Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Leacuri împotriva urîtului de Sorin Lavric


Pe Schopenhauer îl citeşti în două împrejurări: cînd vrei ca dezgustul pe care l-ai adunat în viaţă să-şi găsească confirmări docte, sau cînd doreşti să-ţi îndulceşti eşecul gustînd din pledoaria pe care o inteligenţă rafinată o face inutilităţii vieţii. În primul caz e vorba de alinarea unei decepţii, în al doilea de atenuarea unei căderi, dar în ambele, Schopenhauer e un mare consolator. Ba mai mult, e un spirit întremător ale cărui meditaţii îţi strecoară gustul împăcării şi apetitul resemnării.

Efectul paradoxal pe care scrierile cinice sau pesimiste îl au asupra cititorului contemporan vine din supradoza de deşertăciune exprimată în ele. În faţa excesului de otravă sentimentală, reacţionezi printr-un salt în dispoziţii contrare. Şi aşa cum, după o carte a lui Cioran, te trezeşti înviorat şi cu poftă de viaţă, surprinzîndu-te contrariat de cîtă bună dispoziţie poţi ascunde în cutele fiinţei, tot aşa Schopenhauer te înrîureşte în sens benefic, încărcîn­du-te cu o seninătate prevenitoare. E ca şi cum ai primi un prisos de motivaţie din partea unui gînditor care nu pridideşte să-ţi explice că motivaţiile vieţii nu fac doi bani. O infuzie de toxine sarcastice care îţi sporesc imunitatea sufletească. Te întăreşti în faţa răului înghiţind hapuri crescînde din el. Şi cum într-o lume absurdă şi oarbă nu există criterii după care să separi înfrîngerile de izbînzi şi destinele împlinite de sorţile frînte - căci totul stă pe netezimea egală a ratării universale - într-o astfel de lume plafonată în eşec dezgustul şi ratarea nu numai că primesc o tentă suportabilă, dar pe deasupra trec drept reacţii fireşti la lipsa generală de sens. Căci, într-un univers menit din capul locului dezastrului, e de bon ton ca viaţa să fie ea însăşi o expresie a naufragiului colectiv. Iar dacă lumea e toată o caricatură, atunci fiecare viaţă în parte e o simplă şi măruntă calamitate socială.

Surpriza pe care ţi-o oferă Aforismele lui Schopenhauer este că, dacă le deschizi avînd în minte nuanţele de mai sus, te vei întreba deseori dacă nu cumva ai greşit autorul. Căci cinicul, acrul şi maliţiosul Schopenhauer este de astă dată neaşteptat de sfătos, într-atît de dornic este să-şi povestească concluziile privitoare la farmecul vieţii. Şi chiar dacă în final tenta cugetărilor sale e pesimistă, tonul cu care le scrie e deconcertant. E ca şi cum filozoful, aflat într-o vădită umoare duioasă, dă sfaturi semenilor spre binele sorţii lor, şi asta dintr-o pornire filantropică ce îmbracă forma unei pledoarii cu iz de predică morală. Un vademecum în fericire alcătuit dintr-o colecţie de sfaturi, recomandări şi constatări sapienţiale - acestea sunt Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Mai rar să vezi un Schopenhauer debordînd de bunăvoinţa etică a dascălilor de moravuri fine. Pe scurt, germanul face figura insolită a unui îndrumător de fericiri zilnice. De aceea, o carte de la care te-ai fi aşteptat să cuprindă imprecaţii pe seama nimicului a tot şi toate, are aerul unei încurajator şi stenic mesaj umanist. Chiar faptul că Titu Maiorescu s-a aplecat asupra ei spre a o traduce în limba romînă, în cursul unui travaliu care a cunoscut nu mai puţin de cinci variante succesive - ultima ediţie fiind cea din 1912, de la Editura Librăriei Socec & Co - chiar acest fapt spune mult despre substanţa cărţii lui Schopenhauer. Căci dacă Maiorescu - o fire socială, voluntară şi diametral opusă faţă de profilul psihologic cerut de îmbrăţişarea convingerilor lui Schopenhauer - a tradus Aforismele, înseamnă că a văzut în ele altceva decît un mănunchi de reflecţii morbide.

Una din temele atinse cu predilecţie în carte este problema urîtului. De ce i se face omului urît şi cum poate scăpa de această stare? Potrivit filozofului, urîtul nu-i apucă decît pe acei oameni care nu şi-au cultivat facultăţile intelectului. Distincţia pe care o face Schopenhauer este cea dintre omul "omul simţurilor" şi "omul intelectului". Primul este o fiinţă care depinde mereu de stimuli veniţi din afara lui. Este un "om exterior". Şi fiindcă este dependent de contextul în care trăieşte, omul exterior este o fiinţă al cărei centru de greutate e mereu în afara ei. Şi e îndeajuns o simplă modificare să apară în mediul obişnuinţelor ca echilibrul să se piardă şi omul să se clatine. Pentru omul exterior, viaţa se reduce la ce are ca avere materială şi la ce reprezintă el în ochii altora, cu alte cuvinte criteriul după care se apreciază pe sine depinde de relaţia cu semenii. Cît ai şi ce cred ceilalţi despre tine, asta contează. Cine trăieşte cu o astfel de optică îşi va dezvolta cu precădere facultăţile volitive şi pasionale, dar nu pe cele intelectuale. Căci trăind mereu cu gîndul la cum te oglindeşti în ceilalţi, intelectul va regresa treptat în beneficiul voinţei şi ambiţiei.

În schimb, omul interior e cel care se judecă pe sine în raport cu el însuşi. Premisa lui Schopenhauer este că singurul însoţitor de care nici un om nu scapă de-a lungul vieţii este propria persoană. Premisă irefutabilă, să recunoaştem. De aceea, orice am face în timpul zilei, pînă la urmă tot la noi ne întoarcem seara, la acea singurătate constitutivă pe care nici un anturaj şi nici o persoană nu ne-o poate anula. Suntem în mod iremediabil singuri. Comunicarea cu ceilalţi ne poate estompa pentru o vreme izolarea înnăscută, ne poate da iluzia că, timp de ore, zile sau luni nu suntem singuri, pentru ca în final, la capătul unei decepţii sau în urma unei nenorociri să realizăm că ţine de natura ireductibilă a intimităţii noastre să fim singuri cu noi înşine pînă la sfîrşit. În faţa acestei revelaţii, singura armă este să-ţi cultivi aptitudinile intelectuale. Intelectul e acea facultate care nu are nevoie pentru a se dezvolta decît de singurătate. Spre desoebire de voinţă sau de sensibilitate - facultăţi care cer drept condiţie de exercitare prezenţa semenilor -, intelectul de care au nevoie artele, ştiinţele şi filozofia se poate desfăşura în găoacea singurătăţii. Pentru asta nu trebuie decît să fii activ pe dinăuntru, chiar dacă în afară nu exişti.

Marele avantaj al "omului interior" este că nu se plictiseşte atunci cînd stă singur. Spre deosebire de oamenii exteriori, cărora li se face urît de îndată ce ambianţa nu le mai oferă pretexte asupra cărora să-şi îndrepte atenţia, fiind în consecinţă siliţi să-şi inventeze distracţii prin care să scape de cercul urîtului - spre deosebire aşadar de cei care nu pot trăi decît dacă sunt cuplaţi la stimulii veniţi din afară, omul interior are mereu ceva de făcut cu sine. El nu ştie ce este urîtul şi nu poate înţelege cum de sunt oameni care se plictisesc singuri.

Se vede uşor că Schopenhauer face aici apologia firilor introvertite în dauna celor extrovertite. Pe omul extrovertit Schopenhauer îl numeşte cu un cuvînt la modă pe vremea lui: Philister. Noi astăzi l-am traduce prin "filistin", dar Maiorescu îl traduce savuros prin "filistru" şi păstrează termenul de-a lungul întregii cărţi. Ce sunt atunci "filiştrii" din perspectiva urîtului vieţii? Schopenhauer spune: filistru e tocmai cel lipsit de aptitudini intelectuale, omul care, neştiind să se bucure de propriul spirit, aleargă toată viaţa după prilejuri externe. Pentru un filistru viaţa e o cursă în căuture de motive care să-l împiedice să rămînă singur. De cum rămîne solitar îşi inventează motive ca să scape de solitudine. Şi astfel, lipsit cum este de putinţa de a gusta plăcerile interioare, filistrul suferă de amusie.

Amusia nu are la Schopenhauer sensul strict pe care îl are de obicei acest cuvînt, - incapacitatea de a sesiza melodia unei bucăţi muzicale -, ci el seamănă izbitor cu sensul despre care avea să vorbească George Călinescu într-o prelegere din 1947 ("Universitate - universalitate"). Călinescu spune acolo că amusia este deficienţa intelectualilor care nu pot sesiza savoarea estetică a limbii. Ca atunci cînd citeşti o poezie la rece urmărind sensul propriu, nemetaforic al cuvintelor, fără să te laşi invadat de muzica ei. Astfel de oameni pot citi tomuri din scoarţă în scoarţă, de la note de subsol pînă la ultimul rînd de bibliografie fără să tresalte la frumuseţea nici unei propoziţii şi fără să intuiască că, dincolo de informaţia livrescă, mai există şi altceva într-o carte. Referindu-se la această specie de intelectuali handicapaţi, Călinescu foloseşte termenul de "împiegaţi specializaţi". Pe scurt, cei care nu simt melodia limbii, fiorul ei, sunt filiştrii suferind de amusie.

Întorcîndu-ne la Schopenhauer, amusicul e omul incapabil să se bucure de melodia vieţii interioare. Omul care nu ştie să cadă pe gînduri, rumegînd amintiri, despicînd înţelesuri şi trăind în matca interiorităţii. "Cauza pentru care capetele cele mărginite sunt aşa de expuse urîtului este că intelectul lor nu e nimic alta decît un medium al motivelor de voinţă. Dacă deocamdată nu sunt motive la mijloc, voinţa stă nemişcată şi intelectul e amorţit, fiindcă nu se pot pune în lucrare de la sine: rezultatul este o stagnaţie grozavă a tuturor puterilor în întregul om - urîtul. Pentru a-l combate, se pun înaintea voinţei nişte motive mici, provizorii şi închipuite după plac, pentru a o deştepta şi a deştepta şi intelectul, care trebuie să le perceapă; acestea se raportă la motivele cele adevărate şi fireşti ca banii de hîrtie la cei de aur, fiindcă valoarea lor este convenţională." (p. 23) Dintre motivele convenţionale născocite tocmai pentru a da minţii ceva de făcut, Schopenhauer enumeră: distracţiile, întrunirile lumii mondene, cursele de cai, jocurile de cărţi etc.

Concluzia lui Schopenhauer e una singură: "eminenţa spiritului conduce la insociabilitate" (p. 22), iar în faţa acestui verdict fiecare reacţionăm după cît urît ne poate răbda fiinţa.