Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
L'amour soudain de Tudorel Urian

Reproducerea, în capul acestui articol, a titlului unui celebru roman al scriitorului israelian Aharon Appelfeld a venit de la sine, la sfârşitul lecturii romanului Mirelei Stănciulescu, Copilul de foc. Iubirea "ireală" dintre un artist celebru (scriitor, la Aharon Appelfeld, pianist, la scriitoarea din România) şi o tânără devotată acestuia trup şi suflet, bizară pentru cei din jur, dar adevărat revelator al sinelui profund al celor doi protagonişti este liantul de fond dintre cele două cărţi, despărţite însă de multiple alte aspecte legate de construcţie şi de conţinut.
Iubirea izbucneşte spontan, nu ţine cont de logică şi, precum iarna pe guvernanţi, te ia întotdeauna pe nepregătite. Atunci când este autentică, ea nu ţine seama nici de statutul social, nici de calităţile fizice ale celor în cauză, nici de reacţiile, adesea reprobatoare sau doar mirate, ale celor din jur. Fericiţii/nefericiţii implicaţi într-o astfel de relaţie pot atinge fericirea supremă, dar şi dezastrul absolut, atunci când, sacrificând totul în numele iubirii (familii consolidate, situaţii profesionale, averi), ajung în final, dintr-un motiv sau altul, să se trezească singuri. Idei precum cele înşirate mai sus nu sunt foarte originale în lumea literaturii. Impresia de destin care acţionează însă implacabil, de cele mai multe ori împotriva voinţei celor implicaţi în asemenea relaţii "de foc", continuă să îi fascineze pe scriitori şi să facă deliciul anumitor categorii de cititori. Inevitabil, cărţile din această categorie conţin o doză mai mică sau mai mare de melodramatism. Riscul de a cădea în prost-gust nu este de ignorat. Autorul unor astfel de cărţi trebuie să fie un alchimist capabil să calculeze de fiecare dată cu maximă precizie concentraţia suportabilă de sentimentalism. Iar exemple de love-story-uri ratate - unele dintre ele vertiabile best-seller-uri care s-au bucurat şi de ecranizări - pot fi date cu duiumul. Pentru că, acceptând că poate fi un criteriu de apreciere a importanţei unei opere literare, popularitatea nu înseamnă în chip obligatoriu valoare estetică.
Mirela Stănciulescu ştie ce este valoarea estetică. Din scurta prefaţă semnată de Alex Ştefănescu aflăm că ea este o reputată traducătoare şi că, printre autorii pe care i-a tălmăcit în limba română se află nume grele precum José Saramago sau Joyce Carol Oates. Roadele lungului exerciţiu de traducător se văd în scrierea acestui prim roman original al tinerei autoare. Încă de la primele rânduri devine limpede că mâna prozatoarei nu tremură, scriitura are forţă, construcţia este clară şi eficientă. Nimic din calitatea scrisului nu pune în evidenţă statutul de debutantă al Mirelei Stănciulescu. Dimpotrivă, totul sugerează o autoare matură, relaxată, plină de naturaleţe, sigură de meşteşugul ei literar.
Copilul de foc este romanul iubirii imposibile dintre pianistul de mare succes Matei Visarion şi Roxana Calinderu, o veche admiratoare a sa care, în spiritul epocii noastre postmoderne, a abandonat pianul pentru meserii mai lucrative (a fost funcţionară la Vamă, după care s-a transferat la o firmă privată de calculatoare). Matei, repatriat după mai mulţi ani petrecuţi în Occident este însurat cu o femeie de mare distincţie fizică şi intelectuală, iar Roxana trăieşte împreună cu mama sa şi Mihnea, copilul pe care îl creşte singură şi care nu a fost recunoscut de tatăl său, Marian Vişoiu, devenit între timp un cunoscut comentator sportiv la televiune, însurat şi tată a doi gemeni cu actuala sa nevastă. Dacă povestea de dragoste propriu-zisă este destul de încurcată şi pe alocuri neverosimilă (aşa cum numai destinul poate să le combine, după ani de singurătate şi resemnare, când Roxana începe relaţia imposibilă cu Matei, în viaţa ei reapare, deus ex machina, şi fostul iubit din tinereţe care îi propune să-şi recunoască fiul, să divorţeze şi să se însoare cu ea, başca un personaj bizar, Grigore Micu, obsedat de idei conspiraţioniste, un individ care se crede întruchiparea unui detectiv din filmele lui Humphrey Bogart, îi sparge Roxanei adresa de e-mail şi învolburează mai tare apele foarte complicatelor sale relaţii), infinit mai interesante sunt relaţiile interumane colaterale. Mirela Stănciulescu dă dovadă de multă fineţe, spirit de observaţie şi sensibilitate atunci când pune în pagină lipsa de comunicare dintre Roxana şi mama sa, relaţia afectuoasă care o lega de tatăl său dispărut sau ostilitatea latentă, instinctivă, pe care fiul ei Mihnea o are pentru Matei. Mai mult, fiul ei se simte tot mai atras de Marian Vişoiu, tatăl apărut din senin în viaţa sa. Forţând puţin lucrurile, aş spune că valoarea romanului Copilul de foc trebuie căutată mai degrabă în detalii decât în filonul principal al acţiunii. Mirela Stănciulescu are o sensibilitate ieşită din comun atunci când descrie relaţiile interumane de tot felul. În acelaşi timp, există în scrisul ei observaţii aflate în vecinătatea poeziei, ca acest "omagiu" adus degetelor pianistului, care trimite cu gândul la un superb eseu despre degete scris de I.G. Duca: "De restul corpului nu îi păsa. Dar pentru degete avea întotdeauna timp şi dispoziţie. Tocmai de aceea nu îi plăcea să le arate în public. I se părea că, dacă i le vede cineva altundeva decât pe claviatură, îl vede pe Matei Visarion în toată goliciunea lui. În consecinţă, îşi ţinea mâinile cât mai mult în buzunare. Când mergea într-un local sau la mese oficiale, îşi ţinea mâinile pe genunchi, sub masă, şi exersa game cu ele sau - uneori, când se plictisea - interpreta fragmente întregi din concerte. Degetele îi alergau pe genunchi ca pe nişte clape invizibile, pentru că ştiau pe dinafară nenumărate partituri. Îşi dedicase viaţa degetelor. Şi degetele îi erau recunoscătoare. (...) Nu îl dezamăgiseră niciodată" (p. 49).
Prozatoarea foloseşte întotdeauna acordul fin atunci când descrie relaţiile dintre oameni. Fie că este vorba despre relaţiile dintre iubiţi, dintre membrii familiei, dintre prieteni sau pe scară mai largă, la nivelul societăţii. Seismograful foarte fin al relaţiilor interumane înregistrează instantaneu orice modificare, precum aceasta, a comportamentului colegilor de la locul de muncă pentru cineva căzut în dizgraţia conducerii sau care tocmai şi-a făcut publică intenţia de a se transfera la altă firmă. Percepţia acestei schimbări de atitudine este cu atât mai acută cu cât descrierea fenomenului este făcută din perspectiva celui care o simte pe propria piele: "De când se anunţase în firmă plecarea lui, Grigore Micu începuse să simtă un val de frig în jur. Nu că ar fi închegat relaţii apropiate cu toţi colegii, dar îi plăcea să creadă că avea statutul lui bine definit şi că lumea îl trata cu respect şi admiraţie pentru ceea ce realizase până atunci. Iar acum constata că, de fapt, ceea ce considera el a fi respect, era o indiferenţă politicoasă. Până şi asistenta Eliza, cu care credea că se află în relaţii mai apropiate, pentru că amândoi veniseră în acelaşi timp la firmă, nu îl mai invita la o ţigară în faţa clădirii, nu îi mai făcea confesiuni despre prietenul ei, cu care ba se certa, ba se împăca furtunos. Îi zâmbea scurt şi îşi muta privirea imediat în altă parte, de parcă ar fi avut de-a face cu un ciumat." (p. 72)
În mod paradoxal, pe cât de subtile şi credibile sunt observaţiile de tip social, pe atât de neverosimile şi artificiale sunt unele aspecte ale amorului dintre Roxana Calinderu şi Matei Visarion. Mailurile pe care le schimbă sunt aproape lipsite de conţinut, apologii patetice ale iubirii la modul general, teoretizări dulcege întinse pe mai mult pagini peste care, la un moment dat, cititorul simte nevoia să sară. Este greu de imaginat că aceste epistole supraînsiropate au fost scrise de Roxana şi Matei, personaje cât se poate de realiste în existenţa diurnă. Iar faptul că cititorul fraudulos Grigore Micu le interpretează aberant ca pe nişte probe ale unui limbaj cifrat care ascunde o posibilă conspiraţie poate deveni plauzibil de la un punct încolo. Pentru exemplificare voi reproduce doar un scurt fragment din acest schimb epistolar electronic, precizând doar că mai toate celelalte scrisori sunt un soi de variaţiuni pe aceeaşi temă: "Mi-ai trimis un mesaj tulburător de frumos, un fel de hamac făcut din plasa de aur a cuvintelor în care mă leagăn fericit. M-a copleşit dragostea pe care o exprimă acest mesaj, îmi vine să fug de o asemenea dragoste, mi-e teamă că o să mă obişnuiesc să fiu iubit şi nu o să mai pot trăi fără asta. Când te văd, fiinţa ta are un fel de fosforescenţă care îmi inundă sufletul de încântare, duioşie şi dragoste..." (pp. 179-180)
Mirela Stănciulescu este o prozatoare instruită şi sensibilă care ştie cum să îşi fidelizeze cititorii. Cu siguranţă viitoarele sale romane vor confirma calităţile indubitabile ale scrisului ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara