi, în acelaşi timp, de o suprinzătoare îndrăzneală artistică, dovedesc că totul poate fi, în această direcţie, redescoperit, că bătrânul cireş al poeziei de dragoste poate înflori încă o dată şi încă o dată, arătându-şi splendoarea:

"Nu-i vina ta că nu m-auzi./ Te strig cu ultrasunete, ca delfinii,/ Şi îmi răspunzi chiar cu ecoul meu,/ În care ţi-ai înfipt misterele ca spinii.// Nu-i vina ta că nu te mai vezi./ Te-am îmbrăcat numai în ultraviolete,/ Doar ca să ştiu că te bronzezi/ În nuanţe de culori secrete." (Nu).

Recuzita poeziei de dragoste (romantice, nu je m'en fiche-iste, nu "mizerabiliste") se înnoieşte spectaculos prin acţiunea energică, reformatoare a lui Constantin Creţan. În volumul său Dulcea mea lespede de aduceri aminte, achiziţiile de noi simboluri poetice sunt ele însele un element de atracţie:

"Încă mai păstrez în telefonul mobil/ Un ultim mesaj de la tine,/ Aşa cum îl mai port pe cel ce-am fost copil,/ Printre toţi străinii din mine.// Îl mai citesc din când în când/ Şi-l înţeleg tot mai puţin,/ Pe muchea dintre sentiment şi gând,/ Tot mai tocită de destin.// Ştiu că ar trebui să şterg acest mesaj./ Dar niciodată n-o să mă îndur/ Şi în viaţa mea o să rămână doar un peisaj,/ În care doar portretul tău prinde contur." (Mesaj).

Cea mai recentă carte a poetului, Gri metalizat (ce titlu bărbătesc-lapidar!), se ridică la înălţimea aşteptărilor celor care urmăresc evoluţia lui Constantin Creţan. Raza atenţiei sale s-a extins, ajungând să cuprindă şi alte personaje ale lumii decât femeia iubită. Un poem de un mare dramatism, răscolitor, este Masca, portret generic, naturalist şi metafizic totodată, al unui bărbat în vârstă dintr-un azil de bătrâni:

"Nu mai iese de mult din camera de la azil/ Şi nici din amintirile pe jumătate inventate,/ Aproape toate de pe când era copil,/ Doar câteva din alte vârste, parcă mai îndepărtate.// Pleoapele-i trase şi ferfeniţite nu se mai închid/ Şi pentru ochii săi lumina-i doar arsură./ E-aproape orb şi-n universul translucid/ Auzul i s-a dilatat peste măsură.// Aude cicatricile cum iar îi crapă,/ Surd apăsate de arcade, de pomeţi,/ La fel ca un asfalt pe care dinăuntru-l sapă/ Rătăcitoare rădăcini, în căutarea altei vieţi.// Aude şi cum buzele-i, ca strânse în tendoane, se retrag/ Şi-i zgârie gingiile însângerate, ulcerate./ Şi-aude până şi timpanele, cu fâlfâitul lor de steag./ Şi lacrimile şi le-aude cum scârţâie, sărate şi uscate./.../ Aude şi cum a-nceput să nu mai vadă/ Şi cum i se-nchirciră mâinile ca nişte gheare,/ Întoarse către sine ca înspre o pradă,/ Când să apuce altceva nu au mai fost în stare.// Aude şi cum a căzut în sine/ Ca-ntr-un mormânt pe care îl purtase închis până atunci./ Aude totul şi din ce în ce mai bine./ Mai vede doar uitarea, cu braţe multe, lungi."

Existenţa omenească în întregime, în cele mai semnificative ipostaze ale ei - inclusiv condiţia de poet: "Poetului nu îi stă bine viu./ El trebuie să nu mai fie de faţă..."-, constituie preocuparea de acum a lui Constantin Creţan. Lui... îi stă foarte bine viu, pentru că poate contribui (contribuie deja) la revitalizarea anemicei poezii româneşti de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara