Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Laudă fantasmelor de Sorin Lavric

Prolix, specios şi greu digerabil, aşa arată rezultatul la care ajung cei mai mulţi cărturari atunci cînd, scriindu-şi cărţile, fac paradă de cunoştinţe. Cauza e de căutat într-o disproporţie ce le surpă pe dinlăuntru textele. Mai precis, se produce un colaps estetic prin inflaţie informaţională, un fel de supraîncărcare cu un balast de galimatie ce duce la implozie: textul nu rezistă presiunii şi, în locul unei procesiuni plăcute de cuvinte atrăgătoare, te pomeneşti cu o avalanşă informă de cunoştinţe aruncate cu lopata. Urmarea este că falia dintre impresia pe care textul o face asupra cititorului şi putinţa aceluiaşi cititor de a primi grindina de erudiţie se cască pînă la dimensiunile unei prăpastii cu neputinţă de acoperit. Deznodămîntul e unul previzibil: cititorul, simţindu-se asfixiat, închide cartea, iar autorul, neputîndu-se face plăcut, moare necitit.

Citindu-l pe Culianu, gîndurile acestea îţi vin în minte prin contrast, şi asta fiindcă nici una din aceste metehne nu pot fi imputate cărturarului român. În cazul cărţilor sale avem de-a face cu un dozaj aparte de erudiţie seacă şi de estetică caldă: tot ce este arid este netezit şi îmblînzit, cărţile lui conţinînd un enciclopedism straniu a cărui etalare nu numai că nu este indigerabilă, dar chiar ajunge să atragă cititorul printr-un efect de stîrnire a curiozităţii. Iar dacă încerci să dai o explicaţie plauzibilă acestui miraj mental, primul gînd se îndreaptă spre o tehnică anume de întreţinere a enigmei. Cărţile lui Culianu sînt vectorii livreşti ai unor mistere primordiale, ele avînd ceva din taina lumilor necercetate parcă de nimeni pînă la el, şi tocmai de aceea, parcurgîndu-le, te simţi martorul unei incursiuni în teritorii în care ştii prea bine că de unul singur nu ai fi ajuns niciodată. Nu ştiu dacă Culianu şi-a pus la punct în chip voit o metodă de întreţinere a unui labirint enigmatic de tip livresc, dar orice om, după ce a ţinut în mînă cîteva cărţi purtîndu-i semnătura, ştie deja la ce să se aştepte. Iar aşteptarea aceasta înseamnă chiar anticiparea unei plăceri pe care tocmai iniţierea în mister făgăduieşte a ţi-o da. De aici farmecul lui Culianu, şi tot de aici senzaţia că, în ciuda cantităţii uriaşe de informaţie vehiculată, autorului acestuia îi lipseşte alura specioasă a unui stil prolix şi plictisitor.

În plus, Culianu e un cărturar cu idee, gîndirea jucînd în cazul lui rolul unui principiu de ordine prin care diversitatea enciclopedică a cunoştinţelor sînt rînduite într-un cîmp coerent. Iată de ce cărţile lui Culianu sînt scrise cu metodă şi, cel mai adesea, ascultă de voinţa unei coerenţe narative. Iar volumul I din Studii româneşti ne oferă nu numai tema gîndirii lui Culianu - texte semnate de Eminescu, Slavici sau Vasile Voiculescu -, cît mai ales metoda gîndirii lui. În această privinţă, volumul acesta poate fi privit ca o cale privilegiată de pătrundere în opera sa, şi asta pentru că aici, mai mult decît în alte lucrări, autorul îşi dezvăluie pîrghiile demersului.

Demersul lui Culianu poartă numele mitanaliză, iar premisa pe care se sprijină această analiză cu nume atît de straniu este una simplă: orice text literar este purtătorul unor fantasme pe care scriitorul, în mod mai mult sau mai puţin conştient, le-a pus în rîndurile lui. Fantasmele acestea nu sînt nimic altceva decît fantezii psihice pe care un scriitor, chiar fără să-şi dea seama, le insinuează în substanţa creaţiei sale. La lectura textului, aceste fantasme vor isca în mintea cititorului o suită de fantasme mai mult sau mai puţin asemănătoare celor aflate iniţial în imaginaţia autorului, fantasme a căror trăire vor da conţinutul propriu-zis al percepţiei estetice. În schimb, fără o minimă afinitate între fantasmele ascunse în text şi cele din mintea cititorului, identificarea psihologică din cursul lecturii nu ar fi posibilă şi, o dată cu ea, nici gustarea estetică. Aşadar, a gusta estetic un text înseamnă a-l lăsa să declanşeze în tine acel tip de fantasme pe care autorul le-a pus acolo în momentul creaţiei. Te identifici cu fantasmele autorului, le guşti prin intermediul propriilor tale fantezii şi abia apoi, dacă vrei, poţi să faci teorie pe marginea lor. Atîta doar că nici teoria şi nici gustarea estetică nu ar fi posibile fără filonul iniţial al fantasmelor autorului. Şi atunci, tot ce înseamnă eliberare a emoţiei - catharsis - precum şi tot ce înseamnă judecată de gust făcută pe marginea unei bucăţi literare se bazează pe acest filon fantasmatic latent, iar scopul cercetării lui Culianu este chiar scoaterea lui la iveală. Potrivit acestei viziuni, orice autor este un zămislitor de fantasme şi orice cititor este un degustător de fantasme. Primul pune în text ceea ce cel de-al doilea va scoate la lumină sub forma propriei trăiri.

Pentru Culianu, fantasmele nu sînt nimic altceva decît secvenţe intuitive echivalînd cu leit-motivele imaginaţiei unui om. Sînt reprezentări şi imagini ce ne revin deseori în memorie, dar reprezentări care, înlănţuite în secvenţe scurte, apar ca porţiunile tematice dintr-o peliculă de film, sau precum temele obsesive şi recurente din cursul frămîntărilor noastre. Ceea ce le defineşte cu precădere este frecvenţa cu care revin în imaginaţie sau în structura unui text literar. Şi astfel, cu cît recurenţa unei fantasme este mai deasă cu atît însemnătatea ei literară e mai mare. Iar ceea ce este surprinzător este că, luate în totalitatea lor, fantasmele acestea alcătuiesc substratul mitic al gîndirii unui om, ceea ce înseamnă că mitul nu este nimic altceva decît o secvenţă fantasmatică care îmbracă forma unei poveşti imaginare. Cu alte cuvinte, orice text literar ascunde în rîndurile sale nişte mituri primordiale ale căror secvenţe noi le sesizăm sub forma estetică a retrăirii unor fantasme.

Odată postulată structura mitică-fantasmatică a textelor literare, lui Culianu nu-i mai rămîne decît să treacă la analiza unor exemple concrete, depistînd în paginile operelor literare existenţa motivelor mitice. Acest efort de descoperire a miturilor din corpul unui text este totuna cu analiza lor, sau, folosind termenul lui Culianu, e totuna cu mitanaliza. Dar pentru ca un astfel de demers să aibă sorţi de izbîndă e nevoie tocmai de condiţia de care pomeneam la începutul acestui articol: o erudiţie enciclopedică fără de care nu ai avea competenţa recunoaşterii unui mit atunci cînd el chiar există. Este nevoie aşadar de o cultură bazată pe un repertoriu vast de cunoştinţe mitologice, orice încălcare a acestei condiţii dînd naştere imposturii şi incompetenţei. "Recunoaşterea unui mit presupune o competenţă specifică ce constă în a poseda memoria unui reportoriu extrem de larg de mituri şi de probleme de ordin interpretativ legate de aceste mituri. Prezenţa acestei competenţe specifice recunoscute de către un incompetent (şi de către alţi comptenţi de acelaşi gen) va împiedica faptul ca un incompetent să poată contesta fără argumente ipotezele de lucru legate de postura de recunoaştere a miturilor. Incompetentul se defineşte ca atare prin ignorarea unui repertoriu de mituri şi instrumente de lucru potrivite, ignorare ce se traduce, în majoritatea cazurilor, nu prin contestarea ipotezelor de lucru, ci prin inaptitudinea de a recunoaşte relevanţa demersului ca atare şi, în consecinţă, tendinţa de a nega, chiar violent, existenţa vreunei posturi mitice a textului ca principiu sau ipoteza generală a mitanalizei." (pp. 95-96) Să recunoaştem că asemenea rînduri descurajează orice încercare de formula întîmpinări maliţioase pe marginea procedeului folosit de cercetătorul român.

Ioan Petru Culianu mărturiseşte că a ajuns la acest tip de analiză în urma insatisfacţiei pe care i-au provocat-o curente de gîndire precum structuralismul, psihanaliza sau hermeneutica fenomenologică. Pentru Culianu, toate aceste mode culturale nu sînt nimic altceva decît simple forme de pseudocunoaştere, o apucătura snoabă şi mondenă de a nu spune nimic sub pavăza rostirii unor expresii pe cît de simandicoase, pe atît de lipsite de sens.

Ca exemple menite a-i ilustra propria mitanaliză, Culianu alege în acest volum fragmente din proza lui Eminescu, Slavici sau Vasile Voiculescu. Senzaţia pe care ţi-o dau interpretările lui Culianu e una dublă: pe de o parte, textele comentate aparţin cu adevărat autorilor, dar, pe de altă parte, ceea ce reuşeşte să scoată Culianu din ele depăşeşte cu mult intenţia conştientă a aceloraşi autori. Explicaţia ne este deja la îndemînă: prin ceea ce scrie, orice scriitor spune mai puţin decît ar fi vrut să spună şi mult mai mult decît s-ar fi aşteptat să spună cu adevărat. Acest "mai mult" ţine tocmai de elementele mitice cărora le-a dat expresie fără ca măcar să fie conştient de acest lucru.